- Bine, ţaţă - a zis Ileana. Că şi aşa mai avea o grămadă de copii, cum se făceau pe atunci, câte şapte-opt şi mai mulţi, nu ca acuma, unul-doi, ba nici unul - că întâi să ne cumpărăm apartament, că să facem aia, că să ne facem cealaltă şi pe urmă... Atuncea prima grijă era copilul. Ce casă e-aceea care nu e înconjurată de bucuria copiilor? aşa judecau oamenii pe atunci.
Şi străbunica asta a mea, Maria, după ce a hotărât asta, cum ai bate nişte cuie într-o grindă, şi-a luat ciotorosul şi boc-boc a luat-o la vale, către casa ei. Îmi închipui pe unde a coborât, cunosc drumul încă din copilărie, când mergeam cu mama la bunici. Intram prin fundul grădinii bunicilor, unde era un gard din sârmă ghimpată. Dădeai o sârmă la o parte şi intrai în grădină. Aici s-a întâmplat o dată că sârma s-a sucit brusc şi m-a plesnit peste cap. Mi-a curs ceva sânge. Dacă mă lovea sârma cu câţiva centimetri mai jos îmi dădea peste tâmplă - nu mă mai citeaţi acum.
Mai întâi era un teren umbros, cu pomi deşi acolo, îndeosebi pruni, cu o iarbă înaltă de un verde crud. După aceea terenul cobora brusc. Aici era via, care ducea până în spatele unei şuri întinse, fără zid în partea din faţă. Aici, în anii de dinainte de a umbla eu pe acolo, se făcea vinul: intra căruţa cu saci de struguri, că strugurii se strângeau în saci, mergea la călcător din lemn. Nu era zdrobitoare pe vremea aceea, strugurii se călcau. Îi călcau nişte ţigani zdraveni, aceiaşi în fiecare an, că aveau oamenii lor. Îi spăla bunica pe picioare, le tăia unghiile şi ei călcau: "Hai, Gruio, mai cu inimă. Sau te-o chinuit prea mult ţaţa Tinca astă-noapte?" Pe urmă boasca era pusă într-un teasc de lemn mare, uriaş mi se părea mie, şi de aici curgea mustul printr-un jgheab drept în butoi. Lângă era o magazie mică deasupra unui beci unde se ţineau butoaiele cu vin.
Poate vi se pare idilic, din Sadoveanu, dar aşa a fost. Aşa arăta gospodăria lor din Goruni. Bineînţeles, până la colectivizare. Eu am mai prins şura aceea mare, în trei părţi şi teascul aşa de mare încât cei de la colhoz nu l-au putut ridica şi duce. Presupuneam doar mustul care îmbibase pământul din şura aceea ani şi ani. La ceva ani după aceea Traian, penultimul dintre copii, care a copilărit cu mama, ultima fată, a dărâmat şura şi toate acareturile vechi. El a rămas pe locul părinţilor, cum era obiceiul în vechime - băiatul cel mic rămâne cu părinţii.
Păcat că Traian a fost cam beţiv. N-a pus picătură de alcool în gură până pe la 20 de ani, dar i-a murit prima soţie la naştere (mureau des femeile pe atunci la naştere, fiindcă năşteau acasă) şi de atunci a început să bea. Sau cel puţin aşa vrea să creadă mama, aşa îi justifică ea beţia. Eu, un adolescent inflexibil, îl condamnam cu tărie. În orice caz, cât l-am putut pricepe eu cu sufletul meu de copil - era un om zbuciumat, chinuit, aşa mi s-a părut. Era un om înzestrat, pe ce punea mâna nu lăsa lucrul din mână până nu-l făcea. A făcut armata la vânători de munte, unde erau aleşi pe sprânceană cei mai buni băieţi: şi fizic, şi la minte. Când a venit din armată, povestea mama, s-a apucat şi şi-a făcut schiuri din nişte doage de butoi. Mergea cu schiurile pe drum, că se cruceau goronenii - nu mai văzuseră niciodată în satul lor schiuri.
După ce i-a murit prima soţie, la care a ţinut tare mult, s-a căsătorit la câţiva ani după aceea cu tanti Natalia pe care a adus-o de la Mânzăteşti sau de la Cristeşti, nişte sate dincolo de Holboca, spre graniţă. Surdeştii, bunicii mei, de acolo se trag. Avem neamuri pe acolo. Prin anii '70 mama şi tanti Ileana, soră-sa, au fost la Cristeşti la nişte mătuşi, să-şi vadă neamurile pe care nu le văzuseră niciodată până atunci. Am şi o fotografie cu o fată cam de vârsta mea, fricoasă şi timidă după cum pare în poză, care era verişoara mea. N-am văzut-o niciodată însă în realitate. Bine, istoria familiei Surdu e mai lungă, dar nu am de gând să vă împui capul cu originea mea princiară.
Această tanti Natalia a putut rezista pe lângă nenea Traian (cum v-am spus, el bea vârtos de la o vreme), fiindcă era o fire apatică, nepăsătoare şi cam indolentă. Sau poate că indolenţa şi delăsarea ei constituiau modul ei de a rezista. Era şi teribil de comică, le lua pe toate în uşor. Îmi amintesc multe din glumele ei. Una doar, ca să vă faceţi o idee de cum trata beţiile crunte ale lui nenea Traian. El se ducea în piaţă, de pildă, cu o căruţă de struguri şi venea acasă beat şi fără un ban. A"Ce-ai făcut cu banii pe struguri?" îl întreba tanti Natalia. "I-am pus la CEC". Şi atunci tanti Natalia, cu umorul ei cu care a putut trece peste toate necazurile: "Aha, la CEC. Eu cred că mai degrabă la CEP".
*
Era mult de mers de la casă până la poartă, tot la vale, drum de-o căruţă, cu garduri în stânga şi-n dreapta. Poarta mare era mult la vale. Că aveau mult pământ străbunicii mei pe care, bineînţeles, nu i-am cunoscut, pământ dat de zestre bunicii mele Lisaveta la căsătoria cu Constantin, bunicul meu.
Dar să mă întorc cu povestea. N-a făcut băiat Ileana, cum nădăjduia Maria, ci fată - pe bunica mea, Elisabeta, Lisaveta i-au zis toţi toată viaţa. Şi străbunica asta a mea, Maria, care nu a putut să aibă copii, a crescut-o pe Lisaveta, bunica mea. Iar Lisaveta, bunica mea s-a măritat cu Constantin (Costică) şi a făcut opt copii: Hristea, Mihalachi (Mihai), Mitriţă (a luptat pe un avion şi a murit în război), Traian, Frăsina (Eufrosina), Ileana, Maria. Şi cu mama, Săndica (Augustina), ultima, opt. Bunica a vrut să-i zică Alexandrina, dar bunicul - pe drum spre Primărie, ori că a uitat, ori că nu i-a plăcut Alexandrina - i-a zis Augustina.
Fetele - Frăsina, Ileana şi Maria - s-au măritat în Iaşi. Numai mama s-a măritat în satul din apropiere, de peste deal, Tomeşti. Mitriţă a murit în război, cum am spus, era mitralior pe un avion, avionul a fost atins de o ghiulea a inamicului şi mitraliorul de pe platformă a căzut în mare. Era aproape de Tulcea. Tanti Ileana şi tanti Maria au mers prin anii '70 la Tulcea. Au căutat mormântul lui Mitriţă în cimitirul din Tulcea, dar nu l-au găsit. Despre Traian v-am vorbit. A murit tânăr din cauza beţiei, pe la 45 de ani. Nenea Hristea, cel mare, s-a "măritat" în Iaşi. Numai nenea Mihai a rămas în Goruni şi s-a însurat cu o goroneancă, mătuşa Mariţa.
(va urma)