Și nici măcar n-a atins mingea, când a dat cea mai frumoasă pasă de gol din lume

Dintre toate splendorile pe care Brazilia le-a oferit lumii, se crede că aceasta a fost cea mai grozavă: echipa de fotbal care s-a dus să joace la Campionatul Mondial din 1982. Se mai spune că avea de toate: se repezea să atace ca nimeni alta, habar n-avea să se apere și își purta sufletul peste tricouri, nu ca noi toți ceilalți, pe dedesubt. În general, se gândea doar cum să marcheze goluri și era pusă pe șotii echipa aceasta, iar când a ajuns în Spania pentru El Mundial lumea s-a bucurat ca atunci când venea circul în oraș. Și circul avea în repertoriu o sumedenie de numere, de la acrobații cu mingea, la salturi mortale prin careurile adverse și clovni cu fețe serioase care te făceau să râzi fără să-ți dai seama care e poanta. Cerezo, Falcao, Zico, Socrates, Eder era o poezie pe care o știa pe de rost toată planeta fotbalistică, și marțienii, și lunaticii.

Și încă de la primul meci din Spania, această Brazilie irepetabilă avea să-și dezvăluie cu o sinceritate nerușinată frumusețea de curtezană impertinentă, în fața a 68.000 de oameni care au luat-o razna, seduși cum nu mai fuseseră vreodată. Era pe Ramon Sanchez Pizjuan, stadionul din Sevilla construit parcă pentru clipe de neuitat, și meciul era cel dintre echipa URSS și cea a Braziliei.

Încă două minute și se fluiera finalul, scorul era 1-1 și brazilienilor părea că nici nu le pasă de tabelă, de faptul că erau favoriți, de perspectiva unui meci pe care să nu-l câștige. Și din nepăsarea asta care se vedea cu ochiul liber la toate atacurile, mai ales că erau multe, s-a născut fantezia. Pură.

A fost așa: Serginho a început o nouă șarjă pe dreapta, s-a oprit și când s-a uitat în centru l-a văzut pe Falcao, care se ducea agale spre careul sovieticilor, și i-a pasat. Falcao, care s-a însurat prima oară la 50 de ani, avea în '82 doar 29 și reputația de gagicar. Așa se și ducea spre careu atunci, cu capul sus și mergând agale, de parcă pusese ochii în peluză pe-o nebună după fotbal și se pregătea s-o cucerească. Juca la AS Roma și suporterii italieni spuneau despre el că e al Optulea rege al Romei și ca un rege mergea în minutul 88 spre fata de la care nu-și lua ochii. Și totuși, mingea trimisă de Serginho venea spre el, care avea de cucerit o inimă, nu de câștigat un meci, și atunci a lăsat-o să-i treacă printre picioare, ca să ajungă la Eder. A lăsat-o de parcă s-a ferit de ea, fără să o privească, doar simțind-o că vine și parcă îl încurcă, nu m-ar mira să fi dat mărunt din buze și să fi spus: ducă-se.

Mingea a trecut mai departe și abia atunci s-au prins și spectatorii și adversarii că Falcao îi păcălise și că știuse exact ce avea să urmeze: Eder, căruia i s-a zis și Bombardierul, a preluat cu stângul cât să-și paseze singur și a trimis în plasă, din vole: 2-1!

Golul a fost cântat apoi în cronici, în jurnale TV, în poezii și e amintit chiar și de cei care au fost atunci pe teren în echipa sovietică, orgolioși că tocmai împotriva lor s-a întâmplat așa năstrușnicie. Ce e de necrezut în dinamica acestui gol e faptul că se întâmplă totul la 1-1, cu două minute înainte de final și cu perspectiva unui egal care ar fi frânt Brazilia. Să-ți vină să dai o pasă de gol ca a lui Falcao, fără să atingi mingea, de fapt, apoi să-ți treacă prin cap o finalizare ca la exercițiile de la sfârșitul antrenamentelor, când e mai mult distracție decât muncă, astea doar unor brazilieni le putea trece prin cap.

Mai zic doar că la Mundialul acela le-au mai trecut și altele asemănătoare prin cap și tocmai de aceea se crede și astăzi că aceea e cea mai bună și mai frumoasă echipă a Brazilie care n-a reușit să câștige un campionat mondial.