Povestea cu excavatoarele

Să lămurim încă de la început: nu mă pricep la maşini! Iar asta este o tradiţie de familie care s-a stins. Tata n-a avut vreodată permis de conducere şi, firesc, niciodată n-a avut maşină. Chiar dacă nu mă pricep la maşini, spre diferenţă de el eu am permis, am şi maşină.

Tata are aproape 81 de ani şi nu s-a urcat în viaţa lui pe scaunul şoferului în vreun automobil. Bunicul din partea mamei a avut o motocicletă prin anii '60, în albumele familiei e şi o fotografie cu el mândru lingă un MZ mare şi lucios. Eu mi-l amintesc călare pe bicicleta Tohan ruginită pe la cadru, cum cobora panta de la baraj când se întorcea de la Textila, cu geanta de piele pe ghidonul din dreapta şi şapca proletară pusă şmechereşte pe-o ureche. Cât despre bunicul din partea tatei, nu mai trăieşte azi nimeni care să-l fi cunoscut. El a murit în '40, în război, ceilalţi din jurul lui în anii ce au venit. Dar nu cred că se pricepea la automobile. Aşadar, nu mă mir nici eu că ştiu atât de puţine despre ele.

Vreau să spun că nu mă pricep la maşini în sensul tehnic: nu mă pricep la motoare, la depanări, la cum sună motorul, cum bate planetara, cum se suflă bujia şi alte mici secrete de mecanici amatori, din care erau cu zecile de mii pe vremea copilăriei mele. Îmi plac însă automobilele, estetic vorbind, am chiar ierarhii de genul ăsta şi am avut o mini colecţie de replici la scară 1/38: un Corvette alb 1953, un Ford verde, model interbelic, un Porsche 3568 Coupe galben, un Austin Healey azuriu cu alb, un MGB 430 Cabriolet verde, un Mercedes Benz 280 SL roşu, o camionetă Chevrolet 3100, model 1953, roşie, un Volkswagen Samba, van, alb cu bleu, şi un Mini Cooper model original, tot verde. Sunt nostalgic după acest gen de maşini, oldies, să spunem, a căror înfăţişare consacră preocuparea producătorilor pentru design, dorinţa lor de a scoate pe şosea "o frumuseţe". Desigur, e părerea mea.

Aşadar, am crescut fără maşină, fără trusa de scule în debara, dublura celei din portbagaj, fără să ştiu cât costă benzina, care e cheia de contact şi care cea de deschis portbagajul, cum se aprind farurile şi ce e ăla marşarier. Să nu vă închipuiţi acum că toată copilăria n-am mers cu maşina. Am făcut-o şi încă aşa de des, încât am o grămadă de amintiri cu întâmplări auto.

De fiecare dată când mergeam la mamaie, iar asta se întâmpla aproape în fiecare sâmbătă după-amiază, ieşeam în staţia de autobuze din faţa Cooperativei meşteşugăreşti Muncitoarea, la ocazie. O sacoşă în care aveam câteva pâini, ulei, zahăr, un pachet de nechezol, şi câteva schimburi şi mâna dreaptă fluturată ritmic, în sus şi în jos, când se apropiau camioane. Erau vreo 30 de kilometri până la Budeasa, trebuia să ajungem la Piteşti şi de acolo pe şoseaua de centură, până la baraj, apoi pe jos încă vreo cinci minute. Dacă aveam noroc şi trecea o cifă de ciment, ne lăsa direct la baraj, nu trebuia să ne mai dăm jos la Podul Viilor şi să luăm altă ocazie pentru a străbate Centura. Atât de mult am mers cu astfel de camioane că mă alesesem cu un fel de intuiţie care nu dădea greş decât extrem de rar: ştiam ce camion merge direct la baraj, încă înainte de a opri şi de a ne spune şoferul până unde poate să ne ducă. V-am spus, cele care transportau ciment, erau cele mai sigure. Apoi, betonierele, tirurile cu prelată, nu cele frigorifice, şi toate care aveau numere de Vâlcea, de Gorj sau de Sibiu. "Maşini mici" treceau oricum puţine şi aproape toate mergeau la Piteşti în oraş, deci nu ne ajutau cu nimic.

Îmi plăceau la nebunie camioanele, cu motorul mare între şofer şi scaunul din dreapta, mereu stăteam pe motor, ca să mai încapă cineva, mama, sau soră-mea. Şi eram aşa sus, deasupra şoselei, mai aproape de parbriz, se vedeau casele de pe marginea drumului şi cum viteza era mereu mică, aveam tot timpul din lume să privesc în jur şi să descopăr fel de fel de lucruri. Un gard vopsit strident, un cârd de gâşte, curcanii înfoindu-se prin curţi, copii tăvălindu-se prin şanţurile pline de iarbă.

Şi-mi mai plăcea ceva. Abia ne mutasem la bloc, era prin 1980, şi în jur se construiau alte blocuri, era un şantier perpetuu, iar printre gropile mari ale fundaţiilor ne jucam cât e ziua de lungă. Acolo mi-a venit ideea că ce frumos ar fi să mă fac excavatorist. N-aveam încă şase ani şi nu ştiam că într-o zi o să se termine şi chestia asta cu blocurile. Nu la viitor mă gândeam când voiam să manevrez un excavator. Şi nici la maşini. Doar că mi se părea frumos tare braţul lung, de fier, în urma căruia rămâneau gropi mari în care aveam să-mi îngrop, mai apoi, destule amintiri ale copilăriei.

Când stau şi scriu amintirile astea, chiar sub balconul meu un excavator huruie strident săpând o groapă pentru un alt bloc. Se construiesc din nou blocuri, cu o frenezie care mă uimeşte. Lumea merge înainte dar e de parcă m-aş întoarce în timp şi, recunosc, mă simt din nou puţin copil, la aproape 50 de ani. Şi mai că-mi vine să ies la colţ, spre Şoseaua de Centură, şi să mă uit dacă nu trece vreo cifă, să-i fac cu mâna şi să mă urce şoferul pe motor, şi să-mi imaginez că mamaie, care nu mai e de ceva ani, ne va aştepta ca de fiecare dată în poartă, cu mâna streaşină pe frunte şi nişte boabe de mazăre rătăcite în buzunarul şorţului.

Iar când o să ne vadă coborând de pe baraj o să se întoarcă în curte unde, când o să intrăm, o să ne întrebe, fără să se uite spre noi: "Hai mă, nu mai ajungeaţi odată!?"