Însemnări din trei zile

10 iulie 2021, ora 13.13.

Încep bine, la doi de 13. Pentru că am mâncat o ciocolată Milka aproape toată - fusesem din plictiseală şi lipsă de tragere de inimă la magazin la Daniel - n-am putut să-mi mai fac "aniaza", cum zice mama oarecum ironică, imitând probabil vorbirea desfăţată a boierilor de pe vremea ei. Mi-a trecut ceva prin cap să scriu, dar a trebuit să merg la baie să mă spăl pe picioare - eram murdar de pământ din grădină, fiindcă umblasem prin iarba înaltă, strânsesem castraveţii şi zarzărele. Pe urmă am făcut un compot de vişine şi zarzăre pentru Vlăduţ şi Tania, care urmează să vină azi din Anglia. Maria şi soră-sa Eli vin de-abia luni de la Baia Mare.

Am intrat la baie în cadă să mă spăl pe picioare. Aplecându-mă... aplecându-mă... ce credeţi că-mi trece prin cap? Nu, nici un glonte ca lui Bulă, nici o durere de cap din cauza aplecării prea bruşte, căci tensiunea mă omoară - la propriu, nu la figurat. Şi tatăl, şi bunicul meu au murit din cauza tensiunii arteriale. Sigur, au fost şi alte chestiuni colaterale, dar până la urmă tot în (din) cap s-au prăbuşit. Ştiu asta din perioadele când mi se înroşeşte înaintea ochilor, dar nu-i spun soţiei. Mai întâi, ca să n-o sperii. Dar şi având convingerea că... tot degeaba. Când o fi, o fi. Ce ar putea să cârpăcească un medic? Să stau într-un scaun cu rotile şi să mă uit cu ochiul câş la soţie? Treaba ta, cititorule, poţi să nu fii de acord cu mine, socoate-mă un înapoiat... un estic... un masai din Ngorongoro (scuză-mi imensa incorectitudine politică), dar eu...

Aşadar, mă aplec în cadă şi atunci... atunci îmi vine ideea ce să scriu. După cum vezi, ideile astea îţi vin tam-nesam, pe nepusă masă, neaşteptat, aşa - bum! Va fi fiind o motivaţie ascunsă, dar am senzaţia că nu o vom afla vreodată. Sau poate că vor afla cu minţile lor generaţiile mai firoscoase ale viitorimii, cine ştie?! Sper să nu mai trăiesc până atunci, ca să mă bucur de lumina interioară a inspiraţiei.

Sigur, cititorule, îţi vor apărea aceste rânduri cam sumbre, cam pesimiste, apusuri la sfârşitul carierei care nu a fost nici o carieră (să fi fost o vocaţie?), a unei vieţi care nu a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. În opera mea puţină în comparaţie cu alţii, dacă fac o comparaţie, dar nu fac, nu prea am demascat răul din viaţa socială a zilelor noastre, nici din experienţa personală, acele lumini şi umbre interioare, care să... Cu alte cuvinte, e un nici-nici pe care nici nu ştiu cum să-l numesc. În concluzie, Doamne, dacă moartea e dată tuturor, care ne ducem... mă rog, unde ne ducem, dă-mi puterea să las ceva în urmă - această carte. Faptul că scriu la asfinţitul unei vieţi poate că nu este o pierdere de vreme, poate că clarifică cât poate să clarifice viaţa în sine, poate că devine un proces limpezitor.

Să nu se creadă că, afirmând acestea, mă consider un buric al pământului. La urma urmei, lumea - bună-rea - e un construct personal. Şi s-o spun pe-a dreaptă. Nu am trăit în mahalalele vremii comuniste. N-am cunoscut nici laptele acrit, nici eructaţiile şi căcălica pruncului în case insalubre din mahalale (măhălăli, cum scria Bacovia) - nu că ar fi ceva neapărat rău. N-am cunoscut nici viaţa de şantier de atunci, de pildă (probabil şi de acum), cu promiscuitatea şi mizeria pe care mi le-au sugerat doar Tora Vasilescu într-un film din "epoca de aur". Nu am cunoscut şi nu cunosc multe alte astfel de medii şi mulţi astfel de oameni. Nici faptul că am fost faţă de autoritate şi putere ca o musculiţă faţă de lumina unui bec murdar de la un closet public nu mi-a dat o perspectivă specială.

Atunci ce fel de Lev Tolstoi sau Malraux aş mai putea fi eu? Percepţia mea a lumii e ancorată în lumea mea îngustă, a oamenilor mei. Sigur, aş putea fi un Kafka al interiorului, dar... hai să fim serioşi. Însă şi cei care trăiesc vieţi pur materiale sau aproape pur materiale mă fac să strâmb din nas. Compasiunea faţă de aceştia, dusă în spate de secole de literatură, mi se pare azi falsă, nu mă înalţă sufleteşte (şi de ce ar trebui să mă înalţe?), nu-mi asigură nobilitatea vocaţiei de scriitor. Iar eu tocmai asta voiam în fel şi chip: să fiu o ţâră de nobil.

În adolescenţă, în liceu, în facultate cei din jur mă pregăteau, în diferite forme, pentru o altă lume, mai rasată, mai subţire în proletarismul ei invictus. S-a întâmplat aproape la fel după căsătorie şi chiar după ce am avut copii. Şi, în definitiv, îmi ziceam auzind "Europa liberă", care sunt suferinţele alea, ale totalitarismului? Oamenii cinstiţi există totdeauna. Şi doctori, şi ingineri, şi profesori, şi muncitori. Chiar şi securişti corecţi trebuie să fie. Şi activişti, şi comunişti, că erau trei milioane şi opt sute de mii, dacă ţin bine minte.

Iar când, în fine, am fost trimis "prin repartizare" la postul de la dracu-n praznic, m-am lovit prima dată cu fruntea bubuitor de această lume materială-semimaterială. Despre aceasta vă vorbesc aici. Dar o iau de la Adam-Babadam.

11 iunie 2021, ora 21.10.

La masă. Cam târziu, dar la 22 o să văd finala C.E. Italia - Anglia, aşa că până la 12 noaptea se mistuie mâncarea. Mâncăm muşchi ţigănesc, brânză nesărată (aşa le-a zis vânzătorul la piaţa Nicolina Taniei şi lui Vlăduţ, dar tot e puţin sărată, castraveţi prima-ntâi din grădina noastră şi roşii din piaţă. Nu teribile, dar tot mai bune ca la supermarket, ca să nu mai spun că şi mai bune ca în Anglia, zice Tania. Ale noastre din grădină se vor coace cam peste două săptămâni.

Afară se aude bolborosind în depărtări printre nori cenuşii-fumurii învolburaţi. Ca un patriarh din înalturi. O să plouă. Prin uşa deschisă se aude măcăleandrul. Aşa mi-a spus John, colegul şi prietenul meu de facultate, că se cheamă. E păsărica pe care o văd de pe fereastră în fiecare zi pe firul electric de la drum spre casă: cu penele cafenii spre gri şi cărămizii-roşcate pe guşă şi piept. Îmi clătesc ochii cum cântă acolo şi îşi fâţâie codiţa lungă încă o dată cât corpul. Mama ştie din copilărie că îi spune fâţac. N-am găsit în dicţionare acest nume, dar nu mă îndoiesc că este aşa cum spune mama.

Legenda populară spune, pe scurt, că păsărica era pe stânci acolo unde cei trei răstigniţi erau duşi la locul Răstignirii. Păsăricii i-a fost milă de Răstignit şi i-a smuls cu ciocuşorul un spin de pe frunte. Atunci o picătură de sânge aşa i-a rămas pe piept. Şi pentru fapta ei Domnul a prezis ca pieptul să-i rămână aşa.

Măcăleandrul cântă disperat. Şi-o fi pierdut perechea? Apoi să nu uit vrăbiuţele şi o ciocănitoare în nuc: ţâc! ţâc! ţâc! Florile-soarelui, care l-ar face invidios şi pe Van Gogh, şi-au întors capetele de la soare. Ei, surorile-soarelui! Ingratelor!

Discutăm la masă. Vlad şi Tania vor pleca mâine dimineaţă la Iurceni, Nisporeni, la mama ei, care a venit din Italia special pentru asta. Ştiam că lucra la Moscova, la "dacea" unei doamne, fostă tovarăşă, din protipendada Moscovei. Nu, acum lucrează în Italia.
- Dacă lucra la dacea lui Putin, - glumesc - dar aşa...

Tania icneşte a râs:
- O să râdeţi, dar Vlăduţ crede altceva despre Putin.
- Ce?
- Că nu-i Putin, e sosia lui.

Râdem toţi trei.
Merg la baie "ca omu'". Pe ferestruica de la baie se vede gura butoiului hârbuit pe care l-am pus aici în lipsă de alt loc, doi zarzări (pentru cei care nu ştiu, zarzărul e un cais cu fructe ceva mai mici) cu zarzărele (Tania le zice abricoase - din ruseşte) pe jumătate căzute, alt rând de floarea-soarelui, gutuiul care acoperă casa vecinului şi iarbă, multă şi înaltă iarbă, prin care cresc în voie foi uriaşe de hrean. Trebuie să fiu atent să nu calc melcii când păşesc prin ea. Tot prin partea asta trebuie să fie şi vărzuţele puse de Maria.

Începe meciul şi las toate baltă. Rămân cu gândul că mâine voi sparge gura târgului cu povestea serii de azi.
Mă uit la fotbal pe un post englezesc. În pauză apar nişte femei cu barbă la publicitate. Pe fereastra deschisă (sunt 21 de grade la 12 noaptea) aud nişte fete adolescente şi bete, după glasuri, venind de la discotecă (of, slavă Domnului că s-a terminat bubuiala de acolo): urlă şi se hlizesc ca proastele. Mai mult ca sigur, din acestea din urmă se vor recruta viitoarele femei cu barbă.
Suntem în UE, ce dreacu!

Gata! Culcarea! Mâine am o grămăzime de treburi, cum zicea mama. E de-a treabăăă! Întâi roşiile de legat şi apoi de prăşit. Prăşit castraveţii. Varza. Rândurile de vie scoase din bulandăi. Iarbă şi buruieni peste tot. Peste jumătate din fructe s-au pierdut în iarba înaltă. Cât priveşte florile - las' să vină Maria.

Merg să închid uşa: să nu intre în casă dracul de motan! Nu mai e iarnă! Arunc o privire în noaptea de afară: Nu văd sosia lui Putin plutind fantomatic peste Est - mai vizibil, mai puţin?

12 iunie 2021, ora 23.05.

Au venit Maria şi Mihăiţă de la Baia Mare. Au fost acolo la nunta unui nepot. Eli nu mai vine, am înţeles eu greşit. Mai bine zis, Maria vine de la Baia, Mihăiţă vine din Franţa, a străbătut toată Europa cu maşina, a fost pe la nunta respectivă şi acum a venit acasă, luând-o şi pe maică-sa.

I-am aşteptat cu o oră înainte, pe la 10, aşa mi-au telefonat, dar ei au mers relaş, au mâncat ca boierii la restaurant (iar noi avem frigiderul plin). Vlăduţ a mai apucat să tragă vreo oră de somn, dar eu ioc - am stat ca huhurezul şi i-am aşteptat. Am închis şi computerul, eram obosit, nu mai puteam lucra, iar ca să mă uit la alte bâzdâgănii nu o fac. Au adus şi-un pepene de peste 12 kile, l-au cumpărat de pe marginea drumului. Sper să fie mai bun ca cel adus de Vlăduţ.

Le-am ieşit înainte. Mihăiţă a parcat maşina chiar în poartă. N-a intrat mai departe ca să nu zgârie crengile nucului scumpetea de maşină. Pe măsură ce nucile cresc crengile se îngrelează şi se lasă. Nu mi-am dat seama, altfel le-aş fi "toaletat". Aşa că maşina a rămas drept în poartă ca un papuc zburător, că o să se crucească vecinii mâine dimineaţă. Plus că mâine dimineaţă va trebui să scot tomberoanele de gunoi la poartă şi n-o să am pe unde...

Hai în casă! Am pornit înainte cu o pungă cu alimente într-o mână şi o caserolă cu prăjituri de la nuntă în cealaltă, înfulecând hulpav până la intrarea în casă. Maria şi Mihăiţă nu mă vedeau, rămăseseră în urmă cu celelalte bagaje...

... Asta-i scriitură? Propoziţii dezlânate, incoerente, râuleţe de text săltăreţ, şampanizant, care-şi vor găsi cititori la fel - "în curaj", uşor abţiguiţi de literatură. Să fi scris şi eu: "Opreşte clipă, eşti atât de frumoasă", cum zice în "Faust", sau indiano-eminescianul "Ta twam asi", cum i-am spus odată doamnei de la CUI, când eram pe culmea... nu, nu a disperării, ci a înflăcărării mele alcoolice, accentuând rar şi răspicat:
- Ta twam asi!

Doamna Gina s-a uitat la mine ca la maşini străine. Aveam capul ca o varză à la Cluj şi l-am zărit ca prin ceaţă pe Dorin Spineanu la o masă. Beat crup şi el! Ne iubeam aşa de tare că ne-am îmbrăţişat în entuziasmul votcos (de la votcă), felicitându-ne reciproc că nu murisem de beţie până atunci.

Dar, cum să vă spun, creierul e un computer în orice situaţie: bolboroseşte acolo, în sleep. Şi nu ştiu ce-o fi fost de vină, efectul Cernobâl sau efectul de seră sau ambele amândouă combinate, că ne simţeam extrem de bine.

Şi atunci nebunul de Dorin comandă cu glas ferm:
- Doamna Gina, 200 de grame de lapte, vă rog.

Iar doamna Gina, cu privirea ei notorie de mătuşa Măriuca (da, a lui Creangă, cu cânepa)
- Ai nnebunit de cap?
- Da, doamnă, să fiu al dracului dacă nu e aşa. S-a dat ordin de la minister ca la scriitor să se dea de-acuma înainte numai lapte.
Doamna Gina îşi face cruce.

(fragmente de roman)