Primele Jocuri Olimpice cu fiica mea și cum m-am uitat din nou cu sufletul la gură la concursul de haltere

N-aveam încă 10 ani, era începutul lumii și lumea mea se termina la Anina, unde nu fusesem niciodată, dar de unde se întorcea după vacanțele de vară Sorin, colegul de clasă care pleca la bunici cu trenul și mergea o noapte ca să se întoarcă de acolo și să povestească nici nu mai știu ce, mi-a rămas doar amintirea tristeții că mamaia mea locuia într-un sat la doar vreo 25 de kilometri, unde ajungeam în jumătate de oră cu Dacia roșie pe care și-o cumpărase de curând unchi-miu.

Iar la ea în sat lumea se termina la Vătarniță, vreo doi kilometri mai la deal de casa Arsenetei, pe care-i umblam prin praful unui drum pietruit care ducea într-o intersecție sfidătoare cu legile geometriei: un fel de y și de z în același timp. Șoseaua asfaltată care apărea parcă de nicăieri acolo era precum pragul de la săritura în lungime, n-aveam voie să calc pe ea.

Din două-n două zile, pe drumul plin de praf apărea de la deal nea Gogu în motocicleta cu ataș și-n ataș era marmita argintie din care Arseneta, mamaie, ne cumpăra, o dată da, o dată nu, înghețată. Cea mai bună înghețată din lume. Și lumea se termina la Vătarniță!

Televizor avea Arseneta de vreun an și ne uitam rar și dezinteresați. Până în acel sfârșit de iulie și început de august de acum 40 de ani când ne-am trezit că era program încă de pe la patru și jumătate după-amiaza, exact când ne ascundeam în casă de văpaia de afară, pe care o așteptam să treacă și apoi să dezleg vacile de sub nuc și să le duc în lunca Argeșului. Nu știam ce-s Jocurile Olimpice și descopeream că în afară să fugi sau să joci fotbal sunt și multe alte sporturi pe lume și lumea ține până la Los Angeles, nu știam unde e asta, dar mi-a fost clar că e departe, la televizor ziceau că e în America.

M-am uitat singur, surorile mele erau una prea mică, alta prea neinteresată de sporturi, în vreme ce Arseneta și tataie se învârteau prin curte fără să le pese de căldură și, de asemenea, complet lipsiți de interes pentru sport, din care nu înțelegeau nimic.

Televiziunea română transmitea lungi rezumate de peste Ocean, pe care-l traversaseră ai noștri sfidând Moscova, care ceruse tuturor țărilor socialiste să boicoteze întrecerea organizată de americani, după ce în 1980 aceștia nu se duseseră în Rusia, la ediția precedentă a Jocurile. China și Iugoslavia trimiseseră și ele sportivi la Los Angeles, iar România avea să trăiască ediția cea mai de succes, când a cucerit 20 de medalii de aur. Iar eu am trăit cu sufletul la gură, în reluare la televizor, cursele de canotaj, kaiak-canoe, săriturile, alergările, fel de fel de lupte, și m-am impresionat peste măsură de Nicu Vlad, care ridica niște greutăți inumane și era cel mai bun la treaba asta.

Din America am și primele Jocuri ca ziarist de sport, Atlanta 1996, când stăteam nopțile prin redacție să mă uit la transmisiunile live și să iau la telefon textele colegului Narcis, trimis în Georgia de un ziar local făcut cum nu se mai fac azi ziare. Au venit apoi ediție după ediție Sydney, Atena, Beijing, Londra, Rio, Tokyo și fără să știu când și mai ales cum mi-au trecut 40 de ani din viață de la Los Angeles-ul acela din vara lui 1984 și lumea mi s-a făcut mai mare și se tot îndepărtează de început. Cam de la Londra încoace a început să-mi dispară și bucuria și interesul și să mi se pară că e tot mai mult despre orice altceva, numai despre sport nu.

La Tokyo, care nu s-a ținut în 2020 din cauză de pandemie și în 2021 i-au zis tot Tokyo 2020, din motive comerciale (scriseseră pe prea multe locuri logo-ul cu anul 20 și costa prea mult să refacă totul), m-am uitat rar și fără tragere de inimă. N-aveam așteptări de la Paris, deși mă entuziasma și pe mine eventuala victorie a lui David Popovici. Dar vara aceasta încinsă ca niciuna de dinaintea ei mi-a topit cumva pesimismul și m-am trezit vorbind prin casă mai întâi despre ceremonia de deschidere, apoi am privit-o cu Smaranda și mama ei și am răspuns întrebărilor copilei de opt ani și jumătate, acelor dece-uri, cum-uri, când-uri, câte-uri și cine-uri care m-au scos din amorțeală și m-au aruncat într-o fericire de care uitasem. "Tata, putem să mergem și noi anul viitor la Paris când sunt Jocurile?" O săptămână mai târziu avea să le povestească prietenelor ei că Jocurile astea sunt așa o treabă cumplit de importantă și de grea, pentru că se țin din patru în patru ani și mereu în alt oraș.

Fiica mea s-a dovedit nu doar suficient de curioasă, ci și uimitor de interesată de absolut toate sporturile, transmisiunile și detaliile fiecărei întreceri, astfel încât m-am trezit explicând pe îndelete reguli pe care și uitasem că le cunosc, din sporturi care nu se dau la televizor decât o dată la patru ani, când sunt Jocurile Olimpice. "Aici e important culoarul, ca la înot, nu-i așa!?", mi-a zis ea când ne uitam împreună la semifinalele de la canoe în care Cătălin Chirilă a terminat doar pe 5, deși era mare favorit. El era pe culoarul 4, care la natație e al celui calificat cu cel mai bun timp, fiind considerat cel mai bun culoar.

Desigur, a vrut să știe dacă România a avut vreun campion olimpic la 100 de metri bărbați și deocamdată nu înțelege de ce e considerată cursa asta marele spectacol al atletismului, când ține doar 10 secunde.

Dar pe zi ce trecea devenea tot mai cunoscătoare și înțelegea tot mai mult din ce vedea și bucuriile ei de copil au trezit bucuriile mele de copil, pe care le umplusem de praful vârstei, al unui soi de blazare profesională, al deziluziilor sportive precedente, și m-am simțit ca-n 1984, lipit de ecran și întotdeauna un pic trist că se termină transmisiunea. Și dacă uitam cumva să mă simt așa, o aveam pe ea acolo, curioasă continuu și neobosită să întrebe, să afle, să înțeleagă și, cel mai cel, să se bucure, indiferent de tricou, de steag, de nume.

Când a înotat David Popovici am sărit în sus împreună și apoi mi-a spus, după finala la sută, cea cu bronzul pentru David, că nu poți să fii cel mai bun întotdeauna, de aia e frumos sportul, încercând practic să mă consoleze și să se consoleze și pe ea. Și seară de seară s-a uitat la întrecerile de natație, chiar dacă primea deseori răspunsul: nu, nu sunt și români aici. Și-a ales favoriți și favorite la orice cursă și când numele nu o inspirau, întreba repede, înainte de start: tata, cu cine ținem?

La întrecerea de haltere în care Mihaela Cambei a devenit vicecampioană olimpică, învinsă la ultima încercare și pentru un kilogram de o sportivă din China, ne-am uitat din nou în trei (mama Smarandei nu e doar dezinteresată, e uneori de-a dreptul anti privit sport la tv) și am trăit emoțiile unei posibile victorii de neimaginat în urmă cu o zi. Și, văzându-ne acolo cu sufletul la gură pe toți trei, am fost din nou recunoscător sportului și am simțit, ce ușurare, că Jocurile și-au făcut din nou datoria.

Trag nădejde că peste 40 de ani Smaranda să-și amintească de ele exact cum țin eu minte înghețata lui nea Gogu și zâmbetul lui Nicu Vlad pe podium, la Los Angeles.