- Măi, mergeţi şi la Tinca, săraca, că la ea nu mai ajunge niminea.
Mătuşa Tinca şi moş Petrache aveau casa chiar în capul satului, sub pădure, aşa că acolo nu se prea duceau urătorii - nu se făcea să baţi atâta drum pentru o singură casă.
Aşa că mă apucam cu Dănuţ, tovarăşul meu de urat şi urcam până în "susul-susului", cum ziceam. Dănuţ era unghie şi carne cu mine la urat tocmai la mătuşa Tinca, pentru că după aceea mergeam cu uratul la o mătuşă a lui, Popovicioaia, care avea casa tot aşa, pe nişte coclauri.
Şi urcam noi mai tot satul. Pe ultima parte urcam şi mai pieptiş, de la bunicii mei în sus: pe la Niţă, cel care avea o casă de copii. Erau destul de strâmtoraţi. Îmi amintesc cum Ghiţă şi Costache îşi luau unul altuia singura bască (sau basc, cum se zice mai pe domneşte), când unul venea, iar celălalt pleca la şcoală. Cu Ghiţă am fost coleg de clasă, iar Costache, fratele lui mai mare, era cel mai bun fotbalist de pe toloaca noastră, un băiat aşa de liniştit şi premiant în şcoala generală şi talentat în multe. Avea un adevărat cult pentru mine, "băiet cu carte" (s-o spun drept, nemeritat) şi îmi scria în armată nişte scrisori care mă înduioşează şi acum. Nu au avut ai lui venituri să facă şcoala mai departe. Taică-său era analfabet (învăţase doar la alfabetizarea făcută de mântuială de comunişti să se semneze, scria cu nişte "talapatiţe laba gâştei" Niţă Ion), muncea cu ziua pe la oameni. Costache a lucrat ca muncitor şi a avut o moarte groaznică: într-o zi, după '90, când suda, au luat foc salopetele de plastic de pe el şi a murit în chinuri; pe urmă pe la Cherdivară basarabeanul, cel care a făcut armata la ruşi. Şi-l puneau ruşii să cânte, că, se ştie, doi ruşi cântă pe trei voci, dar el nu ştia ruseşte, se prefăcea: A-a-a! A-a-a! După aceea a fugit în România şi s-a luat cu Cherdivăroaia, o femeie tare blândă şi milostivă din sat de la noi, ţinea toate slujbele şi bătea mătănii pe la toate mănăstirile din împrejurimi şi de mai departe. Şi-au făcut o căsuţă pe deal; după ei era numai bordeiul unei ţigănci - Irina, despre care am să vă mai povestesc, şi, în vârful dealului mătuşa Tinca cu bărbatul ei, moş Petrache.
Mătuşa Tinca se luase cu moş Petrache înainte de război. Moş Petrache a căzut prizonier la Cotul Donului. L-au ţinut în prizonierat cinci ani. A lucrat prin nişte mine aproape de Cercul Polar, dar Dumnezeu l-a ţinut cu zile. Aşa povestea. Dar nu povestea prea mult. Nu-i plăcea să povestească: era cam fonfăit şi nu avea darul povestitului. Mătuşa Tinca însă era ceea ce tata zicea "rea de muscă". În timp ce moş Petrache era în război şi prizonierat, ea s-a dat în stambă, adică s-a culcat, ce mai, cu mai mulţi soldaţi încartiruiţi în sat; nemţi şi ruşi după aceea. După cum se vede, era o adevărată internaţionalistă. Când tata şi fraţii săi s-au întors din război, au alungat-o de acasă - le făcuse neamul de ruşine. Tata, îmi amintesc, îi zicea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iaşilor, căci curvele pot fi şi ele celebre, nu numai actorii de cinema sau fotbaliştii. M-am interesat, dar nu am putut afla nimic despre această Brigulina - i-a rămas numai numele în amintirea mea şi în povestirea de faţă.
După cum vedeţi din cele scrise până acum, povestea nu are nici un supratext sau subtext. Simt eu că povestea aceasta nu trebuie "psihologizată". Aşa s-au întâmplat lucrurile şi gata. Concluziile le tragi tu, cititorule. Poate aş putea doar spune ca Jakob Böhme, că omul nu se poate desprinde de epoca sa. Iar în privinţa mătuşii Tinca se mai poate spune cu asupra de măsură că genele au fost acele ursitoare care au stabilit totul înainte de naştere.
Dar să lăsăm filosofelile astea şi să ducem povestea mai departe. Alungată de acasă, mai bine zis de la casa socrilor ei, a bunicilor mei, căci ea şi moş Petrache şi-au făcut casa din vârful dealului mai târziu, Brigulina s-a mutat în bordeiul Irinei, ţiganca despre care v-am vorbit. Acolo a trăit o vreme cu fratele acesteia, căci genele acelea despre care pomeneam o ţineau în continuare strâns în stăpânirea lor. Mai există şi varianta, susţinută de unele femei din sat, că Irina i-a făcut vrăji, aşa încât Tinca s-a luat cu frate-său. La urma urmei, poate că aşa e, în definitiv, genele şi vrăjile sunt tot una, la fel de necunoscute, cufundate adânc în subconştientul nostru.
După câţiva ani a venit moş Petrache din prizonierat. A stat el ce a stat singur, apoi s-a dus la tata şi la fraţii lui Mihai şi Grigore, dar mai degrabă la Jorjică (Gheorghe), bădia, adică fratele mai mare, care avea autoritatea cea mai mare între fraţi în familia tradiţională ţărănească. Şi a început moş Petrache să se bâlbâie:
- Măi, băieţi, măi, eu am iertat-o pe Tinca. Şi pe urmă îi greu fără femeie. Hai s-o primim acasă.
Ei, dacă el, bărbatul ei, o iartă, au iertat-o şi ei. Şi s-au împăcat. Au făcut împreună trei copii, doi băieţi şi o fată, dar de certat tot se mai certau. Când se certa cu bărbat-său, mătuşa Tinca venea la tata:
- Măi, Jănică, vină tu şi vorbeşte cu Petrache să ne împăcăm, că numai tu nu eşti aşa nebun în familia noastră.
Iar tata mergea şi îl mai ogoia pe moş Petrache. Alteori se ducea la miliţie şi aplana lucrurile, fiindcă mătuşii Tinca îi "mergea gura fără ea". Spunea prin sat ce a auzit la Europa liberă şi se găsea câte unul şi o pâra. Nu că ar fi înţeles ea mare lucru din ceea ce se spunea la Europa liberă, dar avea gura mare. Însă tata avea o fire înţelegătoare, trecută prin ciurul şi dârmonul vieţii. O ierta, o ierta mereu pe soră-sa. Dar păstra şi un dinte împotriva ei. Atunci mătuşa Tinca venea pe la noi numai când ştia că tata nu e acasă. Când, totuşi, tata venea fără veste, îi zicea în zeflemea: Brigulina! Brigulina!
Mătuşa Tinca venea la mama ca să-i coasă rochiile. Era scurtă şi doapă mătuşa, mai degrabă o săreai decât s-o înconjuri. Diplomată, îi zicea mamei, cum că nimeni nu ştie să-i facă rochii, aşa ca ea, pentru un corp ca al ei. Mama învăţase croitoria în prima tinereţe de la surorile ei, dar ei nu-i plăcea. Însă de gura mătuşii Tinca nu putea scăpa, aşa că îi făcea rochiile. E drept, tot ca un sac de cartofi arăta, cred că nici mademoiselle Coco n-ar fi reuşit să-i facă o rochie ca lumea.
Din cauză că mânca fără măsură, avea probleme de sănătate. I se acumula osânza ca într-o scroafă, iar doctorii trebuiau s-o opereze ca să i-o scoată. Aşa îi explica mătuşa Tinca mamei, iar eu, aveam vreo 10 ani, ascultam cu ochii holbaţi. Au operat-o de şase ori, i-au cusut prapurul la loc (aşa zicea mătuşa, cred că peritoneul) şi i-au zis, mi se pare că vestitul chirurg Chipail i-a zis:
- Doamna Săcăleanu, dacă mai vii a şaptea oară nu mai avem ce-ţi face.
Dar în continuare mătuşa Tinca a băgat mâncare în ea ca snopi într-o batoză, zicea tata, şi a ajuns din nou pe masa de operaţie. Au deschis-o din nou, dar nu au avut ce să-i mai facă. Mătuşa a murit în timpul operaţiei.
Cu vreo lună înainte mă întâlnisem cu ea. Eu veneam de la liceu, iar ea era cu coşurile goale în mână - fusese cu "marfă" în piaţă. Îmi zâmbea cu ochi lucitori, bucuroasă că îşi vede nepotul licean aşa spilcuit. Că era un suflet bun mătuşa. Dar, în pofida zâmbetului, am văzut în ochii ei căprui ceva străin, parcă de pe altă lume. Peste vreo lună m-am lămurit de ce: erau ochii morţii.
***
După ce urcam ultima parte a drumului, şi mai pieptişă decât celelalte, ajungeam drept în poarta casei mătuşii Tinca. În anii în care nu ningea, coasta era gloduroasă, fiind o adevărată povară pentru copii la urcat (şi, nu ştiu cum se face, dar cel mai adesea Crăciunul şi Anul Nou se dovedeau fără ninsoare, spun asta în pofida celor care bat toba cu încălzirea globală). Poarta mică era larg deschisă - aşteptau urători. Mergeam la geam şi, după:
- Primiţi cu uratul?
- Primim. Poftiţi!
Ziceam cu glasuri gâfâite colinda sau urătura. Pe urmă mătuşa ne chema în casă cu glas bucuros. Tropăiam-tropăiam noi, ne ştergeam la răzătoarea de la uşă, dar tot murdari de glod pe încălţări intram. Noroc că în casă erau întinse doar nişte ţoale şi aşa pline de glod.
Mătuşa ne strângea la pieptul ei mare, eu mă ruşinam întotdeauna din cauza asta, şi ne pupa ţocăit, ocazie cu care îmi dădeam seama că mătuşa băuse ceva vin. Ne dădea şi nouă câte un pahar cu vin, câteodată vedeam urme de grăsime pe buza paharului (de! tăiaseră porcul), dar îmi ascundeam sila, căci de mic înveţi viclenia comportamentului în societate.
- Eşti nebună fa, Tincă, fa, Dai vin la copchii?! bombănea fonfăit moş Petrache.
Dar mătuşa nu-l asculta. Cu ochi înlăcrimaţi de duioşie pe jumătate de mătuşă, pe jumătate bahică, ne urmărea până beam tot paharul. Pe urmă ne dădea o sută de lei, iar noi plecam bucuroşi - şi de la suta de lei şi de la vinul băut.
- Sărâmâna, mătuşă!
- Să fiţi sănătoşi!
Când ajungeam înapoi în vale, mai pe la toate casele porţile erau deja închise. Dar nouă nu ne păsa. Eram mulţumiţi. Cu cele două sute de lei, de la mătuşa Tinca şi de la Popovicioaia, depăşeam cu mult cei vreo patruzeci de lei, pe care-i strângeau ceilalţi urători, umblând cu uratul toată seara în satul din vale.
Tata sau mama nu se băgau niciodată în banii câştigaţi de mine. Tot ianuarie, ba şi februarie, îmi cumpăram de la magazin de la Drăgan bomboane, biscuiţi, ba şi, oho, bile de ciocolată.
Asta-i toată povestea. Cum spuneam, fără supratext sau subtext.