Cetatea

Cetatea este un loc simbolic, un punct nodal de trecere, de alegere între lumi posibile, dar este în acelaşi timp capsula spaţio-temporală care învăluie şi izolează iubirea perfectă, dar dureroasă dintre cele două personaje ale poveştii.

Cetatea este o povestire fantastică, un fel de bandă a lui Möbius pe care se înşiră gânduri şi întrebări fără răspuns, răsturnări temporale şi lumi posibile, suprapuneri de planuri, treziri, divinitate şi zbateri între destin şi liber-arbitru, toate îmbrăcând, de fapt, o poveste de dragoste, un El şi o Ea în care se regăsesc, probabil, orice el sau orice ea din lumea aceasta. O poveste în care cei doi iubesc, suferă, se zbat între alegeri, discută despre destin, moarte, timp şi, bineînţeles, despre iubire, desfiinţând destinul pentru a încorona liberul-arbitru.

Este povestea fiecăruia dintre noi, o poveste a poveştilor, pe care toţi o vieţuim, dar puţini o trăim. Destinul, zeii, alegerea, toate sunt îndoielnice. Certitudinea morţii este opusul lor strident şi grotesc. Să ne străduim măcar să înţelegem, să ne eliberăm de tabuuri, să gândim liber, să încercăm altcumva, altceva, altcândva.


Înţeleptul se plimba agale prin curtea cetăţii. De ceva vreme, nu mai scosese niciun cuvânt. Discipolii îl urmau şi ei tăcuţi, respectându-i meditaţia sau poate ei înşişi meditând la ceea ce înţeleptul le spusese mai devreme.

Părul şi barba îi erau albe, destul de lungi ca vântul slab ca o adiere să se joace la nesfârşit cu ele. Toga albă, imaculată, îi ajungea până la pământ, îmbrăcându-i complet trupul masiv. Urâţenia aparentă a chipului trecea neobservată datorită ochilor care captau în totalitate atenţia interlocutorilor. Ochi care pătrundeau lumea, de la începuturile până la sfârşitul ei.

Se opri din mers, se întoarse către discipoli, îi privi câteva clipe zâmbind imperceptibil şi le spuse:
- Dezbaterea de astăzi se opreşte aici. Mergeţi şi meditaţi la ceea ce am discutat.
- Dar, înţeleptule... Dacă totul există deja, dacă tot ceea ce facem este să ne reamintim, dacă fiinţa şi ideile există şi doar din când în când sunt aduse cumva împreună, alcătuind lumea pe care noi credem că o vedem în jurul nostru... Atunci nu ar trebui oare să înlocuim o sumedenie de cuvinte, precum libertate, alegere, cu... predestinare, de pildă? Pentru ce mai folosim astfel de cuvinte?

Ochii pătrunzători ai înţeleptului fixară chipul discipolului, cel mai ager la minte dintre cei pe care îi avea de ceva vreme în juru-i. După câteva clipe de gândire, îi vorbi cu o voce blândă, domoală, de o limpezime ce făcea aerul din jur să vibreze:
- Fiule, ceea ce ai spus mai devreme este ceea ce ai ales tu să spui? Este rezultatul gândirii tale? Noi toţi suntem aici, acum, pentru că am ales să fim sau pentru că nu puteam să nu fim? Am dezbătut acest subiect astăzi, pentru că am vrut noi s-o facem, sau pentru că aşa era menit să fie? Cuvintele sunt şi doar ni le reamintim, sau le inventăm pe măsură ce avem nevoie de ele? Noi suntem?

Discipolii se uitară unii la alţii câteva clipe, apoi plecară sporovăind de zor.

Cu un surâs întipărit pe faţă, înţeleptul îi privea cum se îndepărtau. Un surâs de dinaintea timpului. Cugeta la manifestarea revoltată pe care a avut-o ucenicul lui preferat şi care era aidoma cu a multor alţi elevi pe care i-a avut de-a lungul timpului.

"Astăzi a fost lecţia cea mai grea. Decisivă! Îşi vor scrânti minţile dezbătând acest subiect. Aşa este mereu. Este limita de netrecut pentru muritori. Şi totuşi, se încăpăţânează să încerce... Şi poate că ultima întrebare pe care le-am pus-o ar fi trebuit, de fapt, să fie: «Voi sunteţi?»"

Se îndepărtă încet, privind în depărtări, însoţindu-şi paşii domoli cu toiagul strâmb de care nu se despărţea niciodată.


Conducea deja de ceva vreme şi păreau să se apropie de destinaţie. Ea stătea în dreapta şi scruta drumul care şerpuia printre şi peste dealuri, atât cât putea vedea prin semiîntuneric, în lumina farurilor. Era o toamnă târzie de noiembrie, dar vremea era încă destul de plăcută. Începea să se însereze.

Punctul de întâlnire fusese de această dată autogara dintr-un mic orăşel aflat pe la mijlocul distanţei dintre oraşul ei şi oraşul lui. De obicei se întâlneau în gara sau autogara unui astfel de oraş. El venea cu maşina, ea cu trenul sau autobuzul. Aveau de mers fiecare câteva sute de kilometri până la punctul de întâlnire. El îşi calcula timpul în aşa fel încât să ajungă măcar cu o jumătate de oră înainte de sosirea ei. De la punctul de întâlnire, plecau apoi cu maşina lui la vreo pensiune mai deosebită, în câte un loc uitat de lume. Ea era cea care alegea cu grijă locul unde aveau să stea.

A ajuns, aşa cum îşi propusese, înainte de ora la care trebuia să sosească autobuzul. Văzându-l intrând în autogară a ieşit din maşină şi a pornit nerăbdător către peron. Ea era deja în picioare în autobuz, îl văzuse şi-i zâmbea. Manevrele de parcare ale şoferului păreau exasperant de lente. În sfârşit, a coborât din autobuz şi i-a sărit în braţe. Au rămas aşa îmbrăţişaţi câteva clipe, încurcându-i pe ceilalţi pasageri care voiau să coboare din autobuz, bombănind nemulţumiţi.

A ridicat-o cu tot cu geanta de voiaj şi a început să fugă cu ea în braţe spre maşină. Nu mai erau chiar nişte puştani, ba din contră, erau doi adulţi în toată firea, dar reîntâlnirea îi făcea să se poarte ca nişte adolescenţi fugiţi de-acasă. Privirile curioase şi amuzate ale oamenilor din autogară îi însoţeau. Nu se sinchiseau câtuşi de puţin de cei din jurul lor.

Ajunşi la maşină, i-a aşezat geanta de voiaj în portbagaj, lângă rucsacul lui. Sarcinile erau bine împărţite. Ea era responsabilă cu dulciurile, el aducea vinul lor preferat, micul player portabil şi alte obiecte care le puteau fi de folos în escapadele lor, în funcţie de unde îi purtau paşii sau de care erau condiţiile pe care le găseau la destinaţie. Oricum era mai uşor să le arunce el pe toate în maşină decât să le care ea cu autobuzul. Aşa încât în portbagaj se aflau lanterne, saci de dormit, beţe de drumeţie, pelerine de ploaie şi cine mai ştie câte altele.

Maşina era una mai degrabă veche decât nouă, ba chiar prea veche după părerea unora. Un model de teren, cu tracţiune integrală la nevoie. Lui nu-i păsa despre comentariile altora, era exact ceea ce-i trebuia, o maşină care îi asigura un grad suficient de confort, sigură, al cărei scop era unul foarte simplu şi precis: de a-l duce din punctul A în punctul B. Şi aici nu dăduse greş niciodată. Culoarea era cam fistichie, dar, pentru că o luase la mâna a doua, nu a avut prea multe opţiuni. Era genul care nu punea prea mult preţ pe astfel de lucruri materiale. Mai ales pe maşini.

S-au suit în maşină şi s-au luat din nou în braţe, sărutându-se îndelung, de astă dată cât de cât feriţi de privirile curioşilor. Apoi, cu palmele pe obrajii ei, privind-o în ochi, o întrebă:
- Unde mergem astăzi, iubito? Care e destinaţia finală?
- Mergem... mergem să căutăm cetatea! Drumul, mai ales de când ieşiseră de pe autostradă, era pustiu. Îngust şi pustiu. Ar fi trebuit să ducă într-un sat uitat de lume, mai exact la o veche cetate unde plănuiau să înnopteze. Chiar în cetate! Ei doi şi nimeni altcineva... Toată cetatea numai pentru ei! Ea făcuse rezervarea şi se întrebau ce fel de cetate o fi, în condiţiile în care cele mai multe cetăţi, mult mai cunoscute, erau nişte ruine, câteva urme de ziduri de jumătate de metru înălţime, gropi săpate de arheologi şi, cu puţin noroc, nişte cioburi de oale.

Cel mai probabil, era vreo pensiune vecină cu rămăşiţele cetăţii, dar oricum nu mai conta. Important era că erau doar ei doi, singuri, neştiuţi de nimeni, departe de rutina zilnică, de paradoxul monotoniei încapsulate în agitaţia vieţii din marile oraşe, departe de orice. Harta după care se ghidau şi pe care ea o ţinea desfăşurată în poală, arăta că mai sunt doar câţiva kilometri, aşadar, în cel mult jumătate de oră ar fi trebuit să ajungă.

Deşi lui prea puţin îi păsa dacă este sau nu o cetate funcţională, ea părea un pic încordată. Doar ea se ocupase ca de obicei de problemele administrative şi n-ar fi vrut să dea greş nici de data aceasta. Aşa încât, ca să-i risipească îngrijorarea, şi-a zis că ceva muzică ar mai micşora tensiunea. S-a gândit puţin ce s-ar potrivi momentului şi a început să manevreze player-ul maşinii.


Muzica acoperea torsul motorului. Un ritm care se suprapune până la identitate cu ritmul biologic, cu cadenţa gândului, versuri care pot fi răstălmăcite în felurite chipuri. Splendid. În viaţa mea secretă, sunt singur şi asta poate părea un paradox. De ce aş avea o viaţă secretă ca să fiu singur? De fapt, îmi construiesc o viaţă secretă aşa cum vreau eu, cum nu pot s-o fac, de cele mai multe ori, în viaţa reală. O populez cu ce şi cu cine vreau eu, îi dau un sens şi un scop aşa cum cred eu că viaţa ar trebui să aibă. Din când în când, pendulez între cele două vieţi, sau cel puţin aşa am impresia, mă refugiez când într-una, când într-alta, şi nu mai ştiu care e reală şi care e imaginară. De ce oare viaţa pe care o consider reală, n-ar fi, de fapt, tot o viaţă imaginară, proiectată de subconştientul meu? Şi totul este o iluzie, culminând cu viaţa secretă creată în viaţa imaginară... Şi tot aşa. Vieţi în alte vieţi, ca o regresie la infinit.

Şi toate au ceva în comun, căutăm adevărul, neştiind ce fel de adevăr o fi acela. De fapt, nu ştim ce căutăm, dar am inventat un cuvânt pompos pentru asta: adevărul. Şi ne forţăm să găsim o definiţie acceptabilă pentru el. Dar fiecare îl defineşte cum crede de cuviinţă. Puţine cuvinte au această proprietate. Suflet, minte, Dumnezeu, bun, rău... Oamenii au câte o definiţie personală pentru fiecare dintre aceste cuvinte, dar când le folosesc, par să se înţeleagă între ei. Par numai... În realitate, suntem singuri, indiferent de care viaţă vorbim, şi vorbim cu noi înşine în orice ipostază a celorlalţi, inventaţi tot de noi, pentru a ne popula propria lume imaginară.

Trebuie să existe un început şi un sfârşit. Poate adevărul este chiar dezvăluirea acestei taine. Unde şi cum este el? Şi mai ales care este semnificaţia acestuia? Nu cumva se încadrează în aceeaşi categorie de cuvinte care au exclusiv definiţii subiective? Nu cumva toate cuvintele sunt aşa şi mai mult ne încurcăm în ele, încercând să exprimăm în cuvinte ceva ce nu poate fi exprimat, inefabilitatea vieţii? Nu cumva de aici şi senzaţia de iluzie, de incapacitate de a distinge între real şi imaginar, de a identifica un ţel, de a şti?

Vieţile lor secrete se intersectaseră într-un moment oarecare. Cu siguranţă, fiecare îşi scrisese propriul scenariu al vieţii imaginare, însă unul dintre capitole părea să fie comun. Şi de aici totul cursese normal. Îşi permiteau acest lux, de a evada din viaţa reală şi de a mai adăuga câte o pagină la capitolul comun al vieţii lor secrete.

Pentru perioade infime de timp, totul devenea altfel. Conta fiecare detaliu, fiecare clipă avea să devină importantă şi retrăită de sute de ori, înapoi în viaţa reală, ori de câte ori mizeria cotidiană făcea apel la un substitut. Şi erau norocoşi că aveau acel substitut pe care să-l translateze la nevoie.

Oare translaţia asta ar putea fi totală, în sensul în care această viaţă secretă, desenată cu grijă, vecină cu perfecţiunea, ar putea deveni chiar viaţa reală? Sigur. Dar atunci, o altă viaţă secretă ar fi inventată, pentru că perfecţiunea vechii vieţi secrete ar fi erodată de rutină, de dogme, de impactul cu realitatea impură. Şi apare subit nevoia de a scrie un alt scenariu secret, după vechiul model, sau poate unul cu desăvârşire nou. E doar o chestiune de imaginaţie brodată pe negativul noii vieţi reale. Sunt oameni care au curajul de a înlocui aceste scenarii, poate de mai multe ori în viaţă. Rezultatul e tot timpul acelaşi. O altă viaţă secretă. Până murim. Murim mai întâi în viaţa secretă şi după ceva timp, murim de-a binelea.

Aţi văzut câţi oameni morţi umblă pe străzi? Ei au impresia că sunt vii, dar au murit în viaţa lor secretă şi sunt doar nişte actori care joacă după un scenariu pe care alţii l-au scris deja pentru ei, la care nu au avut nici măcar cea mai mică contribuţie. Un teatru de păpuşi în care aţele nu sunt manevrate de vreo putere divină, ci de noi înşine. Cu o mână pe aţele noastre, cu cealaltă pe ale celor din jur. O împletire de mâini şi aţe care se înnoadă, se gâtuie, iar într-un sfârşit ne sufocă.


A auzit strigătul ei simultan cu claxonul grav şi puternic şi, ridicând instantaneu privirea, a văzut camionul care se îndrepta cu o lumină albă şi orbitoare direct spre ei. De fapt, ei se îndreptau spre camion, maşina deviase pe contrasens, în timp ce se străduia să citească ce scria pe ecranul player-ului.

Avea experienţa şofatului de mulţi ani, aşa încât, fără să-şi piardă cumpătul, a reuşit să redreseze maşina şi să evite în ultimul moment camionul care se pierdea în depărtare ducând cu el acelaşi claxon nervos.
- Ce naiba! Fii atent! i-a spus cu o voce tremurătoare.
- Iartă-mă, încercam să văd unde e melodia pe care o căutam. Dar şi el simţea cum picioarele i s-au înmuiat. "De unde naiba o fi apărut? Tot drumul n-am văzut ţipenie de om sau maşină... Ce prostie, tocmai acum când mai aveam câteva minute de mers!"

Se vedeau deja luminile satului. Au încercat să treacă repede peste acest incident. În fond, nu-şi doreau să-şi strice seara cu aşa ceva. "Bine că nu s-a întâmplat ceva rău!" îşi spuse el.

Ajunşi la intersecţia din mijlocul satului, s-au oprit, încercând să se orienteze. S-au uitat de jur împrejur, dar în lumina săracă a lămpilor stradale, n-au putut trage nicio concluzie. Lângă zidul unei case era o siluetă, probabil a unui bătrân sprijinit într-un baston, şi el se pregătea să coboare pentru a-l întreba încotro este cetatea. "Dacă măcar o fi auzit de ea", îşi zise zâmbind în sinea lui, nespunând nimic care ar fi putut s-o necăjească.

Deschisese uşa şi deja era cu un picior afară când o auzi exclamând:
- Uite cetatea! Uite-o chiar aici în stânga. Parcă a apărut brusc de undeva, doar ne-am uitat înainte şi n-am văzut nimic.

Zidurile cetăţii păreau enorme. Probabil cel puţin zece metri înălţime. Şi în foarte bună stare. Ciudat că nu le-au văzut de cum au ajuns, probabil că spaima de pe drum le-a atrofiat unele simţuri sau poate doar le-a luat ceva timp să se obişnuiască cu lumina slabă de afară. Porni motorul şi întoarse domol spre stânga. În lumina farurilor se vedea în stânga zidului o poartă de acces şi un drum printr-un fel de parc. Copaci uriaşi străjuiau drumul, frunzele căzute formau un covor care foşnea plăcut sub roţi. Înaintau încet, pe lângă zidul cetăţii.
- Mergi înainte, trebuie să ajungem la casa parohială. Acolo mi-a zis îngrijitorul că locuieşte împreună cu familia lui şi de acolo luăm cheia.

Se gândi cum arată cheia pe care trebuie să o ia şi şi-o imagină veche şi uriaşă, pe măsura porţii cetăţii pe lângă care tocmai trecuseră. Cumva tot nu-i venea să creadă că cetatea este întreagă şi oricum nu credea că vor locui în cetate. Probabil că mai degrabă în casa parohială sau în vreo altă căsuţă aflată lângă cetate şi folosită în scop turistic. Dar iarăşi, pentru el nu conta prea mult. Deja era un plus că cetatea există şi măcar vor putea să o viziteze, mâine la lumina zilei.

Se vedea o casă mare, la capătul drumului, luminată de un felinar exterior şi păzită de un câine alb, uriaş, care părea să se bucure de venirea oaspeţilor. A oprit maşina şi au coborât precauţi, încercând să verifice dacă sentimentele câinelui dau semne de schimbare. Lătratul lui de bun venit îl anunţase pe îngrijitor că i-au sosit oaspeţii aşteptaţi, aşa că omul venea deja în întâmpinarea lor.