Recuperarea lui Dante - Divina Comedie. Infernul

Citiţi un fragment din această carte.


Cel mai important poem creştin din literatura lumii, Divina commedia - titlul îi aparţine lui Boccaccio -, nu a prins, nu a rodit în spaţiul românesc. Trei sunt motivele principale: catolicismul lui Dante; italocentrismul lui; lipsa unor traduceri adecvate. Publicul românesc, majoritar ortodox, a privit cu reticenţă, sau indiferenţă, un autor (fie şi adversar al papalităţii) care consacră o treime din capodopera sa unui Purgatoriu absent din panoplia dogmatică bizantină. Apoi, referinţele lui Dante, trimiterile aproape exclusive la istoria italiană, îndeosebi florentină, au accentuat disconfortul. De aici caracterul obligatoriu al notelor auxiliare, dar şi continua, obositoarea întrerupere a lecturii. La aceste motive intrinseci se adaugă unul funcţional: traducerile. Ştim cât de bine a prins, de pildă, Homer în cultura noastră datorită traducerilor lui Murnu - traduceri fidele, ritmate şi clare. Aceste calităţi nu se regăsesc - şi o spun cu respect sincer faţă de predecesori - în niciuna din traducerile Divinei, începând cu Maria Chiţiu (1883) şi până la Marian Papahagi, trecând prin George Coşbuc şi Eta Boeriu. Atunci când sunt fidele traducerile şchioapătă la nivel prozodic şi nu se înţeleg (un calc nu e traducere - cazul Laszlo Alexandru). Când "sună bine" devin confuze - majoritatea celorlalte echivalări. Singura semireuşită, din punctul meu de vedere, îi aparţine profesorului Alexandru Marcu, italienist de anvergură, bun lingvist, dar cu talent poetic limitat. El a sacrificat rimele şi, parţial, ritmul, de dragul clarităţii, pe care însă n-a obţinut-o decât parţial din cauza numeroaselor parafraze la textul dantesc. Dar, în raport cu versiunile anterioare şi ulterioare, versiunea lui Al. Marcu este lizibilă, parţial neobositoare şi destul de limpede.

Pentru a-l integra pe imensul Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă şi fidelă; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică şi critică a tuturor tradiţiilor creştine - Dante nu are nimic de pierdut dacă ortodocşii nu-l citesc, aceştia din urmă însă au enorm de pierdut; o bună familiarizare cu epoca şi cultura din epoca lui Dante, începutul naţionalismelor europene şi a Renaşterii.

Claritate, ritm, fidelitate au fost criteriile traducerii de faţă. Am renunţat la rime - aşa cum se procedează în multe culturi majore - pentru a reda cât mai limpede şi exact conţinutul poemei. Mi-am impus un ritm, factor de constrângere, dar element poetic indispensabil. Dante e un poet teolog, un poet mistic, un poet filozof. Conţinutul generează forma, nu invers. Am accentuat, în note, aspecte de ordin teologic şi spiritual ignorate sau minimalizate în Comentariile recente.

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediţie a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât şi neitaliene (engleze, franceze, inclusiv Laszlo Al.), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani şi Silvio Zennaro (Roma, 1999).

Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea şi inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoţesc, de multă vreme, pe "cărarea din pădurea- ntunecoasă". Mulţumesc Silviei Colfescu şi echipei de la Editura Vremea pentru comemorarea lui Dante la şapte secole de la trecerea Acheronului.

De asemenea, le mulţumesc lui Emanuel Conţac şi Cosmin Ciotloş pentru lecturile preliminare şi sugestiile foarte utile.

(Cristian Bădiliţă, 28 ianuarie 2021)


1215, Paştile. Începe războiul civil la Florenţa, declanşat în urma asasinării lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta rupsese logodna cu una din fiicele lui Lambertuccio Amidei, act dezonorant pentru Amidei. Facţiunea guelfilor susţine familia Buondelmonti; facţiunea ghibellinilor susţine familiile Amidei şi Uberti.
1246 Ghibellinii, conduşi de Uberti, primesc sprijin din partea împăratului Frederic al II-lea, care fusese excomunicat de Papa Inocenţiu al IV-lea, un an mai devreme.
1265, mai. Se naşte Dante Alighieri.
1266 Papa Clement al IV-lea îi sprijină deschis pe guelfii florentini.
1274 Dante o întâlneşte pe Beatrice.
1283 A doua întâlnire cu Beatrice, fapt care-i inspiră compunerea primului sonet.
1287 Dante studiază o vreme la Bologna.
1289, 11 iunie. Participă la bătălia de la Campaldino, unde se înfruntă guelfii, majoritari florentini, şi ghibellinii, majoritari aretini. Victoria guelfilor impune supremaţia Florenţei în Toscana.
1290, 8 iunie. Beatrice moare.
1292-1293 Dante compune La vita nuova.
1293 Se căsătoreşte cu Gemma Donati.
1300 Cu prilejul Anului Jubiliar participă la un pelerinaj la Roma.
1301 Face parte din Consiliul celor o sută. E trimis, cu un grup de lideri florentini, în ambasadă la Papa Bonifaciu al VIII-lea.
1302 10 martie. E condamnat la Florenţa, în contumacie, la arderea pe rug. Începe exilul lui Dante. Se refugiază la Verona.
1304-1307 Dante transformă exilul în operă. Scrie Banchetul (Il Convivio) şi De Vulgari Eloquentia. Începe compunerea Infernului.
1304-1308 Neavând acces în patria sa, Dante călătoreşte. Au fost identificate oraşele Padova, Treviso, Sarzana, Lucca, Veneţia.
1308-1312 Dante compune Purgatoriul.
1310-1312 Redactează tratatul Despre monarhie (el însuşi fiind un susţinător al împăratului împotriva papalităţii) şi Epistola către Principii şi Guvernanţii din Italia.
1314 Redactează Epistola către cardinalii reuniţi în conclav.
1315 6 noiembrie. Din nou este condamnat la moarte în contumacie. De data aceasta împreună cu fiii săi. Următorii patru ani şi-i petrece la Verona.
1316-1321 Compune Paradisul.
1319-1320 Compune Eglogile.
1320 La Verona e citit în public tratatul său Despre apă şi pământ.
1321 Dante se stinge din viaţă pe 13 sau 14 septembrie.

(C.B.)