Domnul Savaste

Lumea asta formată din oameni - era convins domnul Savaste - e singurul lucru care nu se poate lăsa în urmă. Ea este ceea ce ne ajunge întotdeauna. Voia să spună realitatea, nu lumea, - înţelegeam eu. Şi - mai zicea domnul Savaste - toată lumea e bună sau rea după împrejurări. "Bunioară, eu: uneori beau şi fac urât, altădată beau şi sunt ca pâinea caldă - mă ştiu toţi copiii din cartier. De la BPR (aşa zicea el la Bodega Podu Roş) şi până acasă am juma de kilometru - la toţi le dau bomboane. Anume îmi ies dracii înainte, că ştiu că eu cumpăr bomboane pentru ei. Na!"

Dimineaţa, cu puţin înainte de ora de deschidere a crâşmei, ieşea din carcera apartamentului şi o lua în pas grăbit pe trotuarul spart de pe Splai Bahlui. Se sculase treaz şi se simţea rău. Avea dureri atunci şi, în acele momente, îşi promitea să nu mai bea. Dar nu îl ţinea mult. Pornea iarăşi spre Mecca lui - BPR, deşi ştia că nu îşi face bine. "Infarctul o să mă mănânce - ştiu. Mi-a zis mie doctorul - nea Mitică, dacă mai bei, te cureţi repede. Dacă nu, o mai târâi câne-câneşte. Dar nu mă pot ţine... Plus de asta, cică în momentul infarctului se suferă puţin. Şi mie mi-e frică de suferinţă, nu de moarte".

Fiu-său, "băiatul lu' mama", pleca şi el dimineaţa. Cică la atelier la "maestru", dar eu bănuiam că tot la băute. Sau poate bea cu "maestrul", cine mai ştie. Băiatul lu' mama era artist. Erau în apartamentul din Splai tot felul de desene în creion ale lui Relu, aşa îl chema, nuduri. Mie mi se păreau cam neruşinate, în fine, scabroase de-a dreptul (bine, nu ştiam cuvântul pe vremea aceea, dar îl intuiam), nişte muieroaice crăcite, cu sexuri răsfrânte şi multpăroase. Mi-era şi ruşine să mă uit la ele. Câteodată mă gândeam că ar putea ca colegele mele să afle ce "picturi" priveam eu la gazdă. Aş fi intrat în pământ de ruşine. Am şi văzut unele din aceste muieroaice, căci Relu a venit de vreo două ori cu "modelele", nişte balcâze care râdeau tare şi vorbeau gâjâit: "Hai, băi, du-te-n p. mea!"

Rămâneau acasă, în apartamentul acela igrasios, umed, în aburi de la bucătărie doar madam Savaste, o bătrână grasă, astmatică, şi noră-sa, o femeiuşcă legată la cap cu o cârpă căcănie. Madam Stamate se lăuda cu felurile ei inglantonice (cuvântul îl inventasem eu) de mâncare pe care ştie să le facă, iar noră-sa (n-am ştiut niciodată cum o chema) o admira; fals, mi se părea mie.

Făceau mâncare şi trăncăneau verzi şi uscate. Cu uşa deschisă. Eu nu puteam să învăţ din cauza asta. Îmi era ruşine să le spună să închidă uşa - dă, băiat ruşinos de 15 ani şi, pe deasupra, de la ţară.

Mă simţeam trist în gazda aceea, la familia Savaste. Mama socotise că am nevoie de o gazdă, ca să am timp de învăţat. Găsise anunţul în Podu Roş, scris cu litere strâmbe, de semianalfabet, pe un stâlp. Când intram în scârboşenia aceea de apartament, o perfecţiune a promiscuităţii, dacă vă puteţi închipui aşa ceva, mă apuca jalea. Dar acasă jucam teatru. Mă arătam vesel, ca să nu mă simtă mama. Dar tare simţeam nevoia să mă mângâie cineva! Sâmbăta şi duminica adormeam fericit în patul de acasă şi simţeam cum tristeţea mi se dizolva ca un săpun astringent cu muşeţel şi gălbenele. Tristeţea aceea... cum să vă zic, care este şi ea egoistă. Sufeream, mă simţeam singur pe lume, ca Malot ăla, dar şi unic, şi că se gândeşte măcar cineva la mine. Aveam nevoie ca cineva să îmi datoreze ceva - numai aşa îmi ogoiam tristeţea, surpările de galerii din suflet.

Ascunzându-mă de mama, învăţam atunci că sunt în viaţă adevăruri care fac rău. Ce-i drept, oricât îmi puneam eu mintea pe bigudiuri ca s-o duc cu preşul pe mama (tata nu prea-şi bătea capul cu asta) cu veselia mea trucată, mama e mama: mă simţea.

Pe seară apărea nea Mitică Savaste: beat şi vesel sau invers. Râdea furtunos, din diafragmă, fără griji, cum numai oamenii băuţi pot râde.
De obicei.
Uneori însă venea cu hachiţe, căuta ceartă. Se certa cu madam Savaste. Ea îl întreba: "Deci câte sute ai consumat, dacă se poate şti?" El nu răspundea. Râdea. "Nu dă o boală-n tine, măi, - îi mai zicea ea cu năduf - nu-ţi ard ficaţii! Dracule!". După ton, se părea că ar fi vrut chiar aşa. "Nu, bre, că ficaţii mei se conservă în alcool", - râdea de se prăpădea nea Mitică. Pe urmă, îndreptându-se spre mine: "Mă, nu trebuie să gândeşti cu cocoşelul. Aşa am făcut eu, m-am însurat la 18 ani cu scroafa asta şi uite unde am ajuns!" Se holba la mine, aşteptându-mi reacţia. Dar eu nu reacţionam nicicum. Dădeam din colţ în colţ, nu ştiam ce să zic. Mă uitam la Savaste şi îl simţeam foarte departe în fericirea lui beată, aşa cum se uită demoazelele la fericirea întunecată din întunericul unui cinematograf.

S-a dus şi la dezalcoolizare, mai degrabă l-au dus. "Nu e nici o brânză", spunea. Umbla ca năucul cu alte pijamale decolorate prin sălile răpănoase, pe coridoarele late şi întortocheate, ca printr-un desiş al anxietăţii. Aştepta smerit la coadă să-şi primească bulinele de diferite culori, ca nişte bomboane. După ce trăncănea o vreme cu alţi "dezalcoolizaţi", stăăătea toată ziulica, se uita pe fereastră şi se gândea. Poate că scopul lui pe pământ este să crape cât mai repede şi să scape ţara asta, cu "viitor de aur", doctoriţele astea serioase, prea serioase, cu halate impecabile, de un păduche. Şi, uite aşa, se lăsa pradă disperării - o disperare măruntă, calmă, de nimeni ştiută, de nimeni întrebată.

Într-o seară nea Mitică s-a întors tot beat, dar parcă mai gânditor, mai melancolic. Trăsăturile îi erau aceleaşi: cărunt, chelie în vârful capului şi periuţă pe părţi. Ochii îi erau ca de obicei injectaţi, avea pungi întunecate sub pleoape. Transpira intens. Avea nasul ca un tubercul, traversat de o infinitate de vene. O figură comică şi tristă, pălmuită de greutăţile vieţii pe care nu le mai suportase.

Avea chef de vorbă cu mine în seara aceea. "Lasă, băiatul, în pace!" - i-a strigat madam Savaste. Dar el nu. Atunci mi-a zis chestia cu cocoşelul. Şi mi-a repetat că nu se teme de moarte, ci de durere. "Când am o sticlă alături, mă simt fericit, mă! Pe urmă însă se termină, adorm şi dimineaţa mă trezesc cu dureri. Atunci îmi promit să nu mai beau. Pe urmă... Băutura, cum să-ţi zic, dă culoare vieţii, orice s-ar zice. O culoare atât de mişto!"

După aceea mi-a zis, oprindu-şi brusc mâna cu care perora: "Mă, tot ce se întâmplă pe lume are un rost?". Ochii lui de un albastru fără vârstă mă iscodeau: "A?"

A adormit pe scaun. Vorbind. L-am apucat de câte-o aripă cu madam Savaste şi l-am culcat pe fotoliul spart, cu arcuri care împungeau. Mirosea a poşircă răsuflată. Şi fotoliul, şi nea Mitică. Mai fiusese culcat acolo. That's life, ar fi zis, dacă ar fi ştiut ce înseamnă, o viaţă mohorâtă, bâhlită ca apa puţină a Bahluiului: între crâşma aceea jegoasă şi apartamentul insalubru şi pâclos, cum se deplasează o râmă pe durata unei zile de ploaie anostă, o râmă care nu e de folos nimănui.

Când se trezea a doua zi, îl durea îngrozitor capul şi tot trupul. Era mahmur. Îi era frig, îngrozitor de frig. Tremura. Îl deprima lumina zorilor, care pătrundea în cameră ca o momâie albă, "ca moartea, zău!", zicea. O lumină atât de deprimantă!

Afară se arăta o zi ploioasă şi întunecată, cea mai cenuşie zi posibilă, părea că nu mai există deloc cer peste Iaşi, nici un nor nu se vedea în Bahlui. Începuse o burniţă tăcută şi rea. Oraşul scotea de cine ştie unde un fel de abur rece, înceţoşat. Frigul se lăsa peste toate: peste pâcla Bahluiului, peste blocoteţele urâte, cu rufe în balcoane, peste tonele de cabluri de deasupra.

Şi nea Mitică Savaste o lua de la început. Mărşăluia, strângându-şi haina la piept, printre rahaţii de câine şi sticlele de bere goale, uitate nestrânse de măturători. Spre Kaaba lui beţivănească - BPR. Oraşul începea să se anime în frigul dimineţii. Norii de aburi de la respiraţie se amestecau cu pâcla oraşului.

Se simţea obosit, înţepenit. Apa săracă a Bahluiului îl însoţea. Nici nu poţi măcar să te sinucizi în ea. Dar nea Mitică nu putea gândi aşa. Doar autorul. La fel cum nea Mitică nu simţea şarmul vetust al Bahluiului, în fine, un şarm îndoielnic. Poate simţea doar ploaia măruntă şi eliberatoare. Poate îşi simţea sufletul uşor şi slobod. De n-ar fi fost durerea care-i chinuia trupul, cerându-i din nou alcool.

Pe trotuarul spart de pe Splai, hainele lui boţite şi prea largi dădeau impresia unui balon care flutură prin ploaie.

*
Cam asta-i tot despre Savaste. Vei fi vrut mai mult. Dar eu, ca orice prozator care se respectă, trebuie să las ceva în negură, ceva de nedesluşit. Căci cred că şi Dumnezeu, din când în când, îşi ridică degetul şi îl duce la buze: Şşşt! Taci! Ajunge!

P.S. Mama a plătit gazda pentru o lună la familia Savaste. N-am stat decât două săptămâni. Era prin '72-'73. Îmi amintesc că la o grădiniţă din apropierea liceului copilaşii se jucau strigând: "Ceauşescu - PCR! Ceauşescu - PCR!". Văzuseră la televizor. Pe atunci începea cultul personalităţii lui Ceaşcă.

Am modificat numele personajelor, deşi cred că nu mai trăiesc şi, în orice caz, nu prea mă doare la bască de asta. Şi, oricum, nu prea le aveau cu cititul.