După douăzeci de ani

Nick, nepotul meu, care trăieşte cu familia în SUA, a venit acum câţiva ani în ţară la o întâlnire cu foştii colegi de facultate - toţi au făcut fizică nucleară pe vremea lui Ceaşcă. Şi au început să povestească fiecare despre serviciile lor, despre familie, despre copii, etc. Unul mai cu modestie, altul mai cu lăudăroşenie. Mă rog, pe fiecare după cum îl duce firea şi caracterul. Una dintre colege, Eliza pe nume, era puţin mai detaşată, nu intra în vorbă. Stătea de o parte şi asculta. Rezervată. Abia-abia zâmbea câteodată la amintirea unei ghiduşii de altădată, din anii de şcoală. O fi fost prea modestă, s-au gândit ceilalţi. Sau infatuată. Până la urmă cineva o întreabă:
- Dar tu ce-ai făcut anii ăştia?
- Nimic.
- Cum nimic?
- Uite aşa, nimic.
(- A, îmi spune soţia care îmi asculta povestea. - Ştiu, ea născuse mulţi copii şi de aceea nu realizase nimic pe linie de serviciu. Am văzut într-un film aşa ceva.
- Am văzut şi eu filmul - zic - cu o actriţă frumoasă, cu ochi albaştri, luminoşi şi o carnaţie albă, strălucitoare, cum au unele rusoaice.
- Da, era un film rusesc.
- Sovietic.
- Era cam tezist, într-adevăr...
-... Tot aşa, la o întrunire a foştilor colegi. Cum toţi se laudă cu realizările lor, sunt prezentaţi puţin ironic - cum se burică ei, chestii. Şi apare această rusoaică cu ochi albaştri: "Tu ce-i făcut?" "Nimic". Şi ceilalţi, "realizaţii", o desconsideră puţin. Dar în final apar în studio, căci întâlnirea colegilor se petrecea într-un studio de televiziune, apar, zic, cei 12 copii ai respectivei cu ochi albaştri. Asta făcuse: născuse şi crescuse 12 copii.
- Parcă 8. Dar nu contează.
- 8, 12 nu contează. Vorba e că filmul mi s-a părut puţin cam tezist, moralist. Păcat că nu-mi amintesc numele actriţei cu ochi albaştri şi cu un zâmbet echivoc în colţul buzelor.)

Şi dialogul cu Eliza continuă:
- Dar acuma ce faci? Unde lucrezi?
- Nu lucrez nimic. Călătoresc în vacanţe prin Spania, Marea Britanie, America de Sud...
- Cum aşa?
- Am prietene în toată lumea - zice Eliza. - Numai de familie bună. Vorbesc la telefon cu prietenele toată ziulica.
- Cum de familie bună?
- Uite aşa. Prinţese, contese.
- Şi altceva?
- Merg la ceremonii, dau premii, felicit la decernarea premiilor...
- Ce premii?
- Tot felul de premii: la expoziţii, la inaugurarea unor edificii, restaurante... Sunt prezidentă la tot felul de comisii. Eu dau premiile. Mă plictisesc puţin, ce-i drept, dar...
- Cum te plictiseşti?
- Uite aşa, mă plictisesc. Mi-e dor câteodată de mirosul de pipi de bebeluş şi de mâncare arsă la un aragaz scorojit de mahala.
- Nu înţeleg!!! Ce meserie ai?
- Sunt prinţesă. M-am căsătorit cu un prinţ italian. Şi nu fac nimic, în afară de ce am spus. Cel mai greu e când la diverse ceremonii trebuie să strâng mâna la o mulţime de persoane.

Povestea e absolut autentică. Nick, nepotul meu, om foarte ocupat, molipsit binişor de activismul american, povestea lucrurile acestea şi nu le putea pricepe. Mintea lui preschimbată americăneşte nu mai avea "antene" sensibile să perceapă. Dialogul, bineînţeles, l-am ticluit eu.
- Şi ai mai văzut-o pe Eliza de atunci? l-am întrebat pe Nick.
- Nu. I-am dat odată un telefon. Era în Baleare. Se pregătea să meargă cu "prinţuloiul", aşa îi zicea, la Ibiza.

P.S. Nu ştiu dacă are relevanţă pentru povestirea de faţă, dar după aceea Eliza s-a despărţit de prinţul ei şi s-a căsătorit cu un proprietar de hotel din Kensington.