Cele 98 de secunde ale unui meci de fotbal dintr-o seară de mai, la Bilbao

Iker Muniain s-a născut într-o sâmbătă și a devenit nemuritor într-o duminică seara. Până la el, spiridușii erau personaje imaginare la Bilbao și mijlocașii purtau nume de munți sălbatici: Toquero, Urrutia, Eskurza. Peluza de pe San Mames, vechea catedrală cu arc, nu cântase până atunci poezii, ci doar diagnostice ortopedice.

A fost iubit după prima pasă și pentru că dribla zâmbind nici nu și-a dat seama când au trecut 15 ani și s-a trezit într-o duminică seara în gura tunelului, gata să iasă pentru ultima oară pe teren, pe terenul care între timp devenise castelul lui, în tricoul celei mai mari echipe din lume la care ar fi putut visa că o să joace: Athletic Bilbao.

În cei 15 ani a devenit tată și căpitan de echipă și în seara de duminică în care a jucat ultima oară pe San Mames în tricoul cu dungi albe și roșii, Iker Muniain și-a ținut de mână copiii și de inimă i s-au agățat cei 52.000 de oameni din tribune, când a făcut primul dintre ultimii pași pe iarbă.

Lângă el un alt tată s-a lăsat condus în Catedrală de pașii copiilor săi, spre ultima reprezentație de acasă. Iker Muniain și-a împărțit generos despărțirea cu Raul Garcia, ca să se știe, încă odată, că n-a fost niciodată vorba despre el, ci despre ei toți și mai ales despre strălucirea echipei, nu a lui.

Iar despărțirea a fost ca toți cei 15 ani trăiți de el la Bilbao, în care a fost vedetă fără să vrea să fie, și idol fără statuie. A vrut să plece cum a venit, fericit că lumea din jur e fericită și uimit de fiecare dată când descoperea cât e de iubit. Și fotbalul a ales pentru el cea mai bună dintre zile, o duminică de mai care-și decorase țanțoșă amurgul în alb și roșu.

"Muni, Muni", cânta sălbatic mulțimea și el se gândea: nu vei mai călca niciodată pe iarba aceea, nici nu vei mai alerga alături de haita dezlănțuită de lei flămânzi, nici nu vei mai simți mirosul din acel vestiar sacru și nici nu vei mai auzi urletul "athleti" care urcă din măruntaiele lui San Mames ca să te arunce în luptă fără frică și fără remușcări.

Apoi, ca într-un film pe care niciun scenarist n-ar fi avut curajul să-l imagineze, totul a fost perfect, chiar dacă a durat 98 de secunde! Au fost cele 98 de secunde primite în dar de Muniain și Raul Garcia și date mai departe, cadou de bun rămas.

Abia trecuseră 16 minute din meciul cu Sevilla, când De Marcos s-a demarcat pe dreapta, a primit o pasă pe lângă linia de margine de la Iniaki Williams și a dat o centrare grozavă, din prima, privind încrezător spre careul oaspeților. Și, de parcă n-ar fi urmat să împlinească în iulie 38 de ani, Raul Garcia s-a strecurat pe lângă Bade și a lovit cu capul cam de la 8 metri de poartă, de pe picioare, marcând sub transversală. Cronometrul arăta minutul 16 și 50 de secunde.

Iar când pe ceas scria 18:28, Nico Williams a centrat de pe stânga, în centrul careului a apărut Iker Muniain, care a alunecat pe un genunchi spre minge și a trimis-o în plasă cu dreptul, aruncând în aer tribunele. Dacă arbitrul ar fi avut voie, cu siguranță ar fi fluierat imediat finalul jocului. Așa, a decis chiar Zeul Fotbal că partida aceea se termină acolo. Scor final: 2-0.

Dacă ar fi fost să aleagă ei singuri cum să fie această ultimă zi a lor pe San Mames ca jucători ai lui Athletic, Muniain și Raul Garcia probabil că la asta s-ar fi gândit: să joace titulari, să marcheze și echipa lor să câștige.

Nimic în plus nu și-au dorit, nimic în minus n-au primit în duminica de mai colorată în alb și roșu în care au intrat pe teren fotbaliști și au ieșit de pe el legende.