16.07.2021

Oana Moşneagu face parte din categoria rară a celor ce par a nu juca atunci când interpretează un rol, graţie unei capacităţi de conţinere lăuntrică ce conferă artiştilor firescul similar vieţii. Cu siguranţă acesta este motivul pentru care "o place camera", probabil singura entitate din lumea aceasta care arată adevărul nedisimulat. Oana este absolventă a Masterului de Actorie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale, Bucureşti şi a Facultăţii de Teatru, Artele Spectacolului (Actorie), în cadrul aceleiaşi universităţi. De asemenea, Oana a absolvit, înainte de a alege calea actoriei, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Limbi Moderne Aplicate, engleză-franceză, la Universitatea din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru precum: Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi de Sever Andrei, regia Sever Andrei, Poveste din patria noastră de Bogdan Adrian Toma şi Emanuel Pârvu, O oră de linişte de Florian Zeller, Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov (spectacol de licenţă în care a jucat rolul "Galina Sergheevna", prof. coordonator Puiu Şerban). În teatru şi televiziune, Oana s-a făcut remarcată în următoarele producţii: Adela, serial TV, personajul "Andreea", regia Radu Grigore şi Bogdan Dumitrescu (2021), Fructul oprit, serial TV, personajul "Bihter", regia Cătălin Bugean şi Radu Grigore (2019), Faci sau taci, lungmetraj, personajul "Roxana", regia Iura Luncaşu (2019), Don't read this on a plane, lungmetraj, personajul "Ophelia", regia Stuart McBratney, (2019), Moromeţii 2, lungmetraj, personajul "Vera", regia Stere Gulea (2018).

 

Gina Şerbănescu: Care este prima ta amintire? Nu despre artă/teatru, nu despre ceva specific. Prima ta amintire?
Oana Moşneagu: Nu aş putea să pun degetul pe una anume, nu ştiu care e prima, nici măcar nu îmi amintesc multe lucruri din primii ani de viaţă. În general, amintirile pe care le am sunt asociate cu momente surprinse în fotografii, adică îmi amintesc ce s-a întâmplat înainte sau în timpul momentului fotografiat, iar majoritatea sunt legate de verişorul meu sau de bunica, alături de care am crescut la ţară până la vârstă de şase ani. Primele amintiri sunt cu ei, în curtea casei, cu o ciocolăţică oferită pe post de momeală ca să ne ţină în faţa aparatului sau cu o sită pentru mălai în mână. Căutând răspunsul la întrebarea aceasta, îmi dau seama că m-am teleportat pentru câteva secunde în faţa casei bunicii mele care atunci avea alt suflu şi încă mai avea bucuria de a trăi, la poarta pe care nu o mai trec pe cât de des mi-aş dori, sub via care acum nu mai există, într-un loc pe care îl asociez celei mai fericite perioade din viaţă mea, ca mulţi dintre noi.

G.Ş.: În ce măsură crezi că viaţa personală poate interfera cu viaţa artistică, în sensul în care ar putea-o influenţa?
O.M.: Cred că aici nu am un singur răspuns, pentru că pot să privesc raportul dintre viaţa mea personală şi cea artistică din mai multe perspective. Dacă raportăm planul personal la cel profesional, lucrurile sunt clare: când începe munca, în calitatea de actor profesionist, ai datoria de a te debarasa pentru acele câteva ore în care eşti pe platou sau pe scenă, de problemele sau preocupările din afara lor. Eu, una, am reuşit până acum să fac asta, adică să îmi mut atenţia de pe problema Oanei pe problema personajului. Sau pur şi simplu să fiu prezentă şi concentrată în momentul în care mi se dau indicaţiile, chiar dacă în planul doi al minţii mele era în aşteptare o problemă personală arzătoare. Şi, de cele mai multe ori, în secunda doi, după ce am auzit "stop", mintea mea revine automat la problema pe care a abandonat-o înainte de "acţiune". Dacă mi se întâmplă ceva marcant pe plan personal, pun în secvenţa pe care o am de jucat din energia pe care impactul evenimentul respectiv l-a avut asupra mea. Dacă încerc să mă raportez la planul artistic, aici răspunsul nu mai e atât de clar, pentru că nu cred că un artist e artist numai pe platou şi, odată ce a terminat filmarea sau spectacolul, încetează să mai fie artist şi îşi reia ipostaza de civil. Artistul e artist prin natură, prin modul de gândire, prin viziune, pasiune şi dedicare şi aceste caracteristici se manifestă în fiecare clipă a existenţei lui, fie în cea de pe scenă sau în cea din afara ei. Deci poţi să împarţi viaţa actorului în plan personal şi profesional, dar nu în artistic şi non-artistic. Mai ales că munca actorului se întâmplă, chiar dacă pasiv şi poate nu neapărat conştient, şi în afara scenei. Observare, înmagazinare, comparare. Actorul integrează aceste procese de analiză a comportamentelor umane în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi îmbogăţi bagajul de instrumente cu care să opereze apoi în construcţia personajelor lui sau în înţelegerea situaţiilor pe care le are de jucat. Şi, da, cred că cele două planuri se influenţează reciproc pentru că noi lucrăm cu material propriu, obiectele muncii noastre sunt propriul corp, propria mea minte şi propriul suflet, precum şi alegerile, deciziile, deprinderile dezvoltate într-un plan, care pot modifica manifestările şi în celălalt.


G.Ş.: În ce măsură actoria de teatru se deosebeşte de cea de film? Care sunt diferenţele la nivelul mijloacelor de construcţie şi expresie?
O.M.: Indiferent dacă sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, provocarea mea e să fiu prezentă, adevărată, să mă uit şi să ascult real partenerul din faţa mea. Într-adevăr, pe scenă, faţă de cameră, e nevoie de mijloace diferite pentru că spectatorul nu mai are lupa camerei de filmat pe microreacţii sau pe gesturi mici, nu mai are telecomanda la îndemână ca să poată regla volumul, tu, ca actor, trebuie să te asiguri că te vede şi te aude şi spectatorul din ultimul rând din sala de teatru şi, faţă de film, trebuie să ai energia şi tonusul de a susţine un spectacol întreg, poate fără pauză, faţă de o secvenţă de câteva minute. Dar, trecând de partea aceasta tehnică, pentru mine, indiferent dacă am un public spectator sau telespectator, cel mai important este să fiu prezentă, concentrată şi conectată la partenerul sau partenerii mei de scenă sau secvenţă.

G.Ş.: Care sunt oamenii care au aşezat cărămizi esenţiale la construcţia care eşti tu? În ce măsură? Cu ce aport?
O.M.: Fiecare om cu care interacţionez e un om care poate să mă inspire într-un moment sau altul. Eu, ca om, m-am construit din oamenii din jurul meu, inevitabil, ei au adăugat material peste datele mele înnăscute. Părinţii, bunica care m-a crescut, profesorii, prietenii. Ca actor, au fost oamenii care m-au format în facultate şi apoi actorii cu experienţă cu care am ajuns să joc. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea m-a marcat într-un fel, cu cât a stat mai mult, cu atât a pus mai multe cărămizi la formarea mea. Nu pot să numesc unul, cu excepţia unei anumite persoane fără de care poate nu aş fi fost acum în ipostaza unei actriţe care da un interviu. Actriţa Kiara Firan Ruxandra, ea este omul datorită căruia mi-am făcut curaj să dau admiterea la UNATC, ea este omul care s-a oferit să mă ajute să mă pregătesc, ea a fost primul om care mi-a spus "poţi". Şi datorită ei am putut.


G.Ş.: Care este, pentru tine, cea mai relevantă experienţă artistică pe care ai trăit-o (fie că a fost creată de tine, fie că ai asistat la ea)?
O.M.: Spectacolul de master Poveste din patria noastră, regizat de Emanuel Pîrvu, din distribuţia căruia am făcut parte şi proiectul de televiziune din care fac parte acum, Adela. Dar eu mă raportez la fiecare proiect în care mă implic ca la un context care-mi oferă prilej de descoperire şi dezvoltare, îmi doresc să învăţ încontinuu, sunt destul de autocritică şi cred că fiecare experienţă profesională poate fi una care să mă ajute să fiu o actriţă din ce în ce mai bună.

G.Ş.: Cât de important este aspectul fizic în profesia ta? Care crezi că e raportul dintre "look" şi talent în reţeta succesului?
O.M.: Eu pot să răspund doar pentru mine şi ştiu că modul în care arăt a lucrat uneori în favoarea mea, alteori în detrimentul meu. Şi cred că în meseria asta, nu e vorba neapărat de "frumos"-"urât", "gras"- "slab", precum şi alte perechi antonimice, cred că e vorba de viziunea regizorului şi concordanţa între această viziune şi chipul actorului. Se pot impune nişte trăsături fizice legate de înălţime, voce, aspect fizic general, dar, repet, totul ţine de viziunea regizorală. Una peste alta, look-ul poate să conteze sau nu, dar cred că te bagă într-o "cutiuţă" şi, uneori, te predispune la anumit roluri. Iar raportul dintre "look" şi talent în meseria asta... mi-e greu să găsesc un răspuns categoric, dar cred că dacă ai norocul să arăţi cam aşa cum îşi imaginează regizorul personajul... de aici contează dacă eşti talentat sau nu. La castingurile pentru film, prima triere se face pe baza pozelor, de exemplu, aşa că nici nu ajungi să dai o probă dacă regizorul consideră că nu eşti potrivit din punct de vedere al aspectului fizic pentru personajul respectiv.


G.Ş.: Cât de mult te-a afectat contextul pandemic, profesional vorbind?
O.M.: Am avut norocul să iau castingul pentru serialul din care fac parte fix înainte de începutul carantinei, în august am început deja repetiţiile, în septembrie filmam. Deci am avut noroc, cum nu mulţi colegi de breaslă au avut. Dar, evident, pe partea de teatru a încetat orice activitate, s-au suspendat toate spectacolele, nu multe pentru mine, oricum, am şi pierdut pe parcurs şansa de a mai juca spectacolul făcut în cadrul facultăţii şi pe care ne doream să îl jucăm şi în afara ei, iar viaţa singurului spectacol pe care îl joc acum, Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, în regia şi după textul lui Sever Andrei, a fost mult îngreunată şi amânată şi decalată de tot contextul asta nefericit. Lucru care pentru mine a fost marcant pentru că nu am apucat să joc mult pe scenă, aveam nevoie, în calitate de proaspăt absolvent, să joc cât mai mult, să fiu cât mai mult pe scenă şi în contact cu publicul şi cu colegii mei. Sper ca de acum să pot să încep să recuperez din handicapul acesta cu care m-am ales după acest an şi să pot să mă dezvolt ca actor şi pe scenă, nu numai pe platoul de filmare.

G.Ş.: Care este formă de artă care te inspiră cel mai mult, în ce mod? (altă formă de artă decât actoria)
O.M.: Dacă ar fi să aleg între alte forme de artă, aş alege muzica. Nu ştiu dacă mă inspiră neapărat, dar clar îmi declanşează anumite stări, aşa cum se întâmplă cu fiecare om. Atunci când vine vorba de munca mea, cea mai mare inspiraţie a mea sunt oamenii. Nu găsesc altă sursă inspiraţională mai mare decât toate manifestările umane, de caracter, de personalitate, al modurilor de gândire, de exprimare. Eu încerc să joc oameni, în primul rând, nu personaje. Şi atunci materialul meu de bază sunt cei din jurul meu, fie că mă refer la alţi actori, civili, oameni cunoscuţi sau străinii din metrou sau de la coadă la supermarket.


G.Ş.: Care sunt principiile esenţiale pentru tine care te ghidează în viaţă?
O.M.: S-au schimbat pe parcursul vieţii, în acest moment, la aproape 31 de ani, încerc să îmi ghidez existenţa bazându-mă mai mult pe instinctul meu, încercând să mă bucur real de etapele prin care trec şi să capăt mai multă răbdare cu mine. Dacă mă raportez la ceilalţi, funcţionez pe principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face", încerc să fiu un om corect, cât mai împăcat şi fericit cu interacţiunea cu sine şi cu ceilalţi. Încerc să comunic mult cu cei de care îmi pasă, să am grijă de relaţiile cu ei, să apreciez oamenii care îmi sunt alături şi să îi înţeleg în situaţiile în care alegerile lor nu sunt în concordanţă cu valorile sau principiile mele. "Cum îţi aşterni, aşa dormi", asta mi-a spus mama cândva, şi încerc să îmi aştern în fiecare zi iubire, bucurie, răbdare, optimism, înţelegere şi curiozitate constantă. Nu vreau să îmbătrânesc prematur, şi nu mă refer la aspectul fizic în cazul ăsta, nu vreau să îmi pierd bucuria jocului, nu vreau să ajung un actor bun, dar un om pe care ceilalţi să nu şi-l dorească în preajma, nu vreau să simt la o vârstă oarecare că port pe umeri regretele lipsei de curaj de a încerca să fiu fericită, aşa că încerc constant să fac paşii care să mă ducă în direcţia opusă celor înşirate mai sus. Bucurie, onestitate, dorinţă de a evolua constant, atât ca om, cât şi ca actor, cam aceştia sunt stâlpii pe care funcţionez în prezent.

Foto: Leea Moraru şi Răzvan Leucea.

0 comentarii

Publicitate

Sus