Cum vedeam fotbal pe toate stadioanele, deodată

Nu era nevoie să închid ochii, îmi imaginam totul cu ei deschişi, şi terenul mare, verde, şi liniile careului, şi cele două porţi, şi sferturile de cerc de la cornere. Cel mai greu era să reţin culorile de pe tricourile celor 18 echipe. Şi cum pe aproape niciuna nu o văzusem jucând vreodată pe viu, iar televizorul nostru era alb-negru, ăsta era cel mai greu exerciţiu dintre toate cele de imaginaţie pe care le făceam în acele două ore.

Radioul stătea pe jos, în dormitorul căruia îi ziceam mic, odată pentru că era mai mic decât cel mare, a doua oară pentru că în el dormeam noi, cei mici. Ştiam că emisiunea începe un pic mai devreme decât ora la care urmau să înceapă meciurile, mă aşezam pe jos, de unde, după cel mult trei minute, mă ridicam şi apoi îmi tot schimbam locul până la sfârşit.

Încercam să ghicesc pe ce stadion va fi dată prima oară legătura, apoi pe care se va marca primul gol al etapei şi fel de fel de alte detalii despre care mai târziu am aflat că sunt folosite la pariuri. Pe vremea aia exista doar Pronosport.

Învăţasem să recunosc vocile celor de la microfon. Şi de asemenea, aşteptam cu sufletul la gură momentele când, în mijlocul unei relatări domoale, o trecere în revistă a evenimentelor petrecute cât legătura fusese pe alte stadioane, coordonatorul din studio (habar n-aveam ce înseamnă şi cum arată un studio, dar pe coordonator îl blestemam cel mai des, mai ales când dădea rar legătura acolo unde juca FC Argeş) , intervenea la mijlocul cuvântului şi auzeam: Minoiu, scuză-mă s-a marcat la Bistriţa, ai legătura Coca-Cosma Teoharie.

Iubeam aceste întreruperi cel mai mult în acele duminici când un pic mai mult de două ore jucam toate meciurile în mintea mea, călăuzit de crainici destoinici şi cu simţul descrierii ascuţit, suficient cât să pot să reproduc fazele povestite de ei pe terenurile încropite în imaginaţie.

Iubeam - cred că şi mai mult - o altă treabă gazetărească ce se petrecea în orele acelea două, când deodată, în timp ce de la Petroşani auzeam că se produce o schimbare, în difuzor erupea sunetul unei tribune în urale şi auzeam vocea mult aşteptată: iartă-mă Ilie Dobre, gol la Constanţa.

Sunt sigur că dacă într-o zi mi-am dorit să mă fac ziarist de sport, oamenii aceştia complet anonimi mie, cu vocile lor de aur şi de vise, m-au făcut să vreau asta. Duminică, uneori miercuri, toată copilăria mea fotbalistică a gravitat în jurul radioului. Ştiam genericul emisiunii, învăţasem să recunosc vocile şi atmosferele de pe stadioane, să simt ritmul meciului din ritmul frazei şi să desenez fazele în gând de parcă eram în toate tribunele, deodată.

Fotbal minut cu minut mi se pare şi astăzi cea mai fără de cusur întâmplare jurnalistică de sport din România, nu pentru că nu s-ar fi spus şi prosti, n-ar fi fost erori, sau voci care îmi erau nesuferite. Dar faptul că milioane de oameni, şi BBC a făcut un studiu despre audienţa incredibilă pe care o avea emisiunea, stăteau lipiţi de radiouri şi apoi toată săptămâna următoare vorbeau despre meciul favoriţilor ca şi cum fuseseră pe stadion, ai văzut cum a ratat Prepeliţă?!, o face aproape perfectă, pentru că livra ce-şi propusese.

Am ajuns ziarist de sport, însă vocea nu m-a ajutat să fiu crainic de radio, mi-am permis să fiu strident la tv mult mai des. I-am cunoscut astfel pe aproape toţi bărbaţii de pe stadioanele copilăriri mele şi am trăit ceva ce mi-e inexplicabil şi astăzi. Pe niciunul n-am putut să-l asociez vocii sale din timpul etapei. Mi-au fost toţi cei din mintea mea, aşa cum fazele memorabile de la meciurile comentate de ei mi-au rămas cum le-au comentat ei, nu cum s-au întâmplat cu adevărat.

Joi (24 iunie 2021) s-a stins Ion Ghiţulescu, inventatorul acestui miracol jurnalistico-fotbalistic din România. Nu i-am spus niciodată că emisiunea lui şi a celor care au făcut-o cu el atâţia ani mi-a fost o mângâiere fără egal. Şi nici n-am avut curaj să-i povestesc cum luni, a doua zi după etapă, cu un ciorap împachetat pe post de minge imitam singur în casă comentatorii şi în acelaşi timp jucam fazele descrise, fiind şi eroul şi povestitorul lui, pe covorul persan din camera mică.