Panteon român

Citiţi prefaţa acestei cărţi.



Istoria este "magistra" vieţii omeneşti. Ea ne arată erorile şi faptele cele bune ale trecutului, ne dă lecţii pentru viitor, ne îndeamnă şi ne entuziasmează a ne împlini bine chemarea ce avem ca indivizi, ca naţiune şi ca omenire. Cu distingere (cu precădere - n.r.) istoria naţională este unul din cele mai scumpe tezaure ale unui popor; ea e, cum o numeşte Kogălniceanu, marele sacerdot al cugetării, flacăra religiei, a patriei şi a artelor.

Pe lângă aceasta elocinţa şi ştiinţa de stat sunt condiţii fără de care un popor nu poate figura în corul naţiunilor.

Cel ce iubeşte aceste ştiinţe desigur se va interesa să cunoască mai de aproape, cel puţin atâta cât putem arăta aci, datele principale din viaţa acestui bărbat, al cărui nume este poporal (cunoscut - n.r.) nu numai românilor, dar este un nume european.

M. Kogălniceanu e născut în 1806 în Moldova. La înfiinţarea armatei române îmbrăţişă cariera militară. Pe la anul 1834 fu trimis de părinţii săi spre a-şi continua studiile în Germania. El se ocupă aici principalmente cu jurisprudenţa; mintea lui cea vastă îmbrăţişă toate ştiinţele şi mai cu seamă ştiinţa istoriei. Astfel, încă fiind student, edită în Berlin, la 1837, Istoria României şi a Moldovei, scrisă în limba franceză (Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837 - n.r.), după ce mai întâi parcurse toată Germania şi o parte a Franţei, ca să cerceteze şi să-şi adune materialul necesar. Domnul Moldovei, apreciind calităţile sale intelectuale, mai ales că acolo era emulul şi colegul a doi fii ai săi, îi dădu ranguri succesive de înaintare, încât, la 1838, când s-a întors în ţară, fu aplicat ca adjutant domnesc şi maior. Mai târziu câştigă titlul de colonel. Aici el începu a-şi dezvolta spiritul şi capacitatea sa imensă. El îşi făcu o tipografie în care, pe lângă Buletinul oficial al statului, ce i se dăduse în întreprindere, deschise era publicaţiilor literare. Fondă Arhiva română (Arhiva românească, 1840, 1845 - n.r.), prima publicaţie periodică care vorbi românilor despre originea lor, şi începu a scoate la lumină documente istorice preţioase. Tot atunci întreprinse (cu colaborarea puţinilor scriitori ce dezvoltau talente, care mai în urmă merseră tot crescând) o foaie intitulată Dacia literară.

Dar această foaie, ca toate producţiile naţionale persecutate de protectoratul Rusiei, neputând duce viaţă lungă, Kogălniceanu nu încetă a urmări ideea sa pentru dezvoltarea literaturii. În curând se văzu apărând foaia Propăşirea, în colaborare cu Alecsandri, C. Negri şi Ion Ghica, dar în care se vedea domnind spiritul lui Kogălniceanu. Această foaie a făcut educaţia politică a junimii şi a silit guvernul lui Mihail Sturdza a decreta actul de emancipare a ţiganilor, la 31 decembrie 1843.

Foaia sătească a ieşit, de asemenea, sub redacţiunea (îngrijirea - n.r.) sa.

Totodată Kogălniceanu a îmbrăţişat profesiunea de avocat; el, pentru prima oară, dădu în Iaşi idee despre ceea ce se numeşte elocinţa parlamentară; mai multe predări (pledări - n.r.) în procese de interes comun îi făcură o reputaţie mare; până la el nimeni nu cutezase a vorbi contra injustiţiei tribunalelor şi a judecătorilor.

În anul 1843 începu a preda ca profesor istoria românilor în Academia Mihăileană din Iaşi, cu care ocaziune ţinu renumitul discurs de introducere în istoria naţională. Urmă însă numai în semestrul de iarnă al aceluiaşi an şi pentru diverse împrejurări fu silit a întrerupe acest curs spre dauna istoriei noastre.

La 1848, persecutat şi el de guvernul despotic de atunci, emigră la Cernăuţi. Acolo publică o broşură foarte remarcabilă intitulată Dorinţele moldovenilor (Dorinţele partidei naţionale în Moldova - n.r.). Această operă contribui la răsturnarea lui Sturdza, ce ajunsese odios moldovenilor.

Cu venirea lui Grigore Ghica la domnia Moldovei, deschizându-se o eră de justiţie şi dezvoltare naţională, Kogălniceanu progresă în cariera sa şi străluci în mai multe funcţii publice, din care se vedea că el este primul om politic al Moldovei.

După ce în mai mult de zece ani de muncă, cum spune Dânsul, adună cu multă grijă şi cu multe dificultăţi manuscrisele cronicelor române, ce stăteau afundate de secole în pulberea mânăstirilor şi în locuri expuse pieririi, urmărind această lucrare salutară chiar şi în exil şi închisoare, publică, în fine, la 1852, o colecţie a cronicelor române, intitulată Letopiseţele Ţării Moldovii (vol. I, 1852; vol. II şi III, 1845, 1846 - n.r.); această lucrare uriaşă este una din cele mai preţioase pentru români şi care, împreună cu Şincai şi Petru Maior, ca o biblie sfântă a naţionalităţii noastre n-ar trebui să lipsească din nicio familie, din nicio casă română.

Lui i se datorează lucrări remarcabile asupra ţiganilor, asupra originii, limbii lor etc.

Dl Kogălniceanu a colaborat, de asemenea, la Arpa (titlul corect este Alăuta românească - n.r.), la Albina, la România literară, fundată de V. Alecsandri la anul 1855.

După Tratatul de [la] Paris, care scăpă principatele de protectoratul rus, Kogălniceanu fu unul din cei mai mari şi mai învăpăiaţi luptători în chestiunea Unirii. Folosindu-se de libertatea presei decretată atunci de Grigore Ghica, scoase la lumină Steaua Dunării, în care luptă pentru marea idee ce era destinată a se realiza. După restabilirea cenzurii însă acest ziar încetă de a se mai publica la Iaşi; dar reapăru după câteva luni în limba franceză la Bruxelles, unde s-a continuat până la 1859.

La 1857 fu ales deputat la Divanul ad-hoc al Moldovei, unde s-a distins ca autorul mai multor rapoarte importante.

De aci înainte omul de stat este cunoscut prin dis cursurile şi lucrările sale publicate prin foile publice şi oficiale; el se înălţă pre treptele gloriei din ce în ce mai mult. Fu numit ministru în Moldova, în care timp s-a făcut în Iaşi Universitatea, două gimnazii şi mai multe şcoli primare în toată ţara. După realizarea Unirii definitive, ca primul ministru al României, cum îl numea poporul, a creat în istoria României renumita epocă de la 2 mai 1864, când s-a adus lege pentru împroprietărirea ţăranilor.

În 1867 fu ales deputat în Cameră şi s-a distins prin interpelaţiunea făcută guvernului pentru felicitarea făcută ministerului maghiar de către ministrul Ion Ghica.

M. Kogălniceanu a contribuit la întemeierea industriei în România, prin stabilirea unei fabrici de pănură (postav) la Neamţ, în Moldova, singura fabrică pe care o posedă astăzi România.

Merituoasele sale titluri sunt aşadar: ca istoric naţional, ca publicist, ca mare bărbat de stat şi putem zice ca primul orator al României.

Ca să dăm o idee de elocinţa d-lui Kogălniceanu, ne permitem a face aici un mic extras din broşura d-lui Alexandru Urechia despre oratorii români.

"Văzurăţi d-voastre marea în sublima sa lărgime?... Apa e liniştită, valurile abia încreţesc suprafaţa ei... luntrea păşeşte alene cu ventrelele îndoite şi abia mişcate de adierile răcoroase... Deodată vântul se ridică, valurile se nalţă, se lovesc, mugesc, barca pe valuri acum se urcă spre vârfuri de munţi apoşi, acum măsură prăpastia deschisă... Furtuna sporeşte, muge, urlă... un fulger... barca e pierdută... nu!... furtuna se alină, valul se cadenţează mai liniştit şi iacă malul... ţărmul înflorit!... Aşa e elocinţa d-lui Kogălniceanu, una după alta furtunoasă şi liniştită... am palpitat din emoţiile sale, am şters lacrimi când lacrimi îneca vocea lui... Atlet cu aluri libere, cuvântul d-lui Kogălniceanu luptă corp la corp şi dacă inamicul, mult la număr, nu era terasat, erau însă smulse, sfâşiate bucăţi laurele ce şi le punea pe frunte.

Elocinţa d-lui Kogălniceanu rezultă după noi:

Din puterea şi nimerita orânduire a argumentelor; dintr-o excepţională cunoştinţă a lucrurilor şi a oamenilor; dintr-o elocuţiune uşoară, pururea la înălţimea cugetării; şi din întrebuinţarea figurilor de cugetare în loc de figurile tropice şi de cuvinte.

În deplina posesiune a limbii sale, a unei limbi clare, precise, acum dulce, acum nervoasă, el face din tot cuvântul o icoană a unui lucru, a unei idei. Aci nu sunt cuvinte de prisos. Acum cuvintele se îngrămădesc ca să insiste asupra cugetării [pe] care vrea să o sublinieze, acum alunecă repede asupra cugetării ce displace şi îl vezi jucându-se în sânul chiar al furtunilor cugetării... Ceea ce dă o deosebită putere cuvântării d-lui Kogălniceanu este şi memoria cea admirabilă ce are şi care la trebuinţă fără nici o ezitare îi pune sub mână argumentum ad hominem.

Galii reprezentau elocinţa sub chipul lui Hercule, târând de vârful limbii sale o mulţime de popoare încătuşate de urechi. Aceasta e icoana oratoriei lui Kogălniceanu."

România are de a aştepta încă mult de la Dânsul. Naţiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele însele şi să spere în bunul lor destin.


Unul din acei bărbaţi devotaţi cu toată inima lor cauzei sfinte a naţiunii, de care foarte puţini avem, unul din străluciţii indivizi care prin splendoarea şi tăria spiritului lor au ştiut înălţa din întunericul neştiinţei la culmea ştiinţelor celor mai frumoase, mai salutare, unul din acei energici apărători ai drepturilor apăsaţilor, ai demnităţii naţiunii române, care până la ultima lor suflare merg înainte fâlfâind şi ridicând stindardul progresului, ducând înainte făclia culturii şi anunţând viaţa acelora ce sunt gata a-i urma, în fine, unul din acei martiri ai cauzelor 76sfinte, care în toată viaţa lor au asudat pentru alţii, au ajutat pe fiecare, numai de ei înşişi s-au ştiut uita..., cetăţean distins, avocat eminent, orator rar şi mai presus de toate diplomat mare şi energic.

Anastasie Panu de fericită memorie s-a născut în Iaşi la anul 1821, adică chiar pe timpul deşteptării României apăsate de fanarioţii greci. Tată-său, Panaite Panu, de origine macedoromână, era secretar la Mitropolia din capitala Moldovei, mama lui Anastasie era vară bună cu mitropolitul Sofronie Miclescu.

Ştim bine că pe timpul acela instituţiile şcolare erau într-o stare foarte primitivă; deci Anastasie Panu n-a putut să primească vreo instrucţiune sistematică. El şi-a făcut învăţăturile în institutul privat al lui Cuculi din Iaşi, unul dintre cele mai bune institute private ce s-a putut afla pe timpul acela.

Dar, cu toate acestea, foarte puţini bărbaţi celebri au putut să aibă cunoştinţe mai frumoase şi o învăţătură mai întemeiată decât acest bărbat mare al naţiunii noastre. El, pe lângă talentul său cel rar şi strălucit, mai poseda şi o ardoare nemărginită pentru tot ce e sfânt, nobil şi frumos şi această ardoare îl îndemna să studieze necontenit. Orele de repaus ale sale erau orele studiului celui mai serios.

Cariera sa şi-a început-o ca amploiat (funcţionar - n.r.) într-o funcţie inferioară. Adică, la anul 1840 ieşind din şcoală, sub domnirea lui Mihai Sturza, fu numit judecător la Tribunalul de Huşi, în judeţul Fălciilor, şi ca atare numaidecât se distinse prin iubirea sa de dreptate şi înaintarea naţiunii. Cu toate că ministrul de atunci opri orice reformă, orice înnoire în cele oficioase, Panu neîncetat lucra pentru transformări corespunzătoare spiritului timpului înaintător (avansat - n.r.) şi înainte de toate se strădui să introducă cuvinte româneşti în locul celor străine, care se încuibaseră peste măsură, mai ales în limba administraţiei, apoi pentru iubirea sa de dreptate, ceea ce era o raritate mare pe timpul acela. Curând îşi câştigă stima şi iubirea poporului şi din această cauză guvernul, vrând-nevrând, adeseori l-a întrebuinţat, trămiţându-l ca jude împăciuitor (judecător de pace - n.r.) în mai multe cauze, care, prin tactica lui cea fină şi vorbirile sale cele mai înţelepte şi convingătoare, încetară a mai fi obiect de ceartă şi procese întinse în decursul mai multor ani. El le rezolva aşa că ambele părţi litigante se simţeau mulţumite.

Dar ar trebui să scriem tomuri întregi pentru ca să putem arăta activitatea lui Panu şi chiar în fazele cele mai principale. Vom căuta dar ca în acest cadru mărginit să amintim câteva fenomene mai distinse din viaţa laborioasă a acestui bărbat mare.

Ca amploiat, vedem că de la funcţiile cele mai inferioare graduat s-a înălţat la cele mai superioare, dar această înaintare nicicând n-a fost ajutată de protecţie, căci fiind născut din sânul poporului, nicicând n-a putut să se razeme pe favorurile destinate castelor privilegiate, ci numai pe propria sa putere spirituală, care însă a fost prea destul ca să ocupe cariera sa cu demnitate. La anul 1857 luă parte, ca deputat, în Adunarea ad-hoc. Activitatea lui în aceasta adunare e dată acum istoriei (aparţine acum istoriei - n.r.); numaidecât apoi, în 1858, ajunse în locotenenţa domnească. Cu acest post a culminat gloria lui Anastasiu Panu şi această stea glorioasă nicicând după aceea nu a mai scăzut, căci razele ei tot din acea înălţime a încins (cuprins - n.r.) persoana-i preastimată.

El a fost cel mai devotat ideii mari de a uni Principatele române, el a fost unul din acei bărbaţi atât de mari, precât şi de rari, care se ştiu înălţa mai presus de interesele private ale sale, ale ţinutului sau chiar şi ale ţării sale. El a îmbrăţoşat (îmbrăţişat - n.r.) cauza naţiunii întregi, a lucrat pentru consolidarea României. Această dorinţă a fost visul de aur al acestui patriot extraordinar.

Să spunem că a mai luat parte la guvern şi sub domnia (în original, "domnirea" - n.r.) lui Cuza ca prim-preşedinte în ministerul cel mai liberal. După unirea totală a României, sub un singur guvern, pe A. Panu îl vedem ca deputat în corpul legislativ din Bucureşti, unde, împreună cu M. Kogălniceanu, s-a luptat pentru libertatea, pentru consolidarea şi gloria României.

Mai în urmă, zdruncinat în corp şi spirit după atâtea lucrări, se retrase în viaţa privată. Atunci îşi aduse aminte şi de sine, de restaurarea sănătăţii sale. Era însă târziu acum. Trecând prin atâtea dregătorii mari, nici atâta nu a ştiut să se îngrijească de sine, ca la bătrâneţe să poată vieţui fără grijă. Aceasta a putut fi singura eroare a lui Panu, dar el ştia să se îngrijească numai de naţiune şi aşa trebuia să aibă şi el soarta apostolilor. Avu să se lupte cu mizeria cea mai mare, până când, în vara trecută, trecu şi el la cei fericiţi, repauzând (dormind somnul de veci - n.r.) în Viena, abia în etate de patruzeci şi şase de ani. Zelosul nostru conaţional, dl neguţător din Viena B.G. Popovici, împreună cu stimabila-i doamnă, alinară până în minutul cel mai de pe urmă durerile acestui ilustru român, care, în fine, îşi dădu sufletul în braţele lor iubitoare.

Guvernul României se îngriji să ducă corpul lui în patrie şi i-a dat cea mai cuvenită onoare la înmormântare, care atunci era serbarea dureroasă a naţiunii întregi.


Un nume foarte cunoscut publicului cult al lumii civilizate; numele unei celebre dame, care e un fenomen rar pe ceriul culturii îmbrăţişate de toate naţiunile mai înaintate. O stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul Orientului, răspândind lumina binefăcătoare să atragă atenţiunea Occidentului. Dora dʼIstria e numele literar al unei dame învăţate şi, ce e mai de interes pentru noi, aceasta doamnă admirată de întreaga lume civilizată e brava fiică a României. Omagiul distins cu care e onorată această damă strălucită nu e numai o afecţiune de admirare cu care suntem îndătinaţi a întimpina o femeie cultă, ci e recunoştinţa cu care suntem datori a stima pe cei mai celebri învăţaţi, pe cele mai strălucite genii - căci doamna Dora dʼIstria ocupă acea culme înaltă a ştiinţelor, unde numai geniile cele mai rare, talentele cele mai strălucite şi zelul cel mai înflăcărat pentru cultură pot să ajungă.

În anii cei dintâi ai domniei regelui de Prusia, Frederic Wilhelm IV, în curtea domnitoare din Berlin fu arătată o domnişoară frumoasă, cam de vreo şaptesprezece ani, care, prin frumuseţile-i rare, frăgezimea-i încântătoare, dar mai ales prin spiritu-i fermecător şi cunoştinţele-i rare atrase atenţia tuturor.

Aceasta tânără străină era doamna Dora dʼIstria, atunci prinţesa Elena Ghica, fata marelui ban Mihai Ghica, fratele cel mai mare al fostului domn de România, Alexandru Ghica, care, după petrecerea mai îndelungată în Veneţia, Viena, Dresda şi alte capitale mai însemnate, pentru completarea studiilor, în acel timp călătorea cu cele două fete ale sale. Aci, cu ocazia festivităţii de vară din Sanssouci, unde la dorinţa regelui luară parte mai mulţi învăţaţi excelenţi, prinţesa Elena făcu cunoştinţă cu renumitul Alexandru Humboldt, care, fiind bine dispus, vorbea despre nişte sculpturi antice şi despre alte lucruri de arte. Venerabilul învăţat chiar ţinea în mână o bucată de sculptură antică, când se apropie regele şi cercetă cu lorgneta piatra despre care era vorba şi întrebă ce inscripţie este aceea?

"Maiestate, noi avem aici o damă care cunoaşte foarte bine limba elină", zise Humboldt şi se adresă către cea mai mare din cele două d-şoare şi arătându-i inscripţia îi zise cu amabilitate: "Măria-ta, explică-ne acest oracol!" Tânăra prinţesă se înroşi, însă explică inscripţia, adăugând apoi că dl. Humboldt ar fi fost destul de galant, pentru că s-a prefăcut ca şi când n-ar fi ştiut s-o traducă.

Prinţesa Elena în acel timp avea cunoştinţe foarte întinse, cultura ei era adâncă şi serioasă; spre aceasta mult i-a fost de ajutor mama d-sale, care încă de la natură era dotată cu simţăminte nobile şi, ca o femeie foarte cultă, ştia să răsădească (în original, "să straplante" - n.r.) în frageda sa fiică gustul pentru tot ce e frumos, sfânt şi nobil. Tânăra prinţesă vorbea limbile clasice şi cele mai culte europene, cunoştea autorii cei mai străluciţi din timpul cel mai vechi şi cel mai nou.

În anul 1849 reveni în patrie, înfrumuseţată cu cunoştinţele cele mai frumoase, încât şi marele Humboldt a fost uimit de strălucitul ei spirit şi a mărturisit cu sinceritate că cunoştinţele ei filologice sunt un adevărat tezaur şi că posedă un talent nativ(în original, "originariu" - n.r.). nemaipomenit; părea ca şi cum ar dormita într-însa o misiune, o chemare mare.

Nu mult după întoarcerea în patrie, abia numără douăzeci de primăveri din viaţa sa, când frumoasă ca o roză, subtilă şi fragedă ca un înger blând, o măritară după principele Alexandru Koltzoff-Massalsky, care se trăgea din viţa uneia din cele mai vechi familii curat ruseşti. Fireşte, această căsătorie nu putea fi fericită; cerul posomorât al acestei ţări friguroase şi apăsate de forţa arbitrară, apoi soţul ei prea puţin fin şi îmbuibat de superstiţiile panrusismului erau în contrastul cel mai evident cu simţămintele fragede ale bravei românce. Nici curtea lui Nicolae I, ţarul rus, nu o putea suferi pentru întinderea ideilor aduse din Europa cultă; viaţa apăsată (grea - n.r.) a sclavilor produse în adâncul sufletului ei o dezgustare nemărginită şi se stârni în pieptul ei dorul de a zbura spre miazăzi. S-a înţeles cu soţul ei ca să se despartă frumos, principele însuşi îi dobândi paşaport ca să poată ieşi din aceasta temniţă gheţoasă.

În 26 aprilie 1855 plecă din Rusia şi în iunie ajunse în Elveţia, unde i se deschise o viaţă nouă. Ca întinerită îmbrăţişă geniul său şi se deprinse a-şi depune cunoştinţele sale mai ales în ziarele franceze. Coloanele ziarelor celor mai de frunte îi erau deschise şi a scris neobosit în limba naţiunilor culte înadins ca să atragă atenţia lumii civilizate asupra Orientului decăzut şi în special să câştige simpatia Europei pentru ţara sa. Călătoria şi petrecerea sa în Elveţia a eternizat-o prin cartea sa Elveţia germană şi suirea pe Moench, publicată la anul 1856. Această lucrare clasică făcu senzaţie plăcută; numele Dorei dʼIstria, sub care e cunoscută în lumea literară, deveni îndată popular. Nu mai puţin fu admirată energia ei ce a arătat-o la urcarea pe muntele Moench, pe care puţini călători s-au mai suit. Ea se sui pe culmea cea mai înaltă şi acolo implantă tricolorul României, ca un semn de amintire pentru iubita sa patrie şi naţiune, cărora le-a câştigat atâta glorie prin fructele strălucitului său talent. În anul 1858 publică o carte Despre viaţa monahală în Biserica orientală, prin care aşijderea se făcu renumită; critica europeană, surprinsă de cunoştinţele rare şi ideile solide ce cuprindea acest op măreţ a încoronat-o cu laurii aprecierii generale. Numele doamnei Dora dʼIstria deveni şi mai popular, când, la 1860, a publicat Femeile în Orient, pentru care, cu ocazia călătoriei sale în Grecia, avu o primire entuziastă şi fu numită membră a Academiei ştiinţifice din Atena. De atunci necontenit se ocupă cu ştiinţele, nutrind în sânul său acea dorinţă ca ostenelile sale să fie de folos mai ales României, a căreia sfântă faţă în toate scrierile pluteşte înaintea ochilor ei. Ea a scris în limbile culte, ca să-şi împlinească marea sa chemare mai cu succes, acum însă, la dorinţa generală, şi-a dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca foarte curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare; ne place a crede că brava româncă, care în cărţile sale de atâtea ori şi-a adus aminte cu frăgezime şi iubire de dulcea sa patrie, nu va întârzia mult cu împlinirea dorinţei celei mai intime a unei mame, care cu nerăbdare aşteaptă ca drăgălaşa sa fiică să vorbească în limba sa.