Despre bătrâneţe, boală şi moarte

Ştiu că îmi tai singur craca de sub picioare scriind despre bătrâneţe, boală şi moarte. Nu e prea fericit. Oamenii le evită. Le uită ca şi cum nu ar exista. Desigur, se păcălesc dulce cu lucruri mai uşurele. Dar acestea trei există cu asupra de măsură, ba încă, cu siguranţă, ne domină viaţa, ne cuprind încetul cu încetul în braţele lor reci pe nesimţite. Câteodată, rar, ne trezim în miezul nopţii în broboane reci de transpiraţie: Vai! Ce-i? Nu ştim. Doar simţim cum o perdea subţire de rău trece peste sufletul nostru.

Aşa mă trezesc eu acum. Nu pot să dorm. Privesc la satul cufundat în tăcere. Sunt puţin trist. Probabil de bătrâneţe, de insomnie, de oboseală şi neputinţă. Se aude câteodată câte un uruit de roţi pe strada recent asfaltată. Ferestrele-s întunecate, numai becurile electrice de pe drum (pardon, stradă) luminează. Şi crucea mare de pe vârful dealului. Purpuriul dinspre zarea Prutului vesteşte dimineaţa. Oamenii se scoală şi bocănesc prin case, prin curţi - se pregătesc să meargă la muncă, pardon lucru. Acum nimeni nu mai spune "muncă". La muncă merg sărăntocii. Ceilalţi, adică toţi, merg la lucru.

Şi, trebăluind prin casă, mi-am amintit nu ştiu cum de verişoara mea Violeta, care a murit tânără, şi îmi vine gândul la bătrâneţe, boală şi moarte. Despre boală ar trebui să scriu pagini întregi. Degeaba! E ca şi cum ai dezbârna o pietricică de pe un drum lung şi anevoios. Să spun aici numai că ea, boala, cred, e menită să ne trezească din când în când la realitatea cruntă a morţii. Bineînţeles, asta pentru cei care judecă toate cele prin care trecem. Pentru mulţi însă lecţiile bolii şi ale bătrâneţii rămân de neînţeles. Vizitaţi spitalele: vedeţi asta în ochii unor bolnavi: inocenţi şi prostuţi, aşteptând marea cu sarea de la doctori: Ce mi se întâmplă? Cu ce-am greşit Ei, bine, nu ai greşit cu nimic, omule, nu ţine de tine, iar salvarea nu vine de nicăieri. Când boala e la copii sau tineri este de înţeles, dar aceeaşi inocenţă de iepure fricos a privirii o vezi şi la unii bătrâni: Dar, Doamne, n-am greşit cu nimic!

În alţii, cei mai conştienţi, neliniştile se pârguiesc. Fructul neliniştii se coace ireversibil. Pentru cei mai mulţi însă fructul rămâne necopt, ca o mămăligă încruzită. Sigur, pentru puţini mai există iluzoria formă a nemuririi - gloria. Apoi este religia creştină, care înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii. Parcă aşa spune undeva Ţuţea. Este acel sentiment pe care îl simte mai degrabă ţăranul semianalfabet decât intelectualul. Ce ţi-e omul? "A trăi o zi ori două / Şi s-a duce ca ş-o rouă".

De la o vreme ne gândim tot mai mult, fără să vrem, la bătrâneţe şi la moarte. Ştiu că pentru cei mai mulţi viaţa este un drum li-i-i-n de la naştere şi până în buza gropii. Pentru unii însă, puţini, drumul acesta este destul de povârnit şi alunecos, cu opintiri dureroase după pasaje vesele şi pietruite. Personal am tulburat lumea reală şi splendorile ei, pasajele acestea vesele şi fericite, dar destul de fadă uneori, cu plăsmuirile mele literare, care, s-o spun drept, uneori mi se par fără noimă. Atunci chiar nu mai pot scrie nimic câtăva vreme. Însă revin ca viţelul la ţâţa vacii, slavă Domnului, la starea propice pentru scris: o nelinişte care nu mă face să cad, ci care mă dogoreşte într-o maturitate virilă, o superbă şi egală distanţă faţă de oameni şi lucruri, ca să pot "prinde" cu adevărat înfăţişarea şi sensul lor, al oamenilor şi lucrurilor.

Dar acestea sunt doar momente, mereu revin la tern şi cenuşiu. Cei care scriu, care pictează, care compun de bună seamă că înţeleg ce vreau să spun aici în cuvinte nedesluşite şi neputincioase (şi repezite, trebuie s-o spun, e o confesiune dintr-o suflare aceasta).

Deci aştept momentele acestea de împlinire, de rotunjire a ceea ce de obicei este ascuţit, ţepos şi neorânduit. Aştept, iar pentru aceasta mă alimentez cu lecturi cât încape şi nu las viaţa să treacă în van pe lângă mine. Ca să umplu golurile din mine, să le rotunjesc şi împlinesc cu duh creator.

Pe lângă lecturi şi cultură în general, mai am nevoie să mă "alimentez" cu ieşiri în natură, călătorii mai lungi sau mai scurte, cu vizite la prieteni, la rude. Acestea mă ridică iarăşi pe piscuri, atunci când cad în întristătoarele adâncuri, ispititoare şi acestea, desigur, însă observ că, odată cu înaintarea în vârstă, le evit. Dar îmi vine câteodată, cum spune Ţuţea într-o scrisoare către Nicolae Tatu (1934) "s-o dau în p... mă-si de cultură!"

Dar, întorcându-mă la bătrâneţe şi la moarte, cu care am început, trebuie să spun că nu am nelinişti prea mari în această privinţă. Nu am certitudinea morţii, cum nu o au iepurele sau bursucul. Aceasta pentru că nu sunt creştin deplin. Mai degrabă o disperare şi o neputinţă acoperă în mine sentimentul curat religios. Şi o luciditate (oh! luciditatea asta amară mă omoară!). Deci, cum spuneam, nu sunt un creştin deplin, întru totul. N-au decât să râdă proştii, dar cei care nu-şi pun problema lui Dumnezeu nu există pentru mine. Sunt asemeni iepurilor şi ciorilor care bâjbâie neputincioase şi oarbe pe cer.

Nu mi-e teamă de nimic. Dar oboseala, bătrâneţea şi neputinţa nu aş putea spune că nu mă ating. Aş fi nesincer însă, dacă aş spune că, încărcat de dezgust şi neputinţă, aş dori să mor. Nu. Sunt şi eu asemeni majorităţii contemporanilor mei - nu mă gândesc prea des la moarte. Oricum, degeaba scriu aici - omul moare singur chiar înconjurat de o mulţime de prieteni a căror prezenţă nu poate consola pe nici un obosit şi neputincios, căci bătrâneţea este o împletire de incertitudine şi perspectivă a morţii. Iar aici nu te poate ajuta nimeni - le trăieşti singur.

Cerul, câmpul şi drumul sunt cenuşii şi posomorâte. Tot aşa cum erau la moartea bunicului meu. Peste tot era aceeaşi pâclă de toamnă, nici mai rară, nici mai deasă: şi ca şi mai înainte pâcla se cernea peste alburiul drumului, peste acoperişul caselor (în fine, acum sunt vile) şi acuşi, după câteva ore, peste glasurile vesele ale groparilor înveselite de o sticloanţă cu un lichid tulbure, puturos.

Totul e acoperit de un val alburiu şi rece de rouă. Spre răsărit cerul se limpezeşte pe nesimţite şi lumina slabă a soarelui se răsfrânge pe bolta cerească acoperită de nori subţiri, cămăşi albe întinse pe cer. Nu se mişcă nici un fir de iarbă pe pământ şi nici o frunză în copaci. Rar se aude fâşâit de aripi prin arborii de pe marginea cimitirului. Apoi arborii încep să se frământe ici-colo. O pitulice zboară bezmetică, fluierând neştiutoare, sărind de pe o creangă pe alta şi fâţâind din codiţă. Apoi alte păsări încep să mişune în copaci şi, aiurite, ciripesc pline de voioşie, cuprinse de măreţia Naturii. Ramurile copacilor se leagănă, eliberând parcă viaţa cimitirului. Viaţa continuă! Da, viaţa continuă!