La bunici

În dimineţile liniştite de duminică sau când bătea vântul dinspre Goruni, se auzeau bătând clopotele bisericii din Goruni. Peste deal. Biserica era undeva mai jos de coama dealului. După aceea, în jos, urma satul. Nu ştiu de ce goronenii şi-au făcut biserică în susul dealului, iar satul era jos, în vale. Poate a fost sentimentul unora că biserica trebuie aşezată mai sus, aproape de pădure, de nori şi, deci, de Dumnezeu. Dar probabil că acestea sunt consideraţii de intelectual subţire. Poate că pur şi simplu acolo au găsit un loc, a fost vreo donaţie ceva a unui teren pentru construirea bisericii acolo.

Mergeam cu mama în dimineţile acelea liniştite de duminică la Goruni la părinţii ei, la bunicii mei. Urcam pe drumuşorul de lângă râpă dincolo de care erau casele ţiganilor. Se vedeau focuri şi fumuri la plitele de afară. Oamenii din sat râdeau: spuneau că ţiganii aveau un singur ceaun şi îl transmit de la o casă la alta ca să-şi facă fiecare mămăliga. Bineînţeles, era o glumă cam într-un dinte.

Mai sus de ţigani era casa pitită după copaci şi pădurea lui moş Criţă, unul din puţinii necooperativizaţi din sat. Îl chema de fapt Dascălu, dar lumea din sat îi zicea Criţă, după numele popular al oţelului. Nu ştiu, fiindcă era o fire mai neînduplecată, tare ca criţa, ori fiindcă moştenise porecla din familie - cine mai ştie. Criţă nu a coborât din căsuţele acelea ale lui, cu acoperişul tras peste ferestre, vreme de douăzeci de ani şi mai bine. Acolo a şi murit, fără să mai coboare vreodată în sat. S-a autoizolat benevol. Cobora de acolo doar Criţoaia, o băbuţă cu un glas scârţâit. Era roşie la faţă ca gotca - era obosită de efort sau bea? Mergea la Iaşi, trecând pe la poarta noastră, cu un cociug de papură: ducea în piaţă "marfă": pere, caise, cireşe. Aveau şi o fată măritată pe undeva prin sat, dar nu am văzut-o urcând la părinţi. Lumea zicea că Criţă nu a mers nici la nunta fiicei.

În dreptul lui Criţă, drumul o lua la stânga peste un podeţ făcut tot de Criţă. Că se pricepea la toate. Repara la oameni câte şi mai câte, vermorelele celor de la IAS. Am mers o dată cu tata - singura dată când l-am văzut pe Criţă - să-i facă nişte putini şi putinele. Criţă era un om mic de statură, cu sprâncene mari, stufoase, albe. Vă închipuiţi emoţia mea la vederea acestui om care se uita pe sub sprâncene. Vorbea încet, nu-i ţin minte nici o vorbă. Nici nu s-a uitat la mine - un copil, acolo! Până la urmă Criţă a coborât în sat: atunci când a murit şi l-au dus la cimitir.

Dincolo de Criţă drumul urca: cu viile IAS-ului în stânga şi cu o pădurice de salcâm chiar pe coama dealului. Iar în dreapta era iazul, unde mă scăldam cu dracii de seama mea. Alte case nu erau pe acolo. Iazul fusese făcut de cei de la IAS, ca să poată stropi viile de pe colinele din jur.

Cum ajungeam pe coama dealului, acolo era cimitirul satului Goruni - lung şi îngust. După aceea urma biserica puţin mai la vale, cum spuneam, şi satul Goruni în găoacea dintre dealuri.

Casa bunicilor era la dreapta, pe deal. Mai sus de ei nu erau decât bordeiele Goronenilor, ţiganii robi aduşi cu un secol înainte de boierii proprietari de vii şi livezi, şi pădurea. După aceea au venit românii în sat. Mi-a spus un învăţător care a studiat documentele vremii.

La bunici coboram cu mama prin grădina din spatele casei. Era un gard de sârmă ghimpată. După aceea - mulţi pruni din care motiv iarba era crescută înaltă, aproape albicioasă din cauza întunericului. Pe urmă terenul cobora brusc printr-o vie, care se întindea până în spatele şurii lungi despre care am să vă mai vorbesc. Pe lângă această şură intram în ograda largă. În fundul ogrăzii era căsuţa bătrânească cu cerdac de lemn. În spatele căsuţei se întindea o livadă cu tot felul de pomi - întinsă, se întindea până în marginea pădurii. Aici îmi plăcea să mă joc eu. Eram singur - de atunci am descoperit că îmi place singurătatea naturii. Când ploua se aduna apa în gropile livezii. Apa albăstrie se aduna în gropile verzi de la iarbă. Aici, în livadă, era raiul nostru, al nepoţilor. Fusese şi al mamei în copilăria ei, "nu-mi mai stătea gura vara şi toamna în livada asta", spunea mama. Era caişi acolo, cireşi noduroşi, meri, peri aplecaţi până la pământ de rod - dar câţi pomi nu erau! Dacă va fi să văd vreodată raiul, aşa aş vrea să arate!

În această şură, cu zid numai în trei laturi, deschisă spre interiorul ogrăzii, se făcea vinul. Veneau căruţele cu struguri şi erau duse la zdrobitoarea mare din şură. Apoi era teascul mare (mamă, ce mă impresiona!) care avea o teică prin care curgea mustul drept în lin, un vas anume. În fine, mama le ştie mai bine ca mine şi în amănunt. Apoi vinul era pus în butoaie, care erau aşezate în singura parte închisă a şurii.

În partea cealaltă a ogrăzii era casa lui nenea Traian, fratele cel mic al mamei, care a rămas cu bătrânii. Aşa era pe atunci: băiatul cel mic rămânea în gospodăria părinţilor. Au copilărit amândoi: mama şi nenea Traian. Ceilalţi fraţi şi surori, până la nouă, erau însuraţi, fetele măritate. De la casa lui nenea Traian cobora drumul spre poartă, împrejmuit pe părţi cu răzlogi. În totul, gospodăria avea vreo 5-6 hectare. Sigur, cea mai mare parte din acest pământ, în primul rând livada, a intrat la colhoz. Eu am apucat însă să prind livada şi acareturile aşa cum erau înainte. Apoi încetul cu încetul a dispărut totul. Bunicii erau bătrâni, nu mai puteau lucra. Noua stăpânirea a lăsat totul de izbelişte. Parcă şi noii oameni care s-au ridicat au devenit mai indiferenţi la acestea. Cei mai mulţi au plecat în servicii pe la oraşe. Cei de la GAS, apoi CAP au strâns fructele cât au avut ce strânge, apoi au lăsat totul în paragină. După moartea bunicilor, nu a rămas decât casa lui nenea Traian, nelipită şi nevăruită nici aceea, parcă era o corabie rămasă în nisip într-o coastă. Citisem pe atunci Dickens şi îmi rămăsese în minte imaginea asta în David Copperfield sau în Marile Speranţe, nu mai ţin minte.

Nenea Traian cât s-a descurajat el, cât l-au descurajat noile vremuri ale "socialismului biruitor". Prima soţie a lui a murit la naştere. Se murea la naştere pe vremea aceea la sate. Nu beneficiau de asistenţă medicală. Dacă aveau o doftoroaie analfabetă erau prea mulţumite femeile.

Mama spune că de atunci Traian s-a apucat să bea. Până atunci nu bea deloc, mai zice mama. Era ca o fată mare, ruşinos şi tăcut. Poate ca iubirea de soră a mamei să exagereze lucrurile? Nu ştiu. În orice caz, se pare că Traian a iubit-o pe această Marie foarte mult. Şi ceva s-a schimbat în rău după moartea ei. După un an-doi s-a recăsătorit cu tanti Natalia, pe care a adus-o tocmai de la Cristeşti. Trebuia să-şi ia altă femeie - avea doi copii de crescut de la Maria - pe Lenuţa şi pe Mitică, verii mei.

Dar nenea Traian a continuat să bea - tot mai mult şi pe perioade tot mai lungi. Apoi se reapuca de treabă, încercând să pună gospodăria aceea mare pe roate. Însă după o vreme lăsa totul baltă şi mergea prin sat la băut. Îşi făcuse noi prieteni de pahar. În momentele lui de trezie îi dispreţuia - nişte lepădături. Ştia la fel şi crâşmele şi locurile de băut peste şapte sate.

Nenea Traian nu era un fitecine. Era înzestrat, priceput la toate, pe ce punea mâna aur făcea, spunea mama. A făcut armata la vânători de munte, unde intrau numai elitele. Acolo a învăţat să meargă cu schiurile. Pe aici, pe la noi, nimeni nu mergea cu schiurile. Nici nu prea avea pe unde. După ce a venit din armată, nenea Traian şi-a făcut schiuri din nişte doage de butoi şi se trăgea cu schiurile pe singurul drum mai propice pentru aşa ceva. Se cruceau babele care ieşeau de la biserică - ele nu mai văzuseră decât copii cu săniile la derdeluş.

Cu tanti Natalia nu se poate spune că au trăit rău. Dar el bea. Încolo se ignorau. Iar tanti Natalia mai avea şi un simţ deosebit al umorului şi îl ironiza mereu. El, de pildă, mergea cu o căruţă de struguri în oraş şi îi spunea ei că o să facă bani şi o să-i pună la C.E.C. Iar ea îi răspundea în zeflemea:
- Da, da, la CEP.

Venea pe la noi. Nimerea în aşa fel ca tata, care îl certa ("Măi, Trăiene, măi, oare nu ţi-i ruşine?") să nu fie acasă. Era beat, ca de obicei. Am imaginea unei scene din copilărie. El beat, şezând pe pat, cu ochii tulburi. Degaja o putere a răului, care pe noi, pe mine şi pe sora mea, Doina, ne speria. Ne temeam de el. Nenea Traian nu cerea nimic. De băut, vreau să zic. Nici mama nu-i dădea. Umbla prin casă, pe afară cu treburi. Ba intra, ba ieşea. Iar nenea Traian, stând pe pat şi frământându-şi mâinile, spunea numai atât:
- Măi, Săndică! Măi, Săndică!

Săndica e mama. Era atâta tragedie în vorba asta, că o simţeam şi eu care eram numai un copil.

Nenea Traian a murit pe la 45 de ani de băutură. O fiică e ingineră, un băiat de-al lui lucrează în administraţie, altă fiică e în Italia, iar băiatul cel mic, Titel, a murit într-o încăierare, când a vrut să despartă pe nişte ţigani. Asta-i.