Cine m-a mai crescut

Pe Lică nu-l dăduse mă-sa la şcoală, pentru că nu i l-au primit. Lumea îi vorbea de nebuni pe-ai lu' Chiurtu, că erau scandalagii când se îmbătau şi răi de gură treji, dar cu el chiar era adevărat. Erau trei băieţi, Lică la mijloc, între Nicu şi Gheorghe. Lică nu era nume de botez, dar din cauză că nebuneala lui le luase ochii, oamenii uitaseră ce nume rostise popa când îl scufundase în cristelniţă.

Toţi îl ştiau de Lică a' lu' Chiurtu şi unii îşi speriau copiii cu el. Tanti Maria s-a chinuit să-l crească mare şi n-a vrut să-l dea nici la casa de nebuni, nici la casa de copii. În curtea lor care se îngustase ca un gang între casa lungă şi magaziile din faţa ei, lângă pereţii cărora se adunaseră toate vechiturile găsite pe drumuri, pe gârlă şi printre case, Lică se mişca precum peştele în balta lui.

Când îl apuca dorul de ducă ieşea în ocean şi cutreiera târgul mic şi în care abia apăreau primele blocuri cu patru etaje. Nu se ştie ce girocompas miraculos care funcţiona perfect în capul lui defect îl ajuta să găsească mereu drumul înapoi spre casă, oricât de departe ar fi ajuns. Căra după el o ladă şubredă de scânduri subţiri, de-i zice feu pe la noi, peu prin alte părţi, şi în care se strâng fructe sau legume toamna.

Legase feul cu o sfoară ca un ham la care se-nhăma singur şi când se întorcea acasă era plin de trenţe, cioburi, sticle murdare, fiare mici şi mari şi sacoşe de plastic aruncate, unele goale, altele cu mizerii în ele. Când ajungea cu ele acasă răsturna feul imediat ce intra în curte şi aştepta stoic să apară mă-sa să-l ia la ceartă.

Şi-l certa cu cele mai de nespus cuvinte, îşi descărca atunci, singura dată din zi, toată durerea că-l născuse aşa, toată furia pe care o strângea an după an pe ea, pe bărbatu-su, care mai şi murise şi-o lăsase singură cu trei băieţi, dintre care unul ca Lică, ba chiar şi toată mila pentru sărmanul pe care n-o lăsase sufletul să-l trimită departe. Nici nu ştia de ce n-o făcuse, dacă era milă, dacă era frică de Dumnezeu că o va pedepsi, sau dacă-l iubea pur şi simplu, cu o iubire de animal care nu-şi abandonează puiul rănit şi neputincios.

Şi după ce-l umplea de sudălmi îi făcea semn din bărbie spre bucătăria de vară dărăpănată şi zicea scurt, fără vreo rămăşiţă de răutate: ţi-o fi, dracu', foame!

Nicu, fratele mai mic al lui Lică lucra în echipă la tata, pe şantier, şi stăteam cu chirie într-o curte largă şi plină de iarbă niciodată cosită la patru case de ei. Aşa se face că încă înainte să merg mama mă lăsa la tanti Maria, să aibă grijă de mine, cât se ducea ea la muncă, era şi ea în echipa tatei, era plecată doar câteva ore de obicei.

Pe prima stradă a copilăriei mele blocurile nu începuseră încă să ţină umbră în locul duzilor mari şi al teilor mirositori şi când ploua nu era chip să ocoleşti vreo băltoacă. Iar vara, când arşiţa topea totul, praful de pe stradă părea sfărâmat în particule şi mai mici şi mai multe de căldura lui august.

Am fost lăsat la tanti Maria vreo doi ani, aproape zi de zi. Cu mâinile ei pe care nu cred că se spăla vreodată îmi molfolea în gură un fel de terci din de toate, cel mai des o mămăligă subţire lângă o mâncare lungă din care nu lipseau niciodată cartofii. Sau brânză, aveau trei capre şi le ţineau legate în grădina din spate, sau lapte în care înmuia coji de pâine veche.

Momentele când îmi dădea de mâncare erau singurele când tanti Maria avea cu adevărat grijă de mine. Nu ieşea din curte, dar avea mereu ceva de făcut acolo, sau în casa în care mi-amintesc, în anii de mai târziu, când am mai crescut, o dezordine miraculoasă care mi-a descoperit primele dorinţe de explorator. Niciodată nu ştiai ce minune se iveşte de sub vreo bucată de pătură aruncată peste o farfurie care stătea să cadă de pe o ladă, pusă şi ea de-a valma printre câteva perne şi vreo trei plase pline cu ceva, nu cred că ştia cu adevărat cineva cu ce.

Şi cum stăteam acolo, în curtea lor, câteva ore bune, Lică primise însărcinarea să aibă grijă de mine. Mi-l amintesc ca ieri, cred că aveam vreo 3 ani. Slab mort, cu barbă mare neîngrijită, cu ghete fără şireturi, şi pantaloni cărora li se rupsese tivul de jos, purta, de cele mai multe ori direct pe piele, o haină grea de postav, rămasă fără culoare acoperită de straturi de jeg de dimensiuni antice, pe care n-o încheia niciodată, pentru că nu mai avea vreun nasture. Se lega la mijloc cu o sfoară, peste haină, dar tot fără să apropie măcar bucăţile de stofă pe care erau găicile singure şi de unde lipseau nasturii. Purta pe cap o căciulă groasă de oaie şi peste ea un fes maro, ţin perfect minte culoarea. Iar peste fes, un tuci, şi-şi trăgea toarta sub bărbie, ca o cască de soldat pe front.

Lică a fost primul meu bidiviu la trăsura minunată care era feul lui de vechituri, în care mă punea grijuliu, după ce-mi aranja din cârpe vechi şi-o pătură antică un culcuş. Şi dă-i apoi şi trage-l pe Cosmin pe strada prăfuită, eu râzând de mama focului şi el şi mai întărâtat de râsul meu.

Nu se oprea aproape deloc din alergătura asta, înfricoşat de ţipetele mele de nemulţumire, pe care le scoteam atunci când stăteam pe loc. Primul meu trăpaş şi-ar fi dat sufletul numai să mă audă râzând fericit şi printre hohote cum îi strig din spate, piţigăiat: diiii!