Nunţile copilăriei

În copilărie băteam toate nunţile din sat. Pe atunci nunţile se făceau acasă, nu la restaurant. Şi toată suflarea satului era implicată în nunţi. Dacă nu altfel, măcar sufleteşte. Televizorul sau concediile la mare nu perturbau încă lumea satelor. Sau spuneţi cum credeţi în loc de "perturbau".

De obicei totul se petrecea la casa mirelui (sau "casele" mirelui, cum scria cu emfază pe invitaţie). Multe şi mărunte erau amănuntele care trebuiau îndeplinite: de la gătitul miresei, la lumânările pentru nuntă.

Dimineaţa mergeau şi aduceau mireasa. Flăcăi cu căruţele şi agitând sticle de vin în mâini. Aceştia erau vorniceii. Prin alte părţi era obiceiul de a se fura mireasa. Şi pe la noi în sat mai era o urmă. Poate că obiceiul existase şi începuse să dispară. Ştiu că uneori flăcăii, prietenii mirelui, ascundeau mireasa. Bineînţeles, doar formal, iar mirele trebuia să le dea bani sau de băut, ca să scoată mireasa la vedere. Totul se încheia cu "împăcarea" tuturor şi cu închinarea de noi pahare în cinstea mirilor, a miresei în special, care era personajul principal al nunţii. Erau, desigur, şi alte obiceiuri, care însă nu constituiau treaba noastră, a copiilor.

Invitaţiile la nuntă se făceau de vornicei care veneau cu sticla de vin la poarta omului. Erau prietenii mirelui de obicei, aleşi pe sprânceană, flăcăi care ştiau să vorbească frumos. Druştele şi vorniceii şi alaiul miresei - iată o amintire tot mai îndepărtată deşi mai sunt şi astăzi locuri unde se păstrează obiceiurile acestea vechi. Cu ocazia asta se trăgea de-o petrecere.

După aceea se mergea la biserică. Acolo erau clipele când mirelui şi miresei li se pun pirostriile pe cap - cununile, cum ar veni, de împărat şi împărăteasă. Unele femei mai rele de gură spuneau că bărbatul e o dată în viaţă împărat şi în rest măgar. În fine! Când se întorceau de la biserică, după cununie, era obiceiul de a li se arunca mirilor o cană de apă în cale, să le poarte noroc. Pândeam, noi, copiii, momentul, pentru că primeam un bănuţ - în cana goală...!

După amiaza era treaba noastră, a copiilor. Ne fugăream printre nuntaşii care dansau, strigam către ţiganii din taraf "Primirea! Primirea! când intrau noi nuntaşi pe poartă, adică să cânte melodia numită "Primirea". La poartă se servea cu dulceaţă şi cu un pahar cu apă de izvor. Obligatoriu toţi invitaţii trebuiau să guste din cheseaua de dulceaţă, ca sa fie căsnicia mirilor şi viaţa lor împreună dulce şi curată ca apa de izvor. Musafirii importanţi - socrii, naşii, părinţii naşilor - erau primiţi chiar de mireasă: două fete turnau apa în pahare şi pregăteau linguriţele. Restul erau întâmpinaţi de cele două domnişoare de onoare şi primeau bacşis. Erau aşa de mândre şi de bucuroase! Invitaţilor li se punea flori în piept. Mărimea florilor (artificiale) depindea de importanţa pe care o ocupa nuntaşul respectiv în cadrul nunţii. Bunăoară, mai mari la socri faţă de nuntaşii obişnuiţi - fireşte, noi, copiii, nu pricepeam pe atunci lucrurile acestea. Păcat că aproape toate aceste obiceiuri s-au pierdut. De ce? E prea complicat să descâlcim lucrurile. Să-i lăsăm pe alţii să judece.

Şi nouă, copiilor, ne mai dădeau femeile de la bucătărie câte o felie de pâine unsă cu ceva. O înghiţeam hulpav. Parcă era mai bună la nuntă ca acasă, plus că toată ziulica nu mai mergeam pe acasă să mâncăm - aşa că ne era foame.

Seara pe la 9 mergeam acasă. Nu mai era de nasul nostru. Se pregăteau de pus "masa mare", unde se făceau închinările şi se dădeau darurile (de obicei bani) pentru miri. Nunta dura până în zori, beţivii "fruntaşi" rămâneau şi a doua zi până pe la amiază. Ori adormeau cu capul pe masă, printre sticlele goale şi resturile de mâncare. Vedeam la multe nunţi imaginea asta!

Gata, noi, copiii, mergeam seara la culcare. Înainte de culcare îi povesteam surescitat mamei ce văzusem pe acolo, cum era mireasa: frumoasă sau urâtă. Căci mireasa era în centrul evenimentului. Oricum, toate miresele îs frumoase la nunta lor, chiar urâte fiind în realitate. Asta era convingerea. Mama mă tot ispitea (ischitea) să povestesc. O moştenesc - de la ea am învăţat să povestesc. Eram un critic foarte drastic.