Euro. Campionatul şi moneda

Când Christian Eriksen a căzut pe gazonul stadionului din Copenhaga în timpul meciului pe care Danemarca îl juca împotriva Finlandei, la Euro 2020, dar în 2021, undeva pe continent cel puţin un om a înjurat spurcat şi închis televizorul. A luat telefonul şi a început să sune, apoi a fost sunat, a înjurat din nou şi a respirat adânc.

Omul, un necunoscut, invizibil, insensibil şi indestructibil, luase decizia din prima clipă şi nici nu avea nevoie să o justifice. Imaginile cu iubita lui Eriksen plângând în hohote la 20 de metri de tânărul căzut fără suflare nu-l interesau. Nici miile de danezi din tribune care plângeau şi ei îngroziţi. Cât despre telespectatorii care aşteptau cu sufletul la gură o veste bună de la comentatori, ei bine, aceştia erau cu adevărat singurii interesanţi.

Personajul nu e unul imaginar, chiar dacă printre muritori e un necunoscut. E omul care a decis, după ce i-a stat inima lui Eriksen, că show must go on. No matter what!

Aşa se face că danezilor de pe teren li s-a spus că fie revin să joace până la final în 45 de minute, fie a doua zi, de la 12, ce dacă lângă ei un prieten tocmai murea, noroc că l-au readus între cei vii medicii şi rugăciunile milioanelor care privind la televizor s-au cutremurat.

Aşa ne-a fost furat fotbalul într-o seară de vară în care am aflat că nici pandemia, nici moartea, nici lacrimile unei femei căreia-i moare bărbatul nu valorează altceva decât zero euro. La Euro!

Competiţie care defilează cu sloganuri pentru şi despre importanţa fanilor, Campionatul European care se joacă în 2021, dar se numeşte Euro 2020 - costa prea mult să se refacă siglă, bannere, materiale promoţionale şi restul pe care se dăduseră deja banii cu numele anului în care am stat în casă.

Aşa că, doar pentru euro, Euro 2021 nu există, deşi se joacă în anul acesta. O oribilitate care deschide un lung şi de altele asemenea, care însoţesc această competiţie fotbalistică odată minunată, acum dezlânată, mercantilă şi lipsită de orice emoţie, cel puţin pentru mine.

Nimic n-a mai rămas din tradiţia acestei întreceri pe care altădată o aşteptam ca pe darurile de Crăciun şi care, anul acesta, m-a întristat mai tare ca închisul în casă de anul trecut. Şi simt nu doar că mi s-a furat toată copilăria, ci că după jaful ăsta mi-am găsit-o de vânzare, la suprapreţ, pe internet, îmbrăcată în haine care nu-s ale ei şi sulemenită să ia ochii proştilor.

Ca să facă profit cât mai mare, UEFA, prin oamenii ei cunoscuţi şi necunoscuţi, a schimbat legi în diverse ţări, a ameninţat, a oferit, a luat, nu i-au fost străine niciuna dintre metodele lipsite de emoţie ale profitorilor financiari despre care citim în cărţi şi-i vedem în filme, dar credem că nu există.

La Londra, în ţara europeană cu cele mai multe cazuri de noi cazuri de infectare cu coronavirus, varianta Delta, se zice cea mai agresivă cunoscută, vor fi 60.000 de oameni la finala de duminică seara. Altfel, restricţiile în afara arenei se păstrează şi sunt pedepsiţi cei care nu le respectă. Wembley e teritoriul UEFA, care stăpâneşte continentul după bunul plac, cum face şi FIFA cu planeta.

Cele două organizaţii teoretic fotbalistice, practic oricum altcumva, dar nu în slujba acestui joc, n-au scrupule, n-au reguli, n-au decât scopuri. Ale UEFA au fost să se ţină EURO, ca să câştige euro.