Mai sînt însă şi excepţii. O prietenă de-a mea pe nume Kati, feminină, delicată şi bine îmbrăcată, a nimerit într-o sîmbătă seara, în timpul meciului de fotbal România-Bulgaria, într-un bar pe plajă, unde s-a adăpostit din cauza ploii torenţiale. În acest buncăr s-a confruntat cu o atmosferă de tractir pe care a încercat să mi-o redea cît mai fidel. A început prin a-mi spune că s-a rîs zgomotos, s-a fumat fioros, s-a băut monstruos şi, mai ales, s-a vorbit porcos.
Kati are probleme serioase: e misogină, misandrină şi aristocrată. Pudibonderia n-o caracterizează, dar are tot felul de fiţe în care sînt mixate prejudecăţi, obsesii, fixuri, pretenţii şi un nivel de educaţie destul de înalt. De-asta a ajuns frustrată şi cinică. În aceste condiţii, nu s-a putut opri să nu remarce două lucruri în legătură cu clienţii barului, complet hipnotizaţi de meci: solidaritatea păros-masculină care cerea din cînd în cînd răcnete tribale şi pumni în masă - pe de o parte, şi, pe de cealaltă parte, mimetismul de care dădeau dovadă, la nivel comportamental, femeile prezente în respectivul tractir. A tras repede concluzii în legătură cu toţi oamenii de-acolo, care i s-au părut pur şi simplu ieftini. Haine sărăcăcioase, limbaj neîngrijit, feţe abrutizate, bărbi nerase, dinţi îngălbeniţi, ochi injectaţi şi multe alte bonusuri.
Cu tot acest mediu pe care-l suporta greu, s-a îndreptat spre bar să-şi cumpere un ceai cu rom – frigul şi ploaia care-i intraseră în oase erau mai puternice decît repulsia provocată de cei din jur. Cînd a încercat să plătească ce comandase, a constatat că i se furaseră banii din geantă. Reacţia ei a fost una tipic aristocratică: şi-a cerut scuze pe un ton plin de demnitate şi a promis că se va întoarce a doua zi pentru a plăti ceaiul, pe care de altfel nu mai intenţiona să-l consume, în condiţiile în care nu-l putea plăti pe loc. A lăsat ceaşca pe tejghea şi s-a întors pe călcîie, cuprinsă de frisoane şi de resemnare, cu gîndul să dea un telefon acasă şi să ceară ajutor părinţilor. În spatele ei stătea un individ pletos, neîngrijit, pe la vreo patruzeci de ani, care mirosea urît şi care i-a spus, plin de respect: "Domnişoară, n-am putut să nu remarc că aveţi o problemă. Mi-ar face o deosebită plăcere să-mi spuneţi dacă vă pot ajuta cu ceva". Aristocrata noastră, destul de şocată de discrepanţa dintre felul de-a vorbi al omului şi halul în care arăta, a răspuns oarecum îndoită că i-ar face şi ei o deosebită plăcere să ştie că are cu ce să ajungă acasă, avînd în vedere că, după cum probabil domnul remarcase, de bani pentru tren nu mai dispune. Omul, pe nume Iancu, s-a oferit imediat să o transporte pînă la Bucureşti cu Dacia lui din 1980, iar Kati s-a gîndit să nu-şi mai deranjeze părinţii şi să accepte generoasa ofertă.
Aristocraţii sînt cuprinşi de o frică incredibilă cînd sînt nevoiţi să intre într-un tractir. (De bună voie, evident, nu intră nici unul.) Se feresc, se retrag, se închid în ei, nu vorbesc şi nu participă. Iată de ce am admirat curajul lui Kati şi dorinţa de a depăşi această spaimă - ancestrală de-a dreptul - , exorcizînd-o printr-o aventură.
Excursia care-a urmat i-a schimbat viaţa. Ploaia se oprise, ea s-a dus să-şi strîngă bagajele şi, după o oră, s-a întîlnit cu zdrenţărosul cel galant în faţa tractirului mai sus pomenit, lîngă Dacia lui albă din 1980. Problema era că acolo mai aşteptau patru oameni. Şi uite-aşa, Kati a mea s-a trezit înghesuită între doi bărbaţi şi o femeie, pe bancheta din spate a unei maşini foarte vechi şi prost întreţinute. Sidi, soţia lui Iancu, luase în primire volanul rablei, iar el stătea la dreapta ei şi ţipa încîntat ceva despre atacanţi şi fundaşi, în timp ce consuma asiduu din sticla de săniuţă pe care-o strîngea afectuos în mîna dreaptă.
După vreo zece kilometri, Kati află, împreună cu ceilalţi trei ocupanţi ai banchetei din spate, că maşina era într-o stare îngrozitoare: cablul de frînă fusese improvizat de proprietar, plăcuţele de ambreaj erau pe ducă, electromotorul avea mari probleme, pompa de benzină la fel, bateria era pe moarte, radiatorul tuşea astmatic, indicatorul de kilometraj nu funcţiona şi, colac peste pupăză, maşina pierdea apă în ritmul în care aleargă un ghepard înfometat. Ceea ce la început i se păruse lui Kati o aventură paradisiacă la mare începuse să devină un film horror ieftin, românesc.
*
Sidi conducea cu o sută la oră sub volan se aprindeau leduri roşii albastre verzi bordul trepida Iancu mai lua o gură de săniuţă cei patru din spate tăceau încordaţi atunci Kati şi-a zis cu scuzele aristocratice de rigoare îmi bag picioarele a scos lanterna-meduză pe care-o primise de la tata şi-a început să lasereze prin geamul din spate şoferii care nu treceau la timp pe faza scurtă şi-o orbeau pe Sidi cu farurile.
*
Gaşca s-a prins ce face Kati şi-au început cu toţii să chiuie şi să aplaude. Era de-a lor, gata, o primiseră. Iancu trăgea cîte-un damf de vodcă în spate printre hohote de rîs şi urla, dement, "Laserează-l, mama lui de nenorocit! La-se-rea-zăăă!". Kati se amuza cu-adevărat pentru prima dată în viaţa ei. Dacia din 1980 era un tractir ambulant, şi ea se distra de minune. Pe la jumătatea drumului, tractirul nu mai vru să tracteze. Au coborît, au ridicat capota şi-a început o şurubăreală de zile mari. Iancu a schimbat uleiul, Sidi a turnat apă, Kati ţinea lanterna şi apăsa o parte din electromotor cu şurubelniţa izolată, în timp ce restul pasagerilor încercau pe rînd să pornească motorul. După o oră de încercări, au atins performanţa dorită: înecîndu-se şi pufnind, motorul şi-a dat drumul.
Kati, Iancu şi Sidi vorbesc lîngă motorul pornit. Kati se dezmeticeşte din cauza înjurăturilor grosolane pe care le debitează Iancu la adresa motorului. Începe să fie din nou ţeapănă şi defensivă. Aristocraţia din ea se revoltă. Are şi de ce, Iancu e de groază. Parcă ar avea de recuperat ceva. Urcă în tractir şi let's hit the highway, zice el, într-o engleză perfectă. Kati e sensibilizată brusc de calitatea intonaţiei şi începe să se calmeze din nou. Din vorbă-n vorbă, că tu ce faci cu ce te ocupi, unde lucrezi, ajung la a doua oprire. Motorul tuşeşte, Kati se umple de ulei pe mîini, ţine şurubelniţa, Iancu iar înjură, maşina porneşte.
Această scenă s-a repetat de trei ori. Sidi şi Iancu se distrau de minune. Celorlalţi le cam pierise cheful, dar Kati era intrigată. Oamenii de condiţie tractiristă nu se distrează în halul ăsta în astfel de situaţii. A început să pună şi ea întrebări: voi ce faceţi, cu ce vă ocupaţi, unde staţi. Deşi nu i-a venit să creadă ce i s-a răspuns, avea să se convingă de adevărul spuselor celor doi. Români emigraţi în State, Iancu şi Sidi trăiau în Los Angeles. Iancu era director de casting pentru o mare companie de film. Se întorsese în România pentru o lună, din motive sentimentale (i se făcuse dor de ţară) şi profesionale (se documenta, retrăind amintiri optzeciste şi senzaţii tari, pentru The Tavern, următorul film la care trebuia să facă distribuţia. Cumpărase rabla de maşină pentru că era complet distrusă şi intrase în crîşma de pe plajă ca să studieze fauna care-ar conduce aşa ceva în mod normal.
Mi-a fost greu să cred finalul poveştii: Kati a fost distribuită de Iancu The Tavern. Joacă o fetiţă de bani gata care nimereşte în barul infect despre care este vorba în film. Are un rol secundar, e unul din personajele "negative", ceea ce, în aristocraţia ei perfecţionistă, nu-i prea convine. Dar va sta trei săptămîni în Los Angeles. Pe platourile de filmare trebuie să se poarte ca o elitistă înţepată şi cu nasul pe sus. Dar ea zice că abia aşteaptă să cunoască în timpul liber alţi oameni care să rîdă zgomotos, să fumeze fioros, să bea monstruos şi să vorbească porcos.
M-am bucurat mult să o văd pe Kati zîmbind. De mult nu mai făcuse asta. Era mai relaxată şi nu mai avea urmă de frustrare. Povestea ei mi-a întărit convingerea că întotdeauna întîlnirile dintre aristocraţie şi tractir vor schimba radical lucrurile.