14.08.2021
N-a făcut băiat Ileana, cum nădăjduia Maria, ci fată - pe bunica mea, Elisabeta, Lisaveta i-au zis toţi toată viaţa. Şi străbunica asta a mea, Maria, care nu a putut să aibă copii, a crescut-o pe Lisaveta, bunica mea. Iar Lisaveta, bunica mea s-a măritat cu Constantin (Costică) şi a făcut opt copii: Hristea, Mihalachi (Mihai), Mitriţă (a luptat pe un avion şi a murit în război), Traian, Frăsina (Eufrosina), Ileana, Maria. Şi cu mama, Săndica (Augustina), ultima, opt. Bunica a vrut să-i zică Alexandrina, dar bunicul - pe drum spre Primărie, ori că a uitat, ori că nu i-a plăcut Alexandrina - i-a zis Augustina.

Fetele - Frăsina, Ileana şi Maria - s-au măritat în Iaşi. Numai mama s-a măritat în satul din apropiere, de peste deal, Tomeşti. Mitriţă a murit în război, cum am spus, era mitralior pe un avion, avionul a fost atins de o ghiulea a inamicului şi mitraliorul de pe platformă a căzut în mare. Era aproape de Tulcea. Tanti Ileana şi tanti Maria au mers prin anii '70 la Tulcea. Au căutat mormântul lui Mitriţă în cimitirul din Tulcea, dar nu l-au găsit. Despre Traian v-am vorbit. A murit tânăr din cauza beţiei, pe la 45 de ani. Nenea Hristea, cel mare, s-a "măritat" în Iaşi. Numai nenea Mihai a rămas în Goruni şi s-a însurat cu o goroneancă, mătuşa Mariţa.


Cu vreo doi-trei ani înainte de Decembrie 89 am reuşit, cu ajutorul pilelor şi piluţelor, să capăt post în comuna natală. Era o catedră formată din bucăţi, altfel nu s-a putut. Aveam ore în mai toate satele comunei natale.

Marţea aveam câteva ore la Goruni. După ce terminam "şcoala", nu mă duceam la autobuz, ca să ajung acasă. De la şcoala din Goruni o luam înapoi, peste deal. Urcam dealul pe drumul abrupt, cu şanţ pe mijloc, făcut de torente când ploua (de acest drum lăturalnic nu se mai ocupau cei de la CAP, nu treceau maşinile lor pe aici), dar nu ajungeam la fosta casă a bunicilor mei. Lăsam în stânga ce mai rămăsese din această casă, o luam la dreapta, urcam pe lângă biserica satului, singuratică pe coasta plină de scaieţi. Apoi ajungeam pe coama dealului. Aici, pe coama domoală, se întindea cimitirul. Transpirat (asudat se zicea pe la noi, dar acum e mai elegant să zici "transpirat, nu ţărăneşte "asudat") tot de urcuş, îmi trăgeam suflarea la poarta cimitirului, îngust şi lung, întins până aproape de creasta dealului.

Mai aruncam o privire în urmă, spre găoacea dintre dealuri în care se afla Goruniul, şi coboram apoi către Tomeştiul meu. Treceam pe lângă iazul din stânga, unde mă scăldam în copilărie cu copiii de seama mea, şi pe lângă viile IAS-ului de pe coasta de pe dreapta. După aceea urma podeţul de la Criţă (îl chema de fapt Dascălu, dar lumea îl poreclea Criţă, numele popular al oţelului, probabil dintr-un fel de admiraţie amestecată cu ciudă, fiindcă a fost un om tare şi neînduplecat toată viaţa lui) "necooperativizatul", îi lăsaseră pământul cu vie şi pădure. Nu şi-au mai bătut capul cu el - pe lângă că era încăpăţânat, avea şi casa într-un loc izolat. Nu se merita, şi-or fi zis politrucii vremii.

De aici drumeagul începea să coboare mai repede, pe lângă râpa unde se afla Valea lupului, mahalaua ţiganilor. Mă scuzaţi (aşa vine vorba, dar nu am de ce să mă scuz), dar eu le zic ţigani, oricât m-ar bate la cap corecţii politic să zic altfel. Mi se pare absurd să le zic romi sau altcumva, dacă toată viaţa le-am zis, cum le zic toţi consătenii mei - ţigani. Mai ales în această scriere cu tentă de amintiri. Mi-ar suna grozav de mincinos să le spun altcumva prietenilor mei din copilărie decât ţigani. De parcă cu un cuvânt aş putea ascunde o realitate. Nu, sub cuvinte nu se piteşte realitatea. Poate înflori, da.

Curând ajungeam acasă. Casa noastră este foarte aproape de mahalaua ţiganilor. Avem numărul 1 la stradă Valea lupului (de vreo cinci ani drumurile au primit denumiri oficiale cu tăbliţele respective, aşa cum au fost numite, de fapt, de tomeşteni de sute de ani). Vă închipuiţi ce bucuros eram. În fine, reuşisem să capăt post în satul natal. Aşa că drumul pe jos către casă era o încântare pentru mine. Vorba românului: It's A Long Way To Tipperaryyy... Călcam alene, căscam gura la păsărele, la pădurea de salcâmi, la iazul în care îmi venea să mă scald gol puşcă, ca în copilărie (dar, fiind eu un om prea serios, nu o făceam). Intram în vorbă cu oamenii întâlniţi pe drumul acesta lăturalnic: "Mata eşti băietul Săndicăi?" "Chiar eu". "Păi, tanti Săndica e fată din sat de la noi. Şi chiar vară de-al doile cu mine. Pe moş Mihalachi l-am cunoscut..." Şi tot aşa. Ca atunci când oamenii de la ţară îşi spun vorbe doar de plăcerea de a se întâlni şi de a schimba vorbe frumoase. Obicei care, pare-mi-se, se cam duce. Dar nu luaţi în seamă pesimismul meu. Poate nu e aşa, poate sunt eu mai acru astăzi sau din cauza vârstei.

Ce mai, eram fericit!

Dar m-am luat cu Criţă, cu ţiganii şi cu celelalte şi am uitat de nenea Mihai, fratele mamei. Că despre el voiam să vă vorbesc. O dată, urcând dealul de la şcoala din Goruni, am simţit plăcerea să trec pe la nenea Mihai, fratele mamei. O vizită nu mi-a fost decât începutul. După aceea treceam aproape săptămânal, când aveam ore, pe la el.

Marţea, ţin minte, aveam şase ore la şcoala din Goruni. Mai rămâneam la şcoală la sfârşitul orelor eu şi domnul Strâmbeanu, profesorul de istorie. Îţi împuia capul grămada de copii şi gălăgia foarte mare. Se fugăreau pe culoare, se trânteau uşi, iar elevii se "cereau" una-două la closet. Erau obosiţi, nu mai aveau răbdare. Gălăgia era provocată şi de domnul Strâmbeanu, care "făcea poliţie" cu ei, dar mai rău îi întărâta. Mi-au trebuit câteva marţi la rând, ca să-mi dau seama că domnul Strâmbeanu avea obiceiul să bea ceva la sfârşitul programului. Mai că nu este goronean să nu aibă barem un butoi de vin. Viile de aici sunt vestite. Domnul Strâmbeanu mergea în pauză pe undeva prin vecini şi se întorcea mai vesel şi cu ochii rotunjiţi. Şi cu dorinţa aprigă să facă ordine în şcoală, o dorinţă reprimată cât timp era prezentă directoarea şi celelalte cadre didactice. Însă copiii, nerăbdători cum erau, îl simţeau.

Unii, golănaşii în devenire, făceau semne pe la spatele lui (de mine nu se fereau, eram nou în şcoală şi, probabil, mă "miroseau" blând de bleg sau invers) spre hazul celorlalţi. Dar el n-avea habar. Se credea un mic dictator pesemne. Se agita cu importanţă ca Charlie Chaplin, era la fel de mic ca acesta. "Lua măsuri" faţă de unii, scoţându-i în faţa clasei, debita glume nesărate, iar elevii râdeau de se prăpădeau. Însă domnul Strâmbeanu nu-şi dădea seama că elevii nu râdeau de glumele lui, ci chiar de el. Auzisem nişte bârfe pe la colţuri în cancelarie că până şi nevastă-sa râdea de el, în orice caz îl dispreţuia şi se dădea în stambă când cu unul, când cu altul. Aşa am auzit. Dar domnul Strâmbeanu nu ştia nici cu spatele (sau se prefăcea că nu ştie, căci sunt şi din ăştia) şi, cu statura lui joasă - avea vreo 1,60-1,65, dar umbla pieptos, ca un trăpaş - voia să arate ca un dictator faţă de elevi.

Mă străduiam să-l evit pe cât puteam în marţea cu pricina. Mă prefăceam grăbit când începea să-mi vorbească de România Mare şi de Vadim, mâncătorul de unguri şi salvatorul românilor. Încerca să facă şi din mine un emul vadimian, îmi înmâna revista România Mare, pe care o lăsa ca din întâmplare pe masa din cancelarie: "E un articol interesant acolo". Pe urmă, citindu-mi un articol din Timpul sau din Monitorul, nu mai ţin minte, în care a văzut că eu am convingeri "viţăvercea", ca să zic aşa, m-a lăsat în pace.

Apoi, după ce lăsam pe domnul Strâmbeanu şi toate mizeriile îndeobşte cotidiene ale şcolii, o luam spre casă. Treceam mai întâi pe la nenea Mihai. Era întâlnirea mea cathartică. Astfel că scriam repede în condică ce am făcut la ore (scriam aiurea, ce-mi trecea prin cap, nimeni nu te verifica, când veneau cei de la controlul financiar, nu se uitau decât dacă ai semnat) şi părăseam şcoala cât ai zice peşte. Urcam pieptiş drumul pe dealul de la Goruni ca să merg acasă. Nu înconjuram ca să merg la autobuz, cum am mai spus. Pe această coastă abruptă era şi casa lui nenea Mihai, fratele mamei.

I-am vizitat de câteva ori: pe nenea Mihai şi pe soţia lui, mătuşa Mariţa. Ca să-i vizitez, dar, să fiu sincer, şi ca să-mi trag suflarea. Urcuşul îţi scotea sufletul, era lung şi cam pieptiş. Stăteam la o masă afară, după gard, îngrămădită în curticica cu pământul ridicat ca într-un bot triumfător de navă. Fuseseră nişte alunecări de teren pe deal, astfel că toată curtea şi grădina lor erau numai "hopuri-dâmburi", se plângea mătuşa Mariţa, bătând a jale din palme:
- Ia uite, Radule, ce-am ajuns la bătrâneţe. Şi ista - zicea ea arătând spre nenea Mihai - ista nu face ni'ca.

Ista avea pe atunci vreo 75 de ani. Avea să moară curând după aceea. Pe el îl sucălea mătuşa toată ziulica. El era, în viziunea ei, cauza tuturor relelor - mătuşa era convinsă de asta. Ar fi fost în stare să-ţi vorbească ore întregi, ca să-ţi arate ce NU a făcut nenea Mihai în viaţa lui.

Dar ce să mai facă la vârsta lui?! E drept, şi când era mai tânăr nu prea făcuse. Şi-a îndeplinit treburile lui de ţăran, dar parcă nu cu spor, nu cu foc. Se ducea cu "marfă" în oraş, cu struguri, pere şi ce se mai găsea prin grădină, o vindea la piaţă. Dar nu venea după aceea cu banii acasă, ca orice ţăran la locul lui. Nici nu bea banii, cum mai făceau unii. Da, bea o bere la terasă, se uita la lume, că-i plăcea să se uite la lumea de pe stradă, să soarbă liniştit o bere şi să privească lumea. Pe urmă se ducea la un film. Tare-i plăcea să se minuneze de filmele văzute şi să povestească de piramide, de faraoni, de elefanţi, de Tarzan şi de maimuţa Tamba. Dar nu se limita la atâta! Cumpăra cărţi, iar când ajungea acasă se închidea în casă şi le citea. Ei, bine, asta cu cărţile punea capac la toate. Nu numai mătuşa Mariţa, dar până şi mama, mare cititoare la viaţa ei, nu acceptau aşa ceva. A cumpăra cărţi de literatură şi a le citi erau inadmisibil pentru un ţăran. Pentru un adevărat gospodar nu există aşa ceva! A, se vorbeşte de aşa ceva în cartea de citire, aşa au făcut Iorga, Sadoveanu, ba se întâmpla ca şi domnul învăţător să o facă, dar un gospodar, Doamne fereşte, nu!

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus