Concurs de fugit de acasă, faza pe intersecţii

Am stat mai mult în casă în ultimul an, fie infectat cu coronavirus, fie izolat că se infectase G. şi eram cu toţii acasă, fie convalescent după infectare şi cel mai mult pentru că am lucrat de acasă.

În ocaziile în care am traversat Bucureştiul de la nord la sud pentru vizitele la bunicii lui S. am început să mă obişnuiesc, chiar repede, cu traficul scăzut de pe străzi, chiar şi în zilele lucrătoare la ore care înainte de pandemie le numeam... de vârf. Cum prinsesem câteva luni pe Uber şi înainte de virus, aş zice că în cel mai rău caz traficul se înjumătăţise.

Am reieşit pe stradă cu aplicaţia pornită pe 3 mai 2021, cu o săptămână înainte ca autorităţile să anunţe măsuri de relaxare. Traficul lejer, ca-n pandemie. Circulai omeneşte, conduceai relaxat, ajungeai repede spre foarte repede unde aveai de ajuns.

De pe 10 mai 2021 însă, oraşul e un cazan care fierbe şi în care nu se mai poate circula, mă mir că se mai poate respira, trăi. Am verificat, am ieşit la toate orele, chiar începând cu 5.30 dis de dimineaţă. Pe la 7 începe nebunia, apar primele semne. În orice sens, şi la intrările în oraş, şi în centru, pe toate ascunsele scurtături dintre blocuri pe care speri că le cunoşti doar tu.

Un iureş nesfârşit de automobile dă năvală pe străzi de la ora aia şi după 14 ore e tot acolo. Celebrele aplicaţii de navigaţie, waze, google maps, sunt date şi ele peste cap. Orice timp ţi-ar calcula că urmează să faci până la destinaţie, e eronat. Zău, se fac de râs!

Mii şi mii de maşini stau cuminţi în cozi care nu mai au început şi nici sfârşit, şi când se mişcă nu se mişcă de fapt, se târăsc vreo câţiva metri ca să se oprească pentru alte câteva minute. Toată lumea a fugit de acasă când s-a dat liber la fugit şi pare că nimeni nu vrea să rateze paralizia din trafic.

Parcă niciodată oraşul n-a fost aşa plin cum e de pe 10 mai 2021. Şi m-am tot întrebat cum de se întâmplă asta, ce e cu atâta lume, până când, dacă tot stăteam fără vreo şansă să scap în cozile astea de maşini, am început să mă uit în jur. Ca la un sport. Concursul de fugit din case.

Şi am descoperit, empiric, cum în peste trei sferturi dintre autoturismele din jurul meu, la orice oră, pe orice bulevard, stradă sau pasaj e doar şoferul. Omul şi maşina. În sfertul rămas sunt doi. Cam una din 30 de maşini are mai mult de doi oameni în ea.

Am mai văzut cum tramvaiele, autobuzele şi troleibuzele sunt aproape goale, indiferent de oră. Cel mai bine observi lucrurile astea în intersecţii, de unde ieşi cu un noroc care începe să devină de mai mari dimensiuni decât cel care ţi-ar trebui ca să câştigi premiul la Joker, reportat de multe luni încoace.

Aşadar, mă gândesc, oamenii, sătui de restricţii şi de limitări fug efectiv de acasă. Dar nu caută să se însoţească unii cu alţii cu orice preţ. Stă fiecare în habitaclul maşinii lui mici şi se fereşte de mulţime, preferând invazia de motoare, fiare şi gaze de eşapament.

Mai bine mori de nervi, de plictiseală, de cancer la plămâni, mai bine îţi pierzi timpul şi serviciul, dar ştii că ai făcut-o nevirusat. Cam aşa arată oraşul şi oamenii lui, fericiţi că umblă dezlegaţi, fără să simtă că ce li se întâmplă pare mai rău decât dacă ne mai carantinau un an în case.