Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti - De la Ceauşescu la Fidel

Citiţi un fragment din această carte.


Editura Eikon ne propune o lansare online a unei cărţi inedite, De la Ceauşescu la Fidel, aparţinând lui Radu Polizu, lansare ce se poate urmări pe Facebook. Amfitrionul acestor interesante dezbateri este directorul editurii Eikon, Valentin Ajder ce îi are ca invitaţi pe jurnalista (realizator TV) Lidia Moise şi pe criticul literar, scriitorul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Cartea a fost publicată în original sub titlul Between Ceausescu and Fidel, în limba engleză, de editura New Meridian Arts, în 2018.

Concepută ca un jurnal-eseu de călătorie despre Cuba, cartea se deschide cu un prolog care începe prin a face portretul dictatorului şi al regimului politic din România. De la Ceauşescu la Fidel nu se vrea o exegeză politică comparată ce pune faţă în faţă două dictaturi situate geografic şi cultural în repere opuse ale lumii. Analiza sociopolitică ce însoţeşte temeinic, în subsidiar, povestirea, este circumstanţială, aservită elucidării stărilor călătorului care experimentează în Cuba anilor 2015 o întoarcere în timp în anii tinereţii sale din timpul dictaturii ceauşiste. Ȋn fapt, nu neapărat similitudinile regimurilor dictatoriale declanşează memoria şi afectul autorului, ci căldura, jovialitatea şi temperamentul oamenilor alături de alte mărci de comportament ce ţin mai mult de profilul psihologic al latinităţii în contrast cu spiritul rece al lumii în care trăieşte. Chiar dacă Radu Polizu observă cu atenţie şi trage concluzii sau face consideraţii generale, cu detaşarea celui din afară (trăitor în Statele Unite încă din timpul regimului comunist din care a "defectat" în timp ce lucra la televiziune), dar şi din perspectiva omului aservit regimului ce a asistat direct la neajunsurile sau indirect la ororile lui, în bună măsură cartea se vrea o incursiune anamnestic proiectată într-o Cubă anacronică, încremenită economic în embargoul instituit cu şaizeci de ani în urmă, transgresând timpul şi spaţiul narativ al sentimentelor.

Autorul redescoperă o spiritualitate familiară într-o efervescentă mutaţie. Spiritul se adaptează unui dolce far niente în care conştiinţa rămâne totuşi trează, ea observă şi înregistrează paralizată în neputinţa de-a face sau a dori să facă ceva. Precum deţinutul reformat care nu mai vrea să-şi părăsească închisoarea şi coexistă în armonie cu călăii săi, omul cubanez şi omul trăitor în România ceauşistă îşi pierd abilitatea şi interesul de a munci şi de a lupta.

Călătorul-scribidor nu se mulţumeşte să admire sau să ia un snapshot "turistic" al locurilor vizitate. Interesul lui - aşa cum deopotrivă s-a manifestat în volumul Cartea poveştilor uitate, apărută la editura Scrisul Românesc, în 2016 - este descoperirea spiritualităţii unui loc, reflectată istoric şi estetic în monumente sau manifestări culturale, dar mai cu seamă în viaţa autentică cu ritmurile şi ritualurile ei de zi cu zi, aşa cum se desfăşoară în barurile de noapte, pe străzile pustii, în locuinţele oamenilor sau în gândurile lor nerostite. Dacă Cartea poveştilor uitate vizează un spectru variat de geografii şi culturi de la cele mai civilizate la cele mai exotice, De la Ceauşescu la Fidel, urmăreşte în exclusivitate universul Cubei, venind cu un registru la fel de bogat de trăiri şi sensibilităţi ale călătorului, cu aceeaşi efervescenţă "trăiristă", nu în sens mistic, ci "verist" pornită din dorinţa de a te plasa mereu în miezul lucrurilor pentru a le lua pulsul şi a scormoni autenticul. Cunoaşterea prin experienţă, trăire, dialog a călătorului nu este premeditată, raţională, ci mai degrabă senzorială sau sentimentală, de multe ori transformându-se într-un act identitar, de recunoaştere în oglindă a faptelor, a oamenilor, a obiceiurilor. Istoria se repetă, oamenii sunt aceeaşi peste tot. Şi numai acest trăirism te ajută să ajungi la sâmburele Cubei definit de autor ca "o ţară care trăieşte cu fervoare şi pasiune într-o atmosferă incredibil de vie care transcende timpul şi spaţiul".

De la Ceauşescu la Fidel se află nu mai puţin decât Cartea poveştilor uitate sub semnul site-ului de căpătâi al autorului - Flying Monk - în care acesta postează cu acribie note de călătorie, fotografii, filme, reprezentând acea viaţă paralelă - digitală - a călătorului neobosit prin eresurile altor lumi. Acelaşi Flying Monk străbate nestatornic, în toate direcţiile distanţa de la Ceauşescu la Fidel într-un periplu confesiv (al lui şi al interlocutorilor lui) şi sentimental şi într-o mecanică cuantică în care distanţele se apropie sau se depărtează, marcând similitudinile regimurilor comuniste în perspectiva diferenţelor dintre dictatori.

Analiza comprehensivă a situaţilor, comentariul politic, profilul interesant al personajelor realizează un text dens creator de atmosferă şi personaje cu anvergura ficţională a unui roman de factură cvasi-biografică.

Cartea este întâmpinată cu mult entuziasm de "criticii" ei. Discuţiile urmăresc demersul politic al acestui jurnal-eseu din perspectiva unei scriituri ce dă cont de un profesionalism înalt şi o neaşteptată uşurinţă în mânuirea materialului lingvistic pentru formaţia ne-filologică a autorului.

Domnul Valentin Ajder deschide discuţia vorbind în termeni superlativi despre lejeritatea scrisului, a elocvenţei discursului filozofic - când intervine subtil - condus cu supleţe şi lipsă de ostentaţie. Totul pare să curgă, scris la firul ierbii - limba, periplul narativ, atmosfera te farmecă şi cuprinde realizând acel acroşeu al cititorului, după cum subliniază ulterior criticul Bogdan Lefter.

Criticul menţionează mai cu seamă stilul vizual predominant ce îl explică prin formaţia tehnologică - ca om de televiziune - şi deopotrivă prin hobby-ul autorului de-a construi filme de reportaj. Remarcă o scriere cinematografică izvorâtă dintr-un condei şi un lexic bogat de vizualitate instrumentat de un ochi scormonitor, şi nu dintr-o cinematografie a iuţelii. Scriitura reuşeşte să capteze într-o formă lejeră, dar plină de conciziune, acea formă de modus vivendi a Cubei comuniste - ca urmare a unei negocieri tacite între regim şi populaţie în care concesiile făcute oamenilor şi corupţia ajung la un compromis stabilizator. Deşi foarte sărac, omul cubanez este exuberant, animat de muzică şi dans, el nu se lasă strivit - "Străzile sunt aglomerate si balcoanele se prăbuşesc sub oameni.". Pare pătruns de aceeaşi joie de vivre a tinereţii autorului din România comunistă: "rezilienţa cubanezilor în dorinţa lor de a se bucura de viaţă în orice moment, cu muzică, dans şi rom, aproape ca o rebeliune împotriva represiunii şi a unui guvern inept". Dar domnul Bogdan Lefter este mai ales interesat de procesul artistic, de transformare a textului între două limbi, de la idiomul creaţiei originale la traducere. Cartea apare în 2018 în limba engleză pentru că textul ei a fost conceput mai mult în limba engleză decât în limba maternă. Autorul explică că varianta românească nu constituie nicidecum o traducere a versiunii deja publicate în limba de adopţie - în consens cu ideea că traducerea autentică este în bună măsură un act de creaţie cu mijloacele traducătorului. Radu certifică că practic a rescris acele fragmente ale cărţii concepute iniţial în limba engleză - fapt explicabil pentru că el deţine materia primă a "trăirii" care-şi va pierde din savoare prin reinterpretarea a ceva ce a fost deja "tradus", a se citi transfigurat de limbă, transpus. Cartea a existat ab initio ca o colecţie de note, cele scrise în limba maternă făcând obiectul secţiunilor referitoare la Cuba prezente în Cartea poveştilor neuitate. Ȋn aceeaşi manieră în care un cuvânt survine spontan într-o altă limbă decât cea maternă din simplul motiv că deţine o sonoritate specială sau o semantică mai complexă, şi atunci îl abordăm în mod natural fără a dori să fim preţioşi sau cosmopoliţi, limba scriiturii poate fi condiţionată la un moment dat de starea psiholingvistică sau spiritualitatea de circumstanţă a creatorului.

La intersecţia dintre jurnal de călătorie şi eseu, cartea lui Radu Polizu îi sugerează doamnei Lidia Moise comparaţia cu V.S. Naipaul, scriitor indian, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură. Probabil se referă la India: A Wounded Civilization (1976) - o culegere de eseuri în care călătoria deschide prilejul unui studiu social al unei naţiuni.

Bogdan Lefter încearcă o teoretizare a genului în care ar vrea să circumscrie acest volum - de jurnal de călătorie memorialistic, explicând de ce cartea în discuţie nu e un jurnal de bord, de vreme ce nu are în obiectiv numai prezentarea unei realităţii imediate. Surprinsă între vizita Papei şi cea a lui Obama - două momente cruciale în viaţa cubaneză - Cuba este o experienţă prezentă transpusă într-un testimonial de călătorie dar şi o scriere memorialistică a românului expatriat despre o realitate parţial uitată pe care experienţa cubaneză o resuscită din memorie într-un mod spectaculos, apăsător, traumatic dar şi euforic - ţinând cont că îl teleportează în tinereţe.

Aş adăuga că euforia scrisului este întâi de toate un atribut stilistic în mai toate textele autorului, el ţine de temperament, de intensitatea trăirii şi, în ultimă instanţă, de o anume ingenuitate şi sinceritate. Radu scrie precum simte şi trăieşte ad litteram la temperaturi înalte, cu o sinceritate debordantă, candidă, nesofisticată. Stilul direct, uşor compulsiv realizează o structură aerată a scrisului, uşor de parcurs, ce integrează elegant şi firesc dialogul şi narativul cu intertextualitatea.

După cum subliniază doamna Lidia Moise, jitenera (gheişa stradală) - din episodul erotic-oniric al capitolului Havana - pare o metaforă incarnată a Havanei senzuale, molatice şi misterioase. Numele fetei care-l acostează pe autor este întocmai Havana. Jurnalista precizează că într-o discuţie anterioară cu autorul i s-a confirmat această idee. Senzualitatea oraşului se dezvăluie ludic. Dialogul cu "iubita" decurge sub forma unui joc erotic, în care autorul refuză neconvins invitaţia - o formă de-a se sustrage abandonului la care-l predispune mirajul acestui oraş - pretextând că ar vrea să fie singur, dar îl regăsim imediat zburând chagallian - după cum glosează Bogdan Lefter - peste înălţimile oraşului în îmbrăţişarea fierbinte a Havanei. "Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare." De altfel, fantasma respiră în fiecare punct al dialogului, Havana i se dăruieşte cu spiritul şi nu cu trupul - motiv pentru care manifestul poetic se ajustează; fascinaţia străzii prevalează în faţa muzeelor şi a monumentelor ce ar trebui bifate de călătorul cultural şi temeinic: "Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim." Rătăcind haotic prin Havana Vieja, în Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri... sau Bodegita del Medio (un alt loc frecventat de Papa Hemingway), în faţa căruia o mulţime de oameni dansau pe stradă, prin Plaza Vieja, face declaraţii de dragoste Havanei identificându-se cu Hemingway - atunci când zboară pe deasupra terasei Ambos Mundo, locul în care Hemingway şi-a scris manifestele de amor către nepreţuita lui Cubă. Iată cum mesajul acestui jurnal devine unul de iubire şi identitar cu spiritul efervescent al Havanei - un resort pierdut şi recuperat al fiinţei restaurate pentru moment în bucuria şi nepăsarea tinereţii, în vârsta ei de aur, cu toate reperele ei cenuşii din iepoca de aur la care autorul face referinţă în prolog.

Criticul Bogdan Lefter vorbeşte de un titlu provocator - de altfel, ilustrat de coperta volumului care arată ca o carte de joc: cu busturile celor doi dictatori "aşezate" în oglindă sau în opoziţie pe tabla istoriei. Apoi criticul aduce în discuţie structura cărţii: fiecare capitol poartă un nume de personaj cu excepţia celui care se cheamă "Internet" - devenit, în fapt, şi el personaj între două vizite ale autorului în Havana, când este martorul revoluţiei digitale. La a doua înfăţişare - în capitolul Internet - constată că benefica "vacanţă de internet" a luat sfârşit. Deschiderea Cubei spre lume nu mai putea fi amânată, presiunea populaţiei, în speţă a tinerilor flămânzi de "news" impune acel "cambio" (schimbare).

Ca orice "bun" râvnit de popor, internetul "se bagă" la capătul unei bine simţite "cola" (coadă), la poşta centrală din Havana. "Havana m-a învăţat că viaţa fără smartphone este mult mai bogată, conectată direct la sufletele oamenilor, cu râsete şi veselie." Din fericire, fiind încă un proces dificil şi restrictiv ce presupune bani, timp şi cenzura aferentă, concentrat în jurul câtorva hoteluri mari cu servicii de wifi, nu este încă "patologic" sau "adictiv"- constată autorul - cum a devenit în restul lumii, privind nostalgic la copiii gazdei prin oglinda copilăriei lui - "În absenţa Internetului, copiii stăteau de vorbă cu părinţii şi chiar se uitau în ochii lor când vorbeau".

Printre elementele atot-prezente ale cărţii, criticul semnalează muzica cubaneză cu ritmurile ei incitante. Încă de la început scriitura alunecă cu senzualismul muzicii formaţiei Buena Vista Social Club. Muzica devine personaj, la singular sau la plural - amestecând ritmurile afro cu salsa şi cu muzică cubaneză, toate ritmurile înghesuite între cele trei străzi, toate în jurul pietonal-ului, ca un ring de dans extins plin de petrecăreţi",... "muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile". Muzica este atmosferă, Havana pluteşte într-o inefabilă stare muzicală: "Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei". Muzica este apocaliptică - când ea se va opri, viaţa va dispare odată cu ea. Aceeaşi atmosferă domină cele mai neînsemnate oraşe ale Cubei - ... sunt pline de cafenele şi de locuri de dans, care se umplu până la refuz în timpul nopţii, muzica erupând pe străzi, împreună cu dansatorii, toţi uitând de graniţe şi spaţii, dansând desculţi pe trotuar sau în mijlocul străzilor. Dar muzica poate deveni explozivă şi deranjantă: A pornit din nou ca la curse şi a dat drumul la reggaeton în maşină, muzica urlând la maxim prin ferestrele larg deschise, de parcă ar fi vrut să se audă până în Playa Pillar, la două ore de mers. Chiar şi Epilogul cu drumul spre aeroport se află sub semnul muzicii - despărţirea de Havana decurge nostalgic în ritmurile de hip-hop cubanez ale lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón - hitul numărul unu al Cubei, la acea oră. Răspândită în fibra acestei cărţi susţinând ritmul şi poezia fiecărui capitol - muzica este cea care dă mereu tonul adecvat relatării.

Aflăm din interviu că Radu şi-a autocenzurat scrisul, de multe ori lăsând la o parte numele personajelor, pentru a nu le crea probleme. Interogat asupra impactului cărţii asupra interlocutorilor săi, Radu mărturiseşte că dificultatea comunicării a făcut ca un singur personaj să intre în posesia cărţii: Raquel, gazda sa din Havana.

În finalul întâlnirii, Radu ne vorbeşte despre acea căldură a oamenilor - pe care de altfel o resimţi de-a lungul lecturii - insistând asupra circumstanţelor complet întâmplătoare în care poţi sta de vorbă oriunde şi oricând ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Sentiment pe care nu l-a încercat în niciun alt ţinut al lumii, nici măcar în pustietăţile Asiei, pentru că omul din Havana are timp nelimitat la dispoziţie şi e deschis, pentru că poate vorbi liber pe stradă - fapt care nu era posibil în România ceauşistă. În Cuba anilor 2015, oamenii vorbesc liber despre neajunsurile regimului, pot ieşi să lucreze în străinătate şi chiar întoarce, segurosos (securitatea) vigilenţi dar nu tocmai represivi, se mulţumesc să ia pulsul străzii. Ai sentimentul că guvernul există doar pentru a deschide posibilitatea unui azil politic pentru cubanezii mai aventuroşi şi mai întreprinzători care n-au uitat să muncească şi-şi încearcă norocul pe coasta Floridei: "Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!". În Cuba, dictatura obosită începe să semene cu România post-revoluţionară: "Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece?" O dictatură de gerontocraţi, secătuită de elanurile ei revoluţionare, încercând să-şi prelungească agonia puterii pare să atârne într-un raport concesiv cu o populaţie sărăcită, alienată complet de disciplina muncii, anesteziată într-o stare paradisiacă de muzică şi dans - de parcă ar vrea să-şi uite condiţia. Descurcăreala - ca mod existenţial - e un principiu familiar lumilor dictatoriale: "Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil",

Notăm câteva capitole inedite şi motive cu personajele lor marcante: Juan, înţeleptul erudit din Trinidad care scria poezii pe care nu avea bani să le publice şi căruia autorul i-a trimis ulterior singura carte a lui Umberto Eco pe care n-o citise, Blas, bătrânul preot al Santeriei ce atrage magic călătorul neanunţat, să-i arate altarul cu sfinţii sincretici, realizaţi prin cuplajul zeităţilor africane cu corespondenţii lor catolici, vajnicii descurcăreţi taximetrişti - Ancel şi Luis - cu mentalităţi contradictorii ce împreună compun un portret controversat al revoluţionarului Che Ghevara, Raquel şi Julita - gazdele lui din Havana şi Trinidad - cu locuinţele lor tradiţionale, pline de şarmul şi parfumul unor timpuri revolute ce amintesc de vechile case boiereşti din România. Capitolul Luis pare să zdruncine eşafodajul "de sentiment" construit până la momentul plecării - un factor regulator, un declic necesar ca o coincidentia oppositorum ce reaşază lucrurile în dimensiunea lor obiectivă. Un şoc şi o revelaţie în acelaşi timp, Luis este prima persoană din Cuba care-i vorbeşte cu înflăcărare despre revoluţie şi eroii ei, despre regimul politic. Din conversaţia cu acest "patriot" încremenit în ideologii şi absurdităţile lor se revelă aspecte ale vieţii cubaneze care în bună măsură reflectă aceeaşi idee că până la urmă fiecare naţiune îşi merită conducătorii. Idolatrizarea aproape religioasă a celor trei figuri emblematice ale revoluţiei cubaneze (Fidel, Che şi Camillo) - un fel de Sfântă Treime - după cum glosează autorul, nu seamănă cu osanalele aduse Geniului Carpatin, pentru că este sinceră. Capitolul este de două ori interesant pentru că începe cu condiţia artistului în Cuba comunistă, despre diminuarea treptată a cenzurii în artă şi recunoaşterea valorilor artistice şi a elitelor culturale. Arta pare să fie singurul resort care n-a încremenit în acea stare de prostraţie, post-revoluţionară. Embargoul devenit un leitmotiv ce străbate întreaga carte a scos Cuba din timpul său istoric transformând-o în Frumoasa din pădurea adormită: "Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii '50, cu mobilă antique, care este norma mai mult decât excepţia, în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă, cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii." Un alt motiv fascinant este CUC-ul moneda clasei partinice (corespunzător valutei din România socialistă) ce coexistă aberant cu pesos nationales, inducând o economie paralelă ce îi amintea de magazinele rezervate protipendadei politice în România ceauşistă.

Există două capitole ce poartă numele - nu al interlocutorilor ce susţin dialogul - eroilor civilizatori, ce-ar fi putut să aducă el cambio: Obama şi Che. Ȋn fapt, vizita preşedintelui Statelor Unite şi a autorului la monumentul lui Che Guevara din Santa Clara - oraşul simbol al revoluţiei cubaneze - oferă prilejul unor multiple dezbateri interesante cu alte personaje de circumstanţă. Speranţa, entuziasmul, pesimismul, fanatismul, neîncrederea, naivitatea, luciditatea - un amalgam de stări contradictorii - compun un studiu sociopolitic interesant, o imagine expresivă a Cubei de ieri, de azi şi predictiv de mâine. Vizita lui Obama aruncă oraşul într-o stare de efervescenţă, numele preşedintelui e pe buzele tuturor - amintind de euforia şi speranţa deşartă a românilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Un fior al întoarcerii "acasă" străbate acest jurnal afectiv, nu întâmplător dedicat părinţilor autorului. Claustrarea, lipsa comunicării cu lumea din afară este primul sindrom al acestei anamneze: "fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţa ta, pe masă.". Cuba vine cu acea relaxare pe care o atribuim apriori ideii de acasă, dar pe care n-o mai regăsim, în fapt, în Romania preschimbată de astăzi. Povestirile lui Raquel erau lungi precum nopţile Şeherezadei: Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit...

În bătaia valurilor pe Malecón sau în rumba paşilor pe caldarâm, cu parfum de rom şi marijuana, autorul şi eroul acestui savuros demers îşi întâlneşte Tinereţea cu neajunsurile şi frumuseţea ei, cu vacanţele ei lungi cât o vară pe litoral, în toată strălucirea lor inefabilă şi cenuşie! - Cuba se amuza cu mine, arătându-mi întreaga mea tinereţe, petrecută în România, cu bune şi cu rele. O lume plină de muzică, cu petreceri care nu se mai terminau, o lume care-şi dansa zilele în abandon, uitând complet sărăcia care o înconjura, înapoierea socială, lipsa de libertate, poliţia secretă şi propaganda desuetă.