1935

Mamaie a trăit până la 92 de ani şi înainte să moară n-avea mai mult de 35 de kg, ieşea rar din casă, dar nu-şi pierdea ideea. Nu-şi pierduse nici mândria pe care o transformase în răutate încă dinainte să înceapă să îmbătrânească. Terminase şapte clase până să înceapă războiul şi fusese prima pe plasă, adică premiul întâi cu coroniţă pe mai multe târguri şi comune. S-a născut la Uda şi au botezat-o Elena. Elena Ceauşescu.

Mi-a recitat odată poezii pe care le ştia de când fusese la şcoală. Era încăpăţânată şi orgolioasă, deşi abia mai căra jumătate de găleată cu apă. Pe tataia l-a luat fără să-l fi văzut până în ziua nunţii. Un aranjament între străbunicii mei. O tranzacţie complicată pentru suflete, cu câteva sute de pruni şi câteva zeci de hectare de pământ şi păduri, lângă Piteşti. Peste pământul care altădată i-a fost preţ, comuniştii au făcut un baraj pe Argeş. Măiţa, străbunica, a murit pe baraj, când l-au inaugurat: "Ce de apă peste pământul lu' tăticu'!", atât a zis şi i-a crăpat inima. Tăiţu', străbunicul, s-a stins şi el după două săptămâni. Tot de inimă.

Mamaie a muncit toată viaţa ei la Colectiv şi a făcut croitorie în sat. Avea maşină de cusut, patru vaci şi un prun minunat în faţa casei. Cu prune mari, de dulceaţă. În faţa curţii, un dud şi un nuc, un nelipsit batic cu flori şi târlicii de cauciuc de-i purta şi vara şi iarna. Mamaie n-a trăit sub comunism. Pentru ea nu conta decât pământul. Şi viţeii ei, curcile ei, brânza ei. I se zicea Arseneta şi habar n-am de unde până unde. Era invidioasă, bârfitoare, deşteaptă şi suspicioasă, mai mereu nemulţumită şi credea că toţi ceilalţi sunt nişte proşti. Asta a scăpat-o de comunism. I-a crezut proşti şi nu i-a luat în seamă. Fără să aibă habar, asta a ajutat-o să rămână în 1935, anul cel mai frumos al vieţii ei. Anul absolvirii claselor gimnaziale, când a crezut că va merge la liceu, va ajunge la oraş...

N-a fost aşa şi cred că în toamna aceea s-a rupt viaţa pentru ea şi dincolo de ruptură a trecut altcineva. Televizor a avut prin '88, iar aragaz prin '92. Trecuse prin comunism cu o sobă de pământ cu plită. Gătea dumnezeieşte pe ea, cei mai buni cartofi la tuci şi inegalabile ouă în tigaie.

Când i-au murit socrii, mamaie a coborât din casa nouă de pe deal în cea veche, de la drum, le-a luat locul, ca să nu o piardă, să nu o ia, cu tot cu pogonul de sub ea, Colectivul. Unde, altfel, mergea şi-şi făcea conştiincioasă orele de muncă obligatorii, când umbla cu nasul pe sus printre consătence şi le drăcuia de mama focului fără vreun motiv anume, doar aşa, să le arate că ea poate. Avea un aer de boieroaică scăpătată şi o ură pe care nu o ascundea pentru orice urmă de fericire din viaţa altora.

Numai pământul o interesa, al ei din curte, al altora, al Colectivului şi dincolo de pământ îşi consuma restul de energie pe singurul ei fiu, cele două fete, mama şi sora ei mai mică, fiind mai degrabă slugi în curte: "Băiatul mă reprezintă". Chiar şi-aşa, când să le mărite, mulţi pretendenţi din sat au avut de-a face cu răutatea ei, pe care nu se silea să o ascundă niciodată.

Deşi nu era cheltuitoare, suferea să strângă bani, să ştie că-i are şi visa să cumpere cu ei pământ, tot pământul dacă s-ar fi putut, care să-i confirme cine se credea ea că e, în mintea ei. Şi, când, după 1989, a primit înapoi încă vreo trei pogoane din zecile luate de comunişti, a-nceput din nou să-şi aducă aminte ce bogată ar fi putut să fie dacă nu făceau baraj peste averea socrilor ei.

În fiecare vară, până am intrat la liceu, mergeam la mamaie. Mă duceam cu vacile şi furam cireşe de la deal, de lângă Colectiv, dintr-o livadă magnifică. Aveam vreo 7 ani când m-am trezit dimineaţa, era începutul lui iunie. Mi-am pus o geacă albastră de fâş şi am sărit gardul la cireşi. Pe la 9 au trecut văcarii la deal, cu vacile Colectivului. Pe la 11 am vrut să sar înapoi, ghiftuit de cireşe. Am rămas atârnând într-unul dintre stâlpii gardului, de gulerul gecii. Am ţipat, am plâns, m-am agitat. Degeaba! Abia la 7 seara m-au dat văcarii jos, spunându-mi să mă deschei la fermoar. Am căzut şi am rupt-o la fugă. După vreo 4 ani am realizat că de spaimă nu mă gândisem singur să mă deschei la geacă. După ce m-a căutat toată ziua, Arseneta mi-a tras şi-o mamă de bătaie, când m-am întors acasă. A doua am luat-o seara următoare, când a aflat unde stătusem. Pentru ea nu existau scuze şi nu aveai voie să greşeşti. Răzbunările mele erau sălbatice şi crude, îndreptate însă împotriva unor biete animale nevinovate: lăsam vacile în lucernă, să se umfle şi să rişte o moarte violentă, sau printre pruni, unde, mâncând prune căzute pe jos, urmau să aibă aceeaşi soartă ca în cazul lucernei.

Am avut de-a face şi cu securitatea în vacanţele mele la mamaie. Sub pădure, prin spatele casei, era o fostă fabrică de oţet. În sat îi ziceau "La Securitate". Erau câteva căsuţe cochete, o clădire mare şi un poligon de tragere. Alături, o microfermă unde lucrau puşcăriaşi cu pedepse mici pentru găinării neimportante. Era un fel de bază de distracţie şi pregătire pentru cadrele miliţiei argeşene. Nu ştiam de ce îi zice "La Securitate" şi nici ce era aia. Nici azi nu ştiu de unde vine numele. Bănuiesc însă că era mai mult decât o legendă şi poate că acolo fuseseră întemniţaţi, torturaţi, interogaţi cei care au fost victime ale "fenomenului Piteşti". Sau poate că nu. Habar n-am. Ştiu doar că miliţienii de la poartă mă lăsau să intru să iau apă de la cişmeaua lor şi să mă uit la caraşii mari din heleşteu. Iar după tragerile din poligon mergeam şi adunam din malul de pământ din spatele ţintelor gloanţe. Nu făceam cu ele mai mult decât să ne înflăcărăm imaginaţiile. E drept, nu prea înţelegeam pentru ce se pregătesc miliţienii care trăgeau şi am impresia că mai degrabă credeam că e vorba de distracţie. Azi nu mai sunt aşa convins de asta. Oricum, de curând am aflat că fosta fabrică de oţet a fost revendicată de urmaşii fostului proprietar. Au intrat în posesia ei şi se pregătesc să vândă pământul. Mamaiei mele nu i-a mai dat nimeni înapoi ce e sub ape, la baraj. Nu sunt acte, cică, nu mai ştie nimeni cum s-a luat şi cât. Adică pământul a fost luat, au dat drumul la apă peste el şi gata. Şi mamaie a murit la 92 de ani supărată că n-a fost niciodată cine a visat că e, dar ştiu sigur că s-a visat până în ultima clipă în 1935.