Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.
Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)


Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.