De nimic nu mi-era frică

Tataie Sandu povestea și sorbea dintr-un pahar cu șpriț. Stătea în capul mesei, la fel cum stătuse tatăl lui, tatăl tatălui și toți bărbații din neamul Ciobanu. Pe el îl chema în acte Matei, nu Ciobanu. Când s-a născut și s-a dus tac-su să-l declare, la trei ani după Război, secretarul Sfatului nici n-a stat pe gânduri și a scris Matei în catastiful cu nașterile, așa îi știau toți pe cei din neamul lor, "ai lui Matei", după bunicul matern care era falnic, autoritar și cunoscut ca un cal breaz în toate comunele dimprejur.

Și stând acum în capul mesei, tataie Sandu primea primul farfuria de mâncare, își alegea primul bucata de carne și tot primul începea să mănânce, cum învățase că fac bărbații din neamul lui. Cel mai mare dintre trei frați, toți băieți, era strigat Nenea de ceilalți doi și de toți verii și până pe la vreo 65 de ani credea cu tărie că lumea trebuie să-i știe de frică, altfel l-ar lua de prost. Înalt, subțire și frumos de picau toate femeile în urma lui, era conștient de toate astea și făcea pe durul, cum văzuse că făcuseră și tatăl și bunicul lui.

A terminat 7 clase în sat și a fost toată viața șofer profesionist, a condus rabe, camioane frigorifice, autobuze și a ieșit la pensie la volanul unui Matiz, la o firmă de construcții intrată în faliment. N-a citit vreo carte vreodată după ce a terminat școala, dar știa o sumedenie de lucruri cu care să te uimească, având o curiozitate ieșită din comun și un spirit de observație atât de ascuțit încât cred cu tărie că dacă ar fi avut parte cu adevărat de educație ar fi putut ajunge cineva.

Acum povestea și-i străluceau lacrimi mici în ochi și uneori îi tremura vocea și vedeam cum parcă obosise să fie zbirul pe care-l știau toți cunoscuții și care se aprindea repede și aprig din orice. Își amintea că era vară, avea cam 15 ani și era deja miezul adolescenților din satul lui mare de pe malul Argeșului. Muncea la câmp toată ziua, lua bătaie de la tatăl lui și pentru greșelile fraților mai mici, îi făceau ochi dulci toate fetele din sat și dobora cu piatra, în zbor, orice pasăre, de unde se alesese cu porecla A' lu' Ochitoru'.

Și în seara aceea a fost așa: pe peretele mare dat cu var al Căminului Cultural se proiecta un film, nici nu ținea minte care. Se întâmpla la începutul anilor '60 și foarte probabil că era ceva sovietic, în care tineri colectiviști fericiți depășeau planul și demascau dușmanii de clasă de pe tarlaua lor.

Când s-a terminat filmul, a luat-o din centru spre casă împreună cu alți băieți din sat, pe strada mare, gălăgioși, mândri și lăudăroși. Casa lui era ultima pe Linie, în lunca Argeșului, la vreo doi kilometri de Cămin. Când a intrat pe uliță, rămăsese singur în întunericul nopții de vară și în liniștea lăsată peste casele în care țăranii rupți de oboseală dormeau deja demult și unde aveau să se trezească pe la 4 dimineața, ca să trudească fără să-și pună întrebări pe câmpurile întinse și arse de soare.

Și-n liniștea aia, tataie Sandu își aducea aminte că a luat un băț dintr-un gard și a început să întărâte toți câinii de prin curți, să se-nsoțească cu zarva lătratului lor, pentru că, mi-a zis ducând spre buze paharul de șpriț: "Mie de nimic nu mi-era frică, dar de nimic mi-era frică rău!"

Și-atunci au dispărut toate poeziile și toate metaforele s-au evaporat din paginile cărților cu versuri și m-am uitat la el ca la primul poet dintr-o lume care n-a existat niciodată și în care ar fi trebuit să-și bea șprițul cu Neruda, cu Sorescu, cu Nichita și cu Borges, bucurându-mă că-l împarte cu mine.