La liceul militar

În clasa a opta a apărut de după uşa clasei noastre, parcă furişându-se, o mustaţă cenuşie-gălbejită. Sub mustaţa respectivă se arătau nişte dinţi cariaţi, gălbejiţi şi ei. Mustaţa era însoţită de un zâmbet, mai bine zis de un rânjet viclean ca al motanului de Cheshire al englezului Lewis Carroll. Motanul de Cheshire (prezentarea oarecum ironică arată că nu mi s-a stins nici acum aversiunea faţă de el, aversiune pe care, cum vedeţi, încerc să o întruchipez literar), cu mustaţa gălbejită, de fumător înrăit, s-a recomandat ca fiind maiorul Tudorie. Căuta elevi pentru liceul militar. Era pensionar şi probabil primea ceva bani pentru sămsăreala asta. Erau două condiţii, ne-a explicat: candidatul la liceul cu pricina să aibă media peste nouă şi, musai, nota zece la purtare. Iar persoana mea, mă căuta cu privirea motanul de Cheshire, eram singurul din clasă, pardon (mereu zicea vorba asta, cu rost şi fără rost), care îndeplineam aceste condiţii:
- Mai sunt, ce-i drept, şi nişte fete cu mediile corespunzătoare, dar ele sunt, pardon, fete, iar fetele nu se poate, ha-ha! şi grasă, şi ţâţoasă, pardon, şi sara devreme acasă, cum se zice, pardon, despre vacă.

La spusele volubilului maior Tudorie, ochii doamnei diriginte Zvorişteanu nu ştiau unde să se mai oprească: ba în tavan, unde nea Sile, zugravul, lăsase nişte umbre întunecare peste alb, ba la portretele tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi ale tovarăşilor de partid şi de stat (că pe atunci mai erau şi alţi tovarăşi, după aceea a rămas numai Ceauşescu, ăla într-o ureche, poate vă amintiţi). Fetele din clasă lăsaseră şi ele nasul în jos, iar noi, băieţii, ne uitam nedumeriţi la mustaţa cenuşie-gălbejită: Ce vrea ăsta?
- În fine, bine c-ai ridicat privirile - mi se adresă cu rânjetul viclean motanul maior de Cheshire - că mi se părea că ai probleme ochiulare, he-he, iar la liceul militar se caută tineri, pardon, perfecţi din toate punctele de vedere, şi, pardon, fizic.
- Nu, nu, nu are probleme, - îl asigură doamna dirigintă, revenită acum din periplul ei "ochiular" printre tovarăşii de partid şi de stat.
- Ce-i drept, va chiuli, ha-ha! pardon, două săptămâni de la şcoală, ca să facă vizita medicală acolo şi să se acomodeze înainte de examen.

Nu mai povestesc întâlnirea de a doua zi, căci Motanul de Cheshire, cu rânjetul său prevenitor, a venit acasă la noi şi a discutat cu tata (nici nu ştiu ce au discutat, de fapt). În orice caz, tata ar fi vrut să mă vadă ofiţer, după eşecul lui din cauza războiului de care v-am vorbit. În concluzie, tata a fost foarte bucuros, când am plecat la Câmpulung Moldovenesc să dau examen.

Trec peste examen, peste descrierea clădirii liceului în forma literelor E şi B (Emil Bodnăraş, bucovineanul comunist, ajuns mare mahăr în partid şi care a fost un fel de patron al liceului; Bodnăraş a murit când eram în armată la Rădăuţi, camarazii mei au mers la înmormântare la Iaslovăţ, în satul de naştere al lui, eu am avut ghinionul să fiu planton în acea zi), peste natura minunată din jur, la care mă uit cu nostalgie şi astăzi când trec cu trenul pe lângă (alte nostalgii în privinţa acestui liceu, să fiu sincer, nu am) şi peste altele. Nu am de gând să scriu un roman-fluviu, ci unul mai bahluvian, dar fără urdorile urâte ale râului iaşiot.

Am ajuns elev la liceul militar. Dar nu mi-a plăcut, nu m-am adaptat. Atunci am scris mamei vreo două scrisori plângăreţe şi interminabile, cum că nu mai pot îndura şi că mă bate gândul să plec. Din păcate, nu s-au păstrat scrisorile. Le-aş reciti să văd ce îmi trecea prin cap atunci.

Îi scriam mamei, nu tatei, pe care îl resimţeam mai aspru şi ceva mă făcea să-l ocolesc. Plus că îi ştiam entuziasmul de a mă vedea în haină militară, haină pe care acum o uram - s-o spun pe-a dreaptă. Mama mi-a răspuns compătimindu-mă, liniştindu-mă pe cât putea să mă liniştească, "să vedem ce putem face". Mi-a mai scris să mă adresez şi tatei, care nu spune, dar se simte vexat că nu îl pomenesc şi pe el.

În fine, mi-am dat seama ce prostie făcusem. Nu aveam decât scuza vârstei. Am scris ultima scrisoare scurtă, adresându-mă mamei, dar şi tatei, în care blestemam pe Motanul de Cheshire ce mă adusese în situaţia asta, şi în care le spuneam clar că vreau să plec. Nu aveam de gând să mă sinucid sau să fac nu ştiu ce altfel de prostii, cum îşi ameninţau alţii părinţii, dar vreau neapărat să plec. Atunci, la nici o săptămână, a venit tata la Câmpulung.

Aici a fost momentul apoteotic al tatei. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. A mers şi a discutat cu tot felul de comandanţi şi comăndăţei de la liceu. În primul rând cu ofiţerul comandant al clasei, un tip atât de insignifiant că aproape nu mi-a mai rămas în minte nimic despre el. Era un ofiţer foarte tânăr - asta mai ţin minte: ras, tuns şi frezat A vorbit şi cu dirigintele meu, profesorul de fizică. Acesta mă chemase cu vreo săptămână înainte la laboratorul lui şi, în timp ce lipea nişte fire la aparate, mi-a zis că sunt băiat bun, capabil şi, de ce nu? aş putea să mă adaptez şi să urmez cariera militară: e bănoasă şi mulţi şi-ar dori-o, dar nu au parte de ea. Eu, emoţionat, cu lacrimi şi muci, i-am făgăduit că o să învăţ de-acuma înainte, că o să... şi o să...

De prisos să mai spun că nu m-am ţinut de cuvânt. Mă apăsa tot mai mult plictisul şi neastâmpărul, fiindcă eram silit cu atâta asprime să stau ţeapăn şi să tac atâta timp. Apoi era, of, starea aceea de captivitate! Când deschideam cartea să învăţ, literele mi se ştergeau înaintea ochilor şi îmi aminteam tot felul de întâmplări de acasă, pe Mitică, pe Ticuţă, pe Jănică şi pe alţi prieteni de joacă, pe tata, pe mama, pe soră-mea Doina... Dar câte nu visam! Pe atunci nu-mi dădeam seama că ăsta e destinul meu - visătoria!

Odată a venit la mine un elev-caporal, ardelean după vorbă, care ne supraveghea când învăţam. Era doar cu un an mai mare ca noi, în anul doi. Caporalul a observat că eu nu învăţam şi ridicam în soarele meu interior, vorba Poetului, "şi câmpiile asire şi întunecata mare".
- De ce nu vrei să înveţi? - m-a întrebat cu glas plăcut, fără reproş. Era doar curios.

Şi atunci am prins curaj şi i-am spus esenţialul:
- Mi-e dor de-acasă.

Şi atunci mi-a spus ceva care m-a uimit:
- Te înţeleg. Şi eu vreau să plec, dar ce-or să zică ar mei de acasă? Nu pot să le fac aşa ceva.

N-aveam cum să-l ajut, cum nici el nu avea cum să mă ajute.

Dar să mă întorc. Tata m-a învoit de la şcoală şi am mers împreună în oraş. În Câmpulung, la un restaurant. Nu mai fusesem niciodată până atunci la restaurant. Probabil de aceea ţin minte atât de bine totul. Ne servea o doamnă frumoasă, tipul de moldoveancă zdravănă, de la munte, înfloritoare, roşie în obraji, ca la treizeci de ani, cu caţaveică tivită cu blană de vulpe. Tata i se adresa cu "domniţă". Ne-a servit "mâncărică", cum se zice pe la noi, cartofi cu carne şi cu sos de roşii. Cu costiţă. Mâncărică făcea şi mama. Aducându-mi aminte de aceasta, m-a apucat plânsul. Eram tare plângăreţ pe vremea aceea. Acum nu mai plâng nici la morţii din familie şi nu ştiu, zău, dacă asta-i bine. Îmi adun durerea şi răul în mine ca o otravă.

Plângeam şi lacrimile picurau în farfuria cu mâncare. Tata nu spunea nimica, mă lăsa să mă ogoiesc. Şi-a aprins o ţigară şi aştepta. Doar a scos o batistă mirosind a tutun (tata ajunsese la un moment dat să fumeze şi două pachete de "mărăşeşti" pe zi) şi mi-a dat-o. Tata nu mi-a ţinut nici o "predică", că trebuie să îndur de dragul... Nu ştiu exact de dragul cui... poate de dragul viitorului meu, al carierei, bla-bla-bla. Nu, nimic din toate acestea. După ce m-am liniştit, m-a întrebat scurt:
- Sigur vrei să pleci?
- Da.
- Uite, iştia spun că nu pot să te dea afară, că eşti cuminte, că ai note destul de bune.
- Şi atuncea ce să fac?
- Te descurci tu, mi-a zis el, scărpinându-se în semnul din obraz, care-i rămăsese în urma unui abces. Aşa făcea întotdeauna în momentele grele, când era pus în încurcătură.

Deci lăsa totul pe seama mea, la latitudinea mea. Azi aş spune că mi-a dat libertatea, dar şi greaua responsabilitate a libertăţii.

Atâta a fost discuţia esenţială cu tata. În rest am întrebat de mama, de Doina, de neamuri, de vecini şi de prietenii mei de joacă, căci eram atât de avid să aflu lucruri de acasă.

Asta a fost tot. Tata a plecat, iar eu a rămas să rezolv: cum o să mă dea ăştia afară?

*
Nu îmi era prea greu să pricep ce trebuie să fac: să nu învăţ. Era, de altfel, singura soluţie. Căci aşa era pe atunci la ticălosul ăsta de liceu militar (nu ştiu cum o fi acum). Ca să pleci, nu puteai să pleci aşa, cu mâna-n fund. Nu te puteau da afară decât: 1. ori făceai nu ştiu ce fel de năzbâtii şi măgării şi îţi scădeau nota la purtare 2. ori "colecţionai" rezultate slabe, sub 5, la învăţătură. Dacă nu duceai la bun sfârşit măcar unul din cele două puncte, pur şi simplu nu puteai fi dat afară.

Ei bine, eu eram în situaţia asta: inexmatriculabil! Obraznic nu puteam fi - ce să fac nu aveam "ştofă" de obrăznicătură. Aşa că am început să nu mai învăţ, să nu mai particip la lecţii sau să răspund aiurea. Puteam, m-am gândit, şi să nu mai salut - salutul acela militar care îmi era şi îmi este şi acuma urât.

Să spun în context că la liceul militar se salutau cu mâna la bonetă toţi superiorii. Superiori erau socotiţi şi elevii gradaţi din anii mai mari. Iar orgoliul din mine, care de atâtea ori mi-a jucat feste în viaţă, nu voia să accepte asta. Ce să fac? Am fost şi sunt un vanitos. Trufia, pe care eu o numesc de obicei mândrie, nu m-a lăsat niciodată din braţele ei sufocante. Am trecut, de exemplu, de un căprar din anul doi şi nu l-am salutat, iar respectivul m-a întors din loc - nu îl salutasem. L-am salutat, nu aveam ce face, dar privirea mea, de bou care împunge, l-a făcut să mă lase în pace. De fapt, nu era o privire dispreţuitoare sau, ştiu eu, plină de ură. Era mai degrabă o privire de autist. Pot spune că în acele zile mă comportam ca un autist. Nu se "lipea" nimic de mine. Numai aşa sticla minţii mele rezista, nu exploda. Căci trăiam într-o tensiune foarte mare în acele zile cumplite pentru mine.

Sigur, nici nu îmi era greu să nu mai învăţ. Mă cuprinsese o silă de toate şi mă nemulţumea eşecul pe care îl simţeam aproape. Îmi era ruşine uneori faţă de unii profesori, faţă de atitudinea pe care trebuia să o iau, dar...

Şi de colegii mei mă simţeam tot mai depărtat. Eram ca de pe altă lume. Zilele, lunile nu le mai simţeam. Ceva se întâmplase cu timpul, nu îl mai recepţionam. Minutele, orele, zilele sau lunile mi se amestecau în minte. Şi clima aceea de acolo contribuia la asta - la Câmpulung părea o toamnă veşnică. Toate se bulibăşeau în mine. Îmi apăreau şi dispăreau fulgerător mii de gânduri sucite, sfâşiate, franjurate, fragmentate. Toate mi se prefirau din minte, curgeau ca din punga spartă a Pachiţei, nebuna satului. Îi dădeau oamenii de pomană, însă i se scurgeau toate, fiindcă avea o traistă spartă şi i se scurgeau toate.

Mă împotmolisem, nu puteam să-mi mai adun gândurile. De altminteri, colegii mei parcă aveau antene acute. Simţeau sila mea, exprimată printr-o închidere în sine, şi mă dispreţuiau, în orice caz mă evitau. Poate că unii aveau sentimentul că nu sunt ca ei şi se făceau că nu mă văd.

Unii, chiar cei din fruntea stabilită prin note a clasei, mă dispreţuiau (nu toţi, să fiu clar!) şi nu pregetau să arate acest lucru. Nu sunt dispus să dau exemple nici măcar azi. Însă era destul de greu ca la 15 ani să mă lovesc de aceste mizerii ale vieţii, de care "căpitanul" de aceeaşi vârstă al lui Jules Verne nu s-a lovit. Mi-e greu şi acum.

Însă, s-o spun pe dreptate, cei de care mă simţeam eu apropiat nu s-au depărtat de mine. Interesant este că toţi aceştia, dar toţi, au părăsit liceul militar mai devreme sau mai târziu. Un tip D., pe care mi-l băga tata pe gât, fiindcă era amic cu taică-său (tata ştia o mulţime de lume, era amic cu toţi), însă eu nu am avut nici un "feeling" faţă de el, ştiu doar că a plecat din liceu imediat după mine. A fost mare scandal, dar nu cunosc amănuntele de la plecarea lui. Mai bine nu vorbesc. Pe V., care scria poezie în timpul liceului şi era foarte apreciat de profesorul de română, l-am întâlnit după '90 la Iaşi: dormea cu capul pe o masă la CUI, în dispreţul chelnerilor. Îl părăsise nevasta şi bea în disperare. Se lăsase de armată, era inginer la un institut de cercetare - îmi spunea. După aceea l-am pierdut. Nici nu prea m-am interesat de el: îmi spunea mereu "băi" şi asta nu-mi plăcea - aducea a îngâmfare, poate greşeam.

Marius, tot poet, a plecat în anul doi de la liceul militar. El mi-a spus. Am fost după '90 colegi la o revistă literară. Fire insuportabilă. Mai toţi colegii nu-l suportau. Noroc că pe mine nu mă lua în seamă pe atunci - eram prea neimportant pentru el. Nu a făcut carieră literară, nici nu scria cine ştie ce, aşa îmi părea. Trebuie să fi fost un chin pentru cei din preajma lui. În primul rând pentru soţie. Dacă nu va fi fost şi ea pe acelaşi calapod cu el.

Pe Ionescu, colegul meu de bancă de la liceul militar, l-am întâlnit prin Iaşi când aveam vreo 45 de ani. El terminase liceul militar, dar nu era ofiţer de armată, lucra acum în miliţie, era comandantul miliţiei dintr-un oraş transilvan. Ionescu fusese înfiat de un cunoscut al tatălui meu, iar tata a tot insistat să mă împrietenesc cu supraoptimistul Ionescu. Probabil spera ca acesta să-mi transmită ceva din optimismul său, eu fiind cam pesimist de felul meu, degrabă descurajându-mă în situaţii mai complicate din viaţă. De la înălţimea vârstei de acum îmi dau seama că nimic nu e complicat în viaţă. Doar moartea.

Mi-era foarte simpatic Ionescu, însă nu mi-a dat nimic din încrederea lui, sperată de tata, acel jemanfişism care îi era propriu.

Aşadar, am plecat de la liceul militar. Cu hainele militare care se purtau acolo. Le-am făcut după aceea pachet şi le-am trimis înapoi. Cei de la liceu nu mi-au reţinut hainele civile. Erau, se vede treaba, convinşi că nu o să mai am nevoie de ele.

La intrarea în sat mă admirau câteva consătence - tinerel, sprintenel, cu vipuşcă roşie la pantalonii albastru închis. Chiar mama a insistat să mergem în oraş, ca să mă fotografiez în haine militare. Prestigiul hainei militare era adânc înfipt în tata, dar, iată, chiar şi în mama. Mda, nu poţi sări mai departe de umbrele timpului tău! Sau poate că în cazul mamei a fost admiraţia pentru fratele ei cam de aceeaşi vârstă, Dumitru (Mitriţă), care a murit în război. Era aviator. Avionul lui a căzut în mare, lângă Tulcea. Prin anii '70 nişte surori de-ale mamei au căutat mormântul lui în cimitirul din Tulcea, dar nu l-au găsit. Am o fotografie cu Mitriţă: frumos, zâmbitor, veşnic optimist, adorat de surori, cu ochi albaştri ca şi ai mamei mele şi cu mustaţa subţire cum se purta pe atunci, a la Amedeo Nazzari. După ce mama a vărsat câteva lacrimi, am acceptat. Când mă iei pe linie sentimentală, mă înmoi imediat - asta-i ştofa mea. Nici acum nu pricep decât parţial ce a fost în capul mamei.

*
Gata cu liceul militar. Gata cu presiunea permanentă pe care o resimţeam (şi nimeni nu mă întreba, nu se interesa, nimeni nu mă înţelegea, eram grozav de deprimat). Gata, bunăoară, cu salteaua peste puterile mele, pe care trebuia să o scot afară la sfârşit de săptămână şi să o scutur. Gata cu multe alte belele, încât am fost cu adevărat fericit când am făcut gripă la un moment dat şi am chiulit trei zile (TREI) la infirmeria din susul muntelui.

Am venit acasă şi nu-mi găseam locul. Era noiembrie, mergeam la vechiul nostru loc de joacă şi nu găseam pe nimeni: nici pe Costache, nici pe Mitică văru-meu zis Chirciu, nici pe Ticuţă, nici pe Zămârcă, nici ţiganii lui Bâzgă, nici Ciuciţii, nici Motoreta Mobra şi nici mulţi alţii. Nu mai erau. Parcă dispăruseră. Îi înghiţiseră şcolile, dracul mai ştie ce.

Mă simţeam grozav de singur. Şi de trist. De fapt, fără să conştientizez pe deplin, era tristeţea depăşirii copilăriei. Parcă şi locurile acelea îşi pierduseră farmecul odată cu căderea brumelor toamnei, cu arsura ierbii, cu desfrunzirea copacilor. Înainte toamnele şi iernile parcă erau mai toamne şi mai ierni pe vremea aceea! Ori poate aşa este mersul lucrurilor: să vezi binele numai în trecut? Nu ştiu copil să nu fi mers cu uratul sau cu colindatul; şi răsuna tot satul pe atuncea de hăăăi-hăi, de pristandaua la muzicuţă, de zornăitul salbelor cu clopoţei ale mascaţilor sau de mugetul buhaiului.

Pe vremea aceea ne jucam afară, pe drum, toată ziua, dacă ne era sete, beam apă dintr-un pârâiaş plin de mizerii, jucam fotbal pe toloacă cu o minge de gumă cât un pumn, spartă şi aceea, dar ne era de ajuns să ne închipuim Pele şi Garrincha şi Puskáş, mergeam la furat cireşe sau cine mai ştie ce gorgoaze şi ni se întâmplau tot felul de aventuri cu paznicii de la CAP sau de la IAS, căci aveam şi noi mătuşi-măriucile noastre.

Şi mulţi eram ruşinoşi pe vremea aceea, fiindcă aşa era felul nostru, ruşinea nu era un handicap, iar modestia - un dezavantaj, iar părinţii nu ne învăţau să fim înfipţi; băieţeii ne băteam, peste un sfert de oră ne împăcam, fetiţele ne jucam "de-a mama" cu păpuşica şi plângeam când păpuşelei îi cădea părul prea repede (căci păpuşile pe atunci erau urâte, ne-barbie, şi aveau chiloţi ca orice gospodină, numai puţă n-aveau, oricât o căutam noi), fiindcă alta nu aveam şi, proştii de noi, nu ştiam să "gândim pozitiv" - plângeam ca proştii, râdeam ca proştii, fără să ne ascundem sentimentele; eram sensibili fără să fi citit cuvântul ăsta în cărţi.

Ehei, pe vremea aceea, pe când răcneam prin râpă şi căutam înfriguraţi bombe pe firul apei, şi nu găseam decât gamele boţite, ceaune sparte, centiroane ruginite, dar ce conta! pe când văzduhul înflorea de ciripituri şi de ţipetele prigorilor înainte de ploaie; pe când ronţăiam zarzăre verzi şi ne strâmbam de plăcere; şi nu ne temeam nici de otrava cucutei, nici de arsura urzicilor, nici de guşterii de pe pietrele fierbinţi sau de şerpii de sub brusturi; pe când nu ne temeam nici dacă ne sângerau genunchii sau ne tăiam la degete şi ne apuca ameţeala simţind cum bubuie sângele în deget, dar noi râdeam şi căutam pe sub tufele de boz, unde se spărgea lumina în bucăţele şi se cocârjau umbre zălude, nişte frunze de patlagină şi le puneam pe rană; şi rana se închidea deîndată, căci însuşi Dumnezeu era de la noi, ş-avea o livadă pe deal, unde mergeam la furat pere, nu ne mai stătea gura toată vara, mâncând cireşe de toate felurile, şi mere ţigănci, şi moşeşti şi bot de iepure, şi renglote, şi corcoduşe, şi pere klaps şi sântilieşti, ce ţi se topeau în gură, iar Dumnezeu ne lăsa, căci era bun, bătrân şi cu barba albă - stătea pe prispă, fuma "mărăşeşti" şi bolborosea în legea lui...

... Dar trecuseră toate acestea. Am pierdut un an. De ce? S-a întâmplat aşa (dar eu nu cred că s-a întâmplat, am aproape convingerea că a fost premeditat, să mă înveţe minte să nu mă mai retrag de la măreţul liceu) pentru că s-a întârziat cu trimiterea situaţiei mele la învăţătură de la liceul milităros. În aceste condiţii, directorii de la liceele din Iaşi nu au acceptat să mă înscriu. Tata a încercat la mai multe licee - nimic.

Starea mea psihică era destul de proastă, ca să nu spun catastrofală. Am ajutat acasă pe părinţi la treburile agricole. Pe lângă asta, am citit o grămadă de cărţi. Cele mai multe de literatură. De pe atunci îmi trecea prin cap să mă apuc de scris. Aveam tot felul de idei. Dar nu îndrăzneam încă. Aveam în cap îndemnul doamnei Zvorişteanu, diriginta mea. Scrisesem o compunere pe temă liberă în clasa a opta. Nu mai ţin minte ce scrisesem în acea compunere, dar buna doamnă Zvorişteanu m-a lăudat şi mi-a umplut inima cu acea căldură de care are nevoie orice scriitor din când în când. Mai ales la vârste tinere.

Bun. În anul următor urma să mă înscriu la vreun liceu din Iaşi (tata hotăra totul, mama îl susţinea). Am mers mai întâi la liceul de informatică, care s-a înfiinţat în anul acela. Să spun drept, m-am temut de un eşec. Erau mulţi pe un loc, iar eşecul meu de la liceul militar mă făcea să fiu foarte precaut. Am renunţat să dau examen acolo. Acum mă gândesc că am făcut bine - nu era de nasul meu matematica, fizica şi chestiile astea. Pe atunci nu eram cu totul conştient de asta, dar.. o simţeam.

Tata nu mă ierta. Mama era mai rezervată. Tata:
- Ce vrei, să lucrezi la vreo uzină? - mi-a zis la nervi.
- Da, - i-am răspuns îngâmfat şi tot la nervi. Că al naibii mai semănam cu tata.

Şi tata, de cuvânt, a mers la CFS (Combinatul de Fibre Sintetice zis şi Combinatul de Fete Sifilitice) şi a vorbit cu o rudă de-a noastră care era inginer acolo.
- N-o să aibă probleme - a zis acesta. Aici se dă un examen de formă. Iar el, cu şcoala lui, le trece fără probleme.

Cu toate acestea, în ultimul moment am renunţat să mai intru la CFS. Ceva mă reţinea. Să fi fost o încredere mare în "steaua" mea? Sau aşa a fost să fie? O lăsasem mai moale cu "ambâţul" meu, nu mă mai încontram cu tata. Şi tatei îi trecuseră nervii.

În aceste condiţii, am stat acasă. Cu ruşine în faţa satului şi muncind din răsputeri, ca să mă răscumpăr cumva, probabil acesta era sentimentul care mă mâna. Ţin minte că tata luase "în acord" jumătate de hectar de porumb de la CAP. Oamenii erau mulţumiţi în anii aceia, erau primii ani ai lui Ceaşcă, anii '70. Pe urmă s-a dus şi "acordul", le-o fi fost frică ca nu care cumva să se înavuţească ţăranii.

Prăşeam porumbul după ce mai întâi trecuse cu prăşitoarea mecanică. Erau de tot, şase rânduri lungi - jumătate de hectar. Prăşeai în soare până îţi ieşea limba de un cot. Ca să treacă timpul mai repede, câte unul povestea câte ceva. Când simţeam adierea bâhlită a Bahluiului, răsuflam uşuraţi - ştiam că ne apropiam de capătul rândului.

Dar să mă întorc. În anul următor, am ales până la urmă liceul "Emil Racoviţă" dintr-un motiv foarte precis şi pragmatic - era cel mai apropiat ca să fac naveta de la Tomeşti. Acolo am dat peste verişoara mea Angela, care locuia la doi paşi de noi, şi peste Lili, care s-a căsătorit după aceea cu Antoneta, altă verişoară a mea. Mai făceam naveta cu Lucica şi cu Matran, ambii din Vlădiceni. Coboram din tramvai la capătul zonei industriale, Lucica şi Matran o luau pe jos spre Vlădiceni, iar noi ceilalţi luam autobuzul spre Tomeşti. Drumul era cam obositor, dar destul de vesel: ne cunoşteam cu toţii între noi, ne ţineam numai de poante şi glume. Cinstit vorbind, lăsam învăţătura pe planul al doilea. Rezultatele mele au scăzut simţitor din an în an. Acasă nu mă verifica nimeni. Aveau încredere în mine. Aiurea-n tramvai! Ce încredere să aibă! Eram un aiurit, un copchil fără o direcţie clară.

Rezultatele mele au tot scăzut, iar în anul al treilea am rămas corigent la chimie. Asta numai şi numai din cauza mea. Doamna Brehuescu, o unguroaică măritată pe la Iaşi cu un mare mahăr de la partid, a fost doar motivul. Nu mă deranja, Doamne fereşte, faptul că era unguroaică, n-am avut niciodată astfel de apucături urâte, ci mă înfuria atitudinea ei teribil de ironică şi de luare peste picior. Bineînţeles, dumneaei nu avea de unde să ştie, dar eu aveam un ego "supraponderal", ca să zic aşa, şi nu suportam ironiile ei. Eram extrem de orgolios, ce să fac! Viaţa, încetul cu încetul, m-a mai temperat.

De aceea nu voiam să învăţ la chimie. "Înţepăturile" ei benigne mă făceau să văd roşu înaintea ochilor. M-a lăsat corigent, n-a avut ce face.
- Hai, măi, spune ceva, că mi-ai stricat tot concediul. Voiam să mergem la mare. Iar acuma trebuie să vin la corigenţe pentru tine.

Însă eu - nimic. Dădeam ca boul cu cornul în ţărnă. Până la urmă m-a lăsat corigent şi tot a plecat la mare. Am dat corigenţa cu altcineva. Bineînţeles, a fost o formalitate.