Divina Comedie. Infernul (II)

Citiţi introducerea acestei cărţi.

Citiţi primele trei cânturi aici.


Mi-a sfâşiat, în cap, adâncul somn un bubuit atât de greu, încât am tresărit asemeni cuiva trezit cu sila. Şi ochiul odihnit în juru-mi l-am rotit, sculându-mă-n picioare; şi am privit atent să văd pe unde mă aflam. Într-adevăr, stăteam pe marginea de sus a văii-ndurerate a hăului unde se-adună vaietele fără de sfârşit. Întunecoasă,- adâncă şi-atât de neguroasă era genunea, încât mi-am aplecat în van obrazul: nu reuşeam să văd nimic. "Să coborâm, acum, acolo jos, în lumea oarbă", a zis poetul foarte palid. "Eu voi fi primul, tu vii după mine". Atunci, văzând cum s-a schimbat la faţă, i-am spus: "Cum o să vin, când tu, ce mă-ntăreşti, de obicei, când şovăi, acum eşti îngrozit?" El zise: "Suferinţa sărmanilor de jos pe faţă-mi zugrăveşte un simţământ de milă ce ţie-ţi pare teamă. Să mergem, drumul lung ne-ndeamnă!" Aşa făcu şi eu intrai cu dânsul în primul cerc care încinge hăul.

Aici, pe cât puteam s-aud, nu era plâns, ci suspinare, dar aerul etern se zguduia. Suspinele veneau dintr-o durere fără chinuri, pe care-o îndurau acolo mulţimi de prunci, femei şi de bărbaţi. Bunul maestru zise către mine: "Nu-ntrebi ce duhuri sunt acestea pe care-aici le vezi? Aş vrea să ştii, 'nainte de a merge mai departe: ei nu sunt păcătoşi; dar, chiar de au vreun merit, nu ajunge, deoarece nu au primit botezul, ce-i poarta legii-n care crezi şi tu. Iar dac-au vieţuit mai înainte de vremea lui Cristos, pe Dumnezeu nu l-au slăvit aşa cum se cuvine. Şi printre ei mă număr chiar eu însumi. Din pricina acestor neajunsuri, nu pentru alt păcat, suntem pierduţi. A noastră, singură, pedeapsă este că vieţuim fără speranţă, dar plini de dor". Durere-adâncă am simţit în inimă când auzii aceste vorbe. Ce oameni de valoare-am cunoscut în limbul cu pricina suspendaţi! "Spune-mi, învăţătorul meu, spune-mi, stăpâne", l-am agrăit dorind să fiu încredinţat şi sigur că nu voi greşi, "scapă de-aici vreunul, prin al său merit personal, sau prin al altcuiva, şi-apoi s-ajungă sfânt?" Iar el, care-nţelese vorba mea învăluită, răspunse: "Eu mă aflam aici de timp puţin când am văzut venind un preaputernic, încununat cu semnul biruinţei. El scoase umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său, şi pe-a lui Noe, pe a lui Moise, dătătorul legii, preaascultător; pe-a patriarhului Avram şi pe a regelui David, pe Israel, cu fii şi cu părinte, şi cu Rachel, cea pentru care atâtea a-ndurat, şi pe mulţi alţii. Pe-aceştia i-a făcut el sfinţi. Şi vreau să ştii că înaintea lor niciun alt suflet nu a fost salvat." Nu ne-am oprit din mers cât el vorbea, ci străbăteam de zor pădurea, pădurea, zic, de duhuri îndesite. Nu ajunseserăm noi încă prea departe, pe drumul nost', de a intrării culme, când am văzut un foc ce se iţea prin semicercul de-ntuneric. Deşi un pic tot mai aveam de mers, am reuşit să văd, în parte, ce-aleasă lume se afla acolo. "O, tu ce onorezi ştiinţele şi arta, pe cine văd, atât de maiestoşi, că starea lor de ceilalţi îi desparte?" Şi el: "Renumele-nsemnat ce sus, la voi, răsună le dobândeşte-n ceruri o favoare prin care-o duc mai bine." Dar între timp am auzit un glas: "Slăviţi-l pe poet, preavrednicul poet, căci umbra lui, ce-a fost plecată, se întoarce!" Apoi, când glasul a tăcut, văzui venind spre noi un pâlc de patru umbre, cu feţele nici triste, nici voioase. Bunul maestru prinse a grăi: "Priveşte către cel cu spada-n mână, mai-mare peste ceilalţi: e Homer, poetul suveran; cel'lalt, satiricul Horaţiu; Ovidiu e al treilea; şi ultimul, Lucan. Cuvântul ce-a rostit 'nainte glasul cuvine-se împărtăşit cu ei; onoare-mi fac - şi bine fac cu asta." Văzui astfel acolo adunată frumoasa şcoal-a craiului înaltei poezii, ce zboară ca un vultur peste ceilalţi. Iar, după ce-ntre ei puţin vorbiră, se-ntoarseră, c-un semn mă salutară şi-nvăţătorul meu zâmbi la rându-i. Dar şi mai mare cinste mi-au făcut, căci mă primiră-n grupul lor ales şi-am devenit al şaselea-ntre genii. Apoi am mers pân' la acea lumină, vorbind de lucruri despre care frumos îmi pare să nu fie spuse, cum e şi cu vorbirea: când e rostul. Ajunserăm la poala unui impunător castel, de şapte ori înconjurat cu ziduri foarte-nalte şi apărat jur împrejur de-un râuleţ zglobiu. Pe-acesta îl trecurăm ca pe uscat. Prin şapte porţi intrai, cu grupul de-nţelepţi, apoi ajunserăm cu toţii pe-o pajişte acoperită de iarbă proaspătă. Erau acolo oameni cu ochii osteniţi şi grei, foarte solemni după înfăţişare: vorbeau distins, cu glas îmbietor. Iar noi am apucat-o pe-o costişă spre-un loc deschis, înalt şi luminos, de unde îi puteam vedea pe toţi. Drept înainte, pe verdeaţa crudă, smălţuită, mi s-au înfăţişat atâtea spirite alese că-n mine însumi mai tresalt şi-acum de bucurie. Văzut-am pe Electra, cu ai săi tovarăşi; erau şi Hector şi Enea printre ei; văzui pe Cezar, înarmat, cu ochii hulpavi; şi pe Camilla şi Pentesilea, de altă parte; pe regele Latinus l-am văzut cu fiica lui, Lavinia şezând; pe Brutus, ce-alungase pe Tarquinus, Lucreţia, Iulia, Marcia, Cornelia; iar, singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin. Apoi, când ridicai mai mult privirea, pe cine văd? Chiar pe maestrul celor care ştiu, înconjurat de-un stol de filozofi. Toţi îl privesc, toţi cinste îi aduc. Acolo i-am văzut eu pe Socrate, pe Platon, aşezaţi lângă maestru; pe Democrit, ce lumea o credea întâmplătoare, pe Diogene, Anaxagora şi pe Thales, pe Empedocle, Heraclit şi Zenon, şi pe acel culegător de leacuri, Dioscoride; i-am văzut pe-Orfeu, pe Tulius şi pe Linus, pe Séneca, [-nţeleptul] moralist, pe Euclid, geometrul, şi pe Ptolemeu, pe Hippocrate, Avicenna, pe Galienus, Averroe, ce-a scris măreţul comentar. Nu-i pot aici enumera pe toţi, căci mă grăbeşte lunga-mi povestire; adeseori cuvintele n-ajung ca să descrie întâmplarea. Cei şase-atunci ne-am împărţit în două: pe-o altă cale înţeleptul ghid mă scoate din grădina liniştită, în aerul tremurător. Şi-ajungem unde nu-i nicio lumină.


Astfel am coborât din primul cerc, mai jos, în cel de-al doilea, care-ncinge un loc mai mic, dar unde caznele sunt mult mai mari, stârnind suspin şi vaiet. Hidos aici stă Minos mârâind. El numără păcatele, în poartă, iar după judecată îl trimite pe fiecare cum se-ncolăceşte. Când sufletul acelui rău născut îi vine dinainte, zic, el totul îi mărturiseşte şi-acel cunoscător întru păcate ştie ce loc din iad i se cuvine: se-ncinge de atâtea ori cu coada cât numărul de trepte unde-l pune. Tot timpul are suflete-nainte ce rând pe rând se duc la judecată, se spovedesc, aud pedeapsa şi-apoi în jos sunt azvârlite. "O, tu, ce vii în dureros lăcaş" - când m-a văzut îmi spuse Minos, întrerupându-şi treaba - "ai grijă cum o să intri şi în cine crezi: să nu te-nşele că intrarea-i largă". Iar călăuza-mi către el: "De ce-l repezi? Nu te împotrivi călătoriei noastre hărăzite. Aşa se vrea acolo unde se şi poate tot ce se vrea. Mai mult nu întreba. Acum încep s-aud şi urletele de durere, căci am ajuns în locul unde mă străpunge un plânset nesfârşit. Aici lumina amuţeşte. E-un loc mugind ca marea pe furtună, când vânturi, de o parte şi de alta, o întărâtă. Vârtejul infernal, ce nu se-opreşte niciodată, poartă cu sine duhurile-acelea şi le-nvârteşte, le izbeşte, le frământă. Iar când ajung în faţa surpăturii, doar ţipăt, plâns şi tânguire. Şi blestemă puterea cea divină. Din câte-am înţeles, aceste chinuri le îndură păcătoşii neînfrânaţi, ce mintea şi-au făcut-o roabă poftei. Şi cum pe grauri, când soseşte frigul, îi poartă propriile aripi în stoluri mari şi dese, la fel pe-acele duhuri pângărite, ba-n jos, ba-n sus le duce volbura din iad, de colo până colo. Nicio speranţă nu-i să le aline - nu să-nceteze chinul, dar măcar să scadă! Precum cocorii-şi cântă tristul lai când zboară, 'nalt, pe cer, în lungi şiraguri, la fel văzui venind acele umbre care urlau, purtate de vâltoare. Şi-atunci am zis: "Maestre, cine-i toat-această lume ce-ntunecatul aer o izbeşte?" "Prima din cei de care vrei să afli", răspunse el atunci, "a fost împărăteasă peste mai multe graiuri. Şi s-a lăsat robită de-atâta desfrânare, încât prin lege a îngăduit ce-i place fiecăruia să facă, spre a scăpa de propria-i ruşine. Semiramida e, urmaşă a lui Nin, căruia-i fu soţie. A stăpânit ţinutul unde-acum sultanul stăpâneşte. Iar cealaltă se-aprinse de iubire şi rupse legământul pe care îl făcuse cenuşii lui Sicheu. Urmează Cleopatra, ce colcăie de pofte; priveşte-o pe Elena, ce-aduse vremuri rele; şi iată-l şi pe marele Ahile ce s-a luptat, la urmă, cu iubirea. Uite-i aici pe Paris, pe Tristan" şi multe mii de umbre mi le-arătă [Virgiliu] cu degetul şi-mi spuse şi numele pe care iubirea, nimeni alta, le-a smuls din lumea vie. Şi, după ce l-am auzit pe învăţatul meu maestru numind atâtea şi atâtea domniţe de pe vremuri şi-atâţia cavaleri, o slăbiciune mă cuprinse şi-aproape-am leşinat. Am început a zice: "Poete, bucuros eu le-aş vorbi acelor doi ce merg alăturaţi şi par uşori ca vântul, la vedere." El îmi răspunse: "Vei vedea tu însuţi când fi-vor mai aproape. Atunci îi roagă, pe dragostea ce-i poartă, şi ei vor asculta." Îndat' ce vântul i-a adus spre noi am glăsuit: "O, suflete-ntristate, puteţi să ne vorbiţi, de Altul nu se-opune!" Aşa cum porumbeii, chemaţi de-un dor aprins, cu aripi tari şi desfăcute spre cuibul drag se-ndreaptă, purtate-n aer de voinţă, la fel ieşiră şi cei doi din şirul unde se afla Didona; şi au pornit spre noi prin aeru-mbâcsit, atât de tare-a fost strigarea mea duioasă. "O, suflet viu, plăcut şi binevoitor, care-ai venit, prin aerul damnat, în vizită la noi, cei care lumea de sânge am mânjit-o, prieten de ne-ar fi al lumii Rege noi l-am ruga să te păzească-n pace, căci milă ţi-e de-a noastră perversă desfrânare. Ce-aţi vrea să auziţi şi să vorbiţi vom asculta şi toate vă vom spune, de vântul va-nceta să ne-asurzească. Ţinutul unde m-am născut e chiar pe ţărmul mării, acolo unde râul Po coboară împăcându-se cu afluenţii săi. Amor, ce se lipeşte iute de sufletele nobile, s-a prins de sufletul acestei dulci fiinţe care mi-a fost răpită; şi felul crimei încă mă-ngrozeşte. Amor, ce pe iubit nu-l iartă de iubire, m-a prins de el c-o-asemenea plăcere, că până azi, cum vezi, nu m-a lăsat. Amor ne-a dus pe amândoi la moarte. Iar Caina-l aşteaptă pe ucigaşul nostru". Aceste vorbe dinspre ei veniră. Eu, când am auzit cât suferă cei doi, obrazul mi-am plecat şi am rămas aşa până poetu-mi zise: "La ce gândeşti?" Eu am răspuns: "Oh, câte visuri dulci, ce dor nepotolit pe-aceştia îi aduse-n prăpastia durerii!" Spre dânşii întorcându-mă apoi: "Francesca, toate chinurile tale mă fac să plâng, mă întristează foarte. Dar spune,-n vremea dulcilor suspine, Iubirea prin ce semn v-a arătat că-n voi aveaţi ciudatele dorinţe?" Ea mie "Nu-i nimic mai dureros decât să-ţi aminteşti trecuta-ţi fericire când eşti nefericit; iar cel ce te-ndrumează ştie asta. Dar dacă ţii neapărat să afli care a fost întâia rădăcină a iubirii noastre, voi povesti unind cuvintele cu plânsul. Noi, într-o zi, citeam, pentru plăcere, cum dragostea-l cuprinse pe Lancelot. Stam singuri, fără nicio teamă. Lectura ne-a făcut să ne privim ades şi feţele culoarea şi-o pierdură. Dar ce ne-a biruit a fost un singur lucru: când am citit că buzele dorite iubitul [Lancelot] le-a sărutat, atunci acesta, care în veci cu mine va rămâne, mă sărută pe gură tremurând. Da, cartea Galeot şi autorul [ei au fost de vină]. În ziua ceea n-am citit mai mult". Şi-n timp ce unul dintre duhuri povestea, cel'lalt plângea. Iar eu, de-nduioşare, pierdui simţirea, pac-aş fi murit. Şi am căzut cum cade un trup mort.