Începuturile serviciilor de informații

Citiți prefața acestei cărți.


Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot și academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanți experți ai secolului al XX-lea în istoria slavă și bizantină și în relațiile dintre bisericile din Roma și Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialități. A absolvit în 1926 și a obținut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez și cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie și în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 și 1965, a fost consilier pentru istorie și ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universități din Londra și Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informații eficiente, rapide și fiabile au fost esențiale pentru dezvoltarea și prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici și metode diverse au fost utilizate încă de civilizațiile antice din Orientul Apropiat și au condus la construirea a mii de kilometri de rețele de drumuri cu posturi fortificate și sisteme de poștă dotate cu catâri, ștafete călări și poștalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea și transmiterea informațiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab și mongol, ca și în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informațiile" includ toate știrile, nu doar pe cele de natură militară și politică ce afectează direct statul și planurile sale de acțiune în diplomație și în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupație ultrasecretă. Publicul contemporan află puțin, iar generațiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiții, puține au putut fi dezvăluite despre subiect, totuși Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informații, în special serviciile poștale și de comunicații, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizații. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informații și prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum și arătă importanța acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)



Introducere - Egiptul și hitiții - Babilon și Asiria - Serviciul de informații și serviciul poștal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanța unui bun serviciu de informații pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deși nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere și transmitere a informațiilor, cu toate luminile și umbrele sale, este o invenție modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în știință, tehnologie și comunicații începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informații și au evidențiat importanța lor pentru menținerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existența statelor înseși. Dar serviciile de informații nu reprezintă o invenție modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privințe, leagănul culturii și al civilizației umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria și Persia, ca și Imperiul Hitit, au lăsat o moștenire bogată atât în domeniul politic, cât și în cel cultural. Toate au dezvoltat noțiunea de monarhie ereditară absolută și toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalități divine și a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput și au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menținut laolaltă și condus de un monarh absolut care-și baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoștințele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică își datorează originea primilor conducători și cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului și Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obținerii rapide de informații despre situația prevalentă în rândul vecinilor, despre reacțiile popoarelor supuse și despre starea de spirit a cetățenilor statului original, frecvent împovărați de multe taxe și hărțuiți de războaie. Aceste raționamente au stat la baza creării serviciilor de informații. De buna lor funcționare depindea în mare parte securitatea imperiilor și a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului și Orientului Mijlociu au lăsat moștenire începuturile primitive ale unor servicii de informații puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost inițiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoșilor, a XVIII-a dinastie egipteană și-a stabilit supremația asupra Nubiei, Etiopiei și Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria și a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate și extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăblițele de la Tell-el-Amarna, care conțin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea și al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon și Asiria, și din Etiopia până în Cipru și insulele grecești. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I și Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut inițial sub dominația libienilor și, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni și a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perși.

A fost așadar firesc ca nevoia de a afla rapid informații din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor și popoarelor vecine să fie simțită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obțineau faraonii asemenea informații. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al țărilor de sus" și ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generații de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimițându-și cei mai buni războinici în oraș ascunși în coșuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supraviețuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba și cei patruzeci de hoți". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informații și să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni și nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze istețimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut față intrigilor conducătorilor învinși și vigilenței vecinilor invidioși. Nu știm nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relațiile exacte dintre el și mărunții conducători locali lăsați să-și conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deși sub stăpânire egipteană. O astfel de situație cerea o vigilență deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanții garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre orașele cucerite și localnicii care își câștigau existența de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident și aveau multe modalități de a procura informații sigure. Alte surse de informații erau nobilii, numiți "mesagerii faraonului", care erau trimiși în țările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripțiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) și aproape întotdeauna în funcția sa de colectare a tributului. Din aceste inscripții s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoțit întotdeauna de un cortegiu numeros și de un detașament de soldați egipteni. Cel mai probabil, el și funcționarii săi adunau toate informațiile disponibile despre comportamentul națiunilor tributare și relațiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruțaș al maiestății sale", "tovarășul picioarelor Regelui celor Două Țări" (Egiptul de Sus și de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare țară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcționar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotențiar, și se poate presupune că informațiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informații trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina și Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăția comerțului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informații puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât așezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situație pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuși să-și înăbușe mândria, deoarece, ca supuși ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piața egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reușit să înființeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin și cei care au profitat de experiența lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relațiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta și celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente și niciun pericol nu amenința imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informații din Siria, Palestina și Mesopotamia, ca și din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiții, este firesc să presupunem că fortărețele egiptene de la granița palestiniană jucau un rol important ca surse de informații. Mesageri speciali treceau prin aceste fortărețe, purtând ordine regale, și se întorceau cu informații pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcționar dintr-o așezare de la granița palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele și misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relațiile dintre Siria și Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. și ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obțineau egiptenii informații din Siria:


Este remarcabilă grija deosebită cu care funcționarul de la frontieră îi verifica pe toți cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilența i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informație dintr-o inscripție care îi celebrează victoriile în Siria și Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informații atât bun, cât și de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care așa mulți mesageri călătoreau din Egipt în Palestina și înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcționar de la frontieră conține un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiți, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreața în care se afla pentru a-și duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în același timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relații bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informații utile.

În aceeași inscripție care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găsește o referință interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei și Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiți de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificați ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali și de a reveni cu informații de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcționari regali și de aceea erau demni de a fi menționați pe un monument comemorativ. Bucuria generală și sentimentul de siguranță resimțite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsați imediat să intre în oraș din cauza importanței misiunii lor, au așteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puține informații despre modul cum erau culese informațiile și transmise faraonilor. Poziția geografică a Egiptului, distanțele imense din sud și din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existența unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanți care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menționați în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt și-a găsit refugiul la un șeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat și puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toți mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenții faraonului urmau o rută regulată și erau găzduiți într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informații despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în același timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informațiilor, despre agenți și expeditori. De exemplu, o inscripție din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)


A fost ordonată o campanie și rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informația a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeași dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba și se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 și următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestății Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 și a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toți barbarii și rebelii din alte țări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului și numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediție care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informații al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenții săi au descoperit complotul rebelilor din fașă, după cum menționează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).


Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acțiune, rebelii au fost rapid îngenuncheați.


Un succes similar al serviciului de informații egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeași dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):


De data aceasta este evident că informațiile proveneau de la agenți secreți egipteni recrutați din rândul populației native - inscripția dezvăluie că au existat băștinași "loiali Maiestății Sale". Agenții erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene și acesta a trimis informațiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informații eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreț din istoria omenirii și să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) și din ultimii ani ai domniei lui și din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem și unic Aton), există o colecție importantă de corespondență diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondență diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăblițele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) și ilustrează în mod evident șiretenia orientală și jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiții, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiții erau un popor non-semitic cu afinități etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenționau să cucerească Siria, Palestina și orașele feniciene de coastă. Serviciul de informații hitit s-a dovedit în scurt timp activ și eficient și a cooptat câțiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei și împotriva susținătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv și a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârșitul vieții sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase și sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură și el merită un loc special în istoria spiritualității umane. Principala lui inițiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste și a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înțelese și reformele nu i-au supraviețuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experiență și, așa cum se întâmplă adesea cu idealiștii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondență, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanța unui serviciu de informații bine organizat. Situația nu era totuși foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice și militare exercitate de hitiți. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate și străduindu-se în același timp să demonstreze lipsa de loialitate și trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuși în multe așezări siriene și palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deși slăbite, erau în continuare staționate în fortărețe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbușească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton și a domniei scurte și lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informații excelente înființate de marii lor cuceritori să se prăbușească în chip jalnic. Până și o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privință.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripție din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbește despre expediția sa împotriva beduinilor și a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînființat un serviciu de informații de încredere la granițele egiptene și dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).


Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbușirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situație pentru a recâștiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiți și, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiților i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El și-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activității serviciului de informații. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeș și a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informații, atât hitite, cât și egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiții au reușit să-și ascundă atât de bine mișcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reușit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanții egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusință lângă așezarea Kadeș, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori și și-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea și a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeș, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-și instalau tabăra în fața orașului Kadeș, cercetașii egipteni au capturat doi spioni hitiți care, după ce au fost bătuți crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele orașului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el își mustra serviciul de informații pentru lipsa de eficiență, carele de război hitite au străpuns eșaloanele în marș ale diviziei a doua și au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic și a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care și-a raliat gărzile personale și a salvat situația în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reușit să supună Palestina, să zdrobească revoltele ațâțate de diplomații hitiți și să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârșită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experiențe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informații care să funcționeze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripție de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor și a aliaților lor care invadaseră Egiptul. Inscripția de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informații despre amenințarea libiană:


Acest lucru este confirmat și de inscripția de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ștearsă. Așa cum am văzut, registrul funcționarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relațiile dintre Siria și Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înțeles necesitatea unui serviciu de informații bun și de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa și Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, așa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informații în țările vecine, să existe și un corp de poliție secretă care să-i supravegheze cu atenție pe supușii faraonului și să le testeze loialitatea. Se pare totuși că o astfel de instituție n-a existat, deși la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii și urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidențiale. Loialitatea supușilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci și proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiție, singurul distribuitor de posturi și ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supușii săi și împărăția cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acționând în propriul său interes, clasa preoților numeroși și privilegiați a inoculat în mințile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivații religioase erau garanțiile cele mai sigure ale loialității supușilor faraonului.

Un control strict asupra funcționarilor, primarilor și autorităților locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcție ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor și este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni și drepți. În același timp, un paragraf care tratează îndatoririle și tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcționarilor. Mesagerii lui erau în anumite privințe agenții săi secreți, ale căror vizite la subordonații vizirului îi îngrozea probabil pe mulți. Alături de funcționarul numit "ochii și urechile regelui", aceste inspecții ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliției secrete.