Bunelul

1

Mă uit la tenis, strâng prin grădină că vine iarna (iarna anotimpul, dar poate că şi iarna din suflet, Doamne fereşte!), citesc însemnările din vechi caiete. Din astea. Fac ce vreau, adicăte. Nu mă înghesui cu scrisul, nu vreau să demonstrez nimic nimănui, ba, să spun drept, evit lumea literară - prea mulţi cu ifose. Deşertăciune şi iar deşertăciune! Sau poate voi fi devenit şi eu mai posomorât, mai însingurat?! Dracu' ştie! Dar vorba lui nenea Iancu: "Cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: de nimini nu depand". Mi-a trecut prin cap, ba de la o vreme mă apasă irepresibil, să scriu despre neamurile mele - o carte numai cu adevăr şi cu invenţie minimă. Bunicul e numai bun pentru început. Aşa că, adunând nucile prin noianul de frunze, cuget la el. Şi o stare greu de cuprins în cuvinte mă cuprinde.

Bunicul meu din partea tatei - noi, mulţii nepoţi îi spuneam bunelul - era un om tare posac şi tăcut. Nu era genul de bunic, care să-şi ţină nepoţii pe genunchi şi să-i ridice în braţe cu vorbele delavranciene parcă, că am cam uitat ce am învăţat la şcoală, "tâta mare". Citeam aproape cu invidie despre bunicul mustăcios şi cum nepoţii îşi împărţeau posesiv mustăţile albe. Bunelul meu nu avea mustăţi. E drept, era neras de multe ori, dar nu era mustăcios. Apoi nu ne îmbrăţişa niciodată, astea le-am citit doar prin cărţi mai târziu, iar când venea pe la noi duminicile mie şi soră-mii nu ne arunca nici o privire. Vorbea doar cu mama, cerându-i de obicei o batistă. Cică îi curgea nasul, dar nu l-am văzut niciodată să-i fi curs. Mama îi dădea batiste, ba şi prosoape, că avea destule - tata aducea de la pomenile de la biserică; tata era "dascăl" acolo, adică cântăreţ bisericesc.

Nu spun cu reproş că nu ne lua în braţe şi nu ne giugiulea, ca în Ionel Teodoreanu, cum fac îndeobşte bunicii cu nepoţii. Pentru mine aşa a rămas că trebuie să fie bunelul şi gata. Posăceala a rămas definitiv în mintea mea o calitate a ideii de bunel. Posăceala, cojocul lui "trei sferturi" şi căciula brumărie. Am o fotografie, singura, cu bunelul pe treptele bisericii cu o seamă de credincioşi. Fotografia e alb-negru, nu se vede căciula brumărie, dar eu o ţin minte. În fotografie bunelul stă într-o margine, desprins parcă de grup. Nu mă miră - era grozav de "fudul", zicea mama, dar numai când nu era bunelul de faţă. Da, nu-i plăcea să se amestece cu lumea. Nu ştiu cum o fi fost mai tânăr, dar la bătrâneţe, când l-am prins eu, trăia ca un urs în bârlog. Vorbea puţin şi nu îmi amintesc să fi avut vreun prieten. E şi explicabil, de fapt, cei de vârsta lui trebuie să fi părăsit lumea aceasta pe vremea aceea. Şi el a rămas cum rămân bătrânii - singur, fără ca cei din jur să-şi dea seama. Am început să-mi dau seama de asta de la o vreme.

Sigur, o să spuneţi, dar o avea pe bunica. Nu ştiţi ce spuneţi, voi cei de astăzi. Bunica, ca şi mai toate femeile de pe atunci, a făcut cu bunelul şapte copii - patru băieţi: Gheorghe, bădia, adică fratele cel mare (acasă în ziceau Jorjică), Mihai, Ion (Jănică, tata) şi Grigore cel mic (a mai fost un Grigore, dar s-a înecat într-o fântână când era copil; vedeam de fiecare dată fântâna aceea cu colac de piatră când mergeam la bunici, chiar într-un colţ al pământului lor, care pe vremea aceea fusese deja luat la colhoz) - şi trei fete: Aurica, măritată peste deal, la Goruni, Lucreţia, măritată în Iaşi, Tinca cu casa în capul satului (mergeam cu uratul până la ea, că în fiecare an ne chema - nici un urător nu mergea până acolo, sub pădure). Bunica, zic, a făcut şapte copii, dar între ea şi bunelul nu încăpeau sentimente subţiri, afecţiuni şi fineţuri din astea. Acestea au venit mai târziu în lumea familiei mele. Ca şi în lumea românească a satului în general. Da, într-o anume literatură o să le găsiţi, dar eu vă spun că nu erau. Cel puţin la bunicii mei şi la toţi cei din lumea satului meu. În fine, mă credeţi, nu mă credeţi...

Bunelul nu se prea sinchisea nici de fiii şi fiicele sale, de nurori sau gineri. De noi, nepoţii, nici atâta. Cred că nici nu ne prea cunoştea pe toţi, Dacă, de pildă, venea vremea, se ducea în casă să-şi facă "aniaza" oricine ar fi fost în vizită. Vara, când era prea cald, îşi lua o haină (avea o tohoarcă verde veche, ruptă), o întindea pe primele trepte ale beciului şi se culca acolo - sufla aerul răcoros al beciului.

Nu ştiu dacă îl cuprindeau dezgustul existenţei şi spaima morţii, cum spune undeva Ţuţea. Sau îl cuprindeau, dar fără ca el să-şi dea seama. Atunci, probabil, bea în neştire pe unde apuca. Bea până nu mai ştia de el. Apoi mai era şi comunismul ăsta, care îl lăsase, ca mai pe toţi din generaţia lui, fără sensul vieţii. Îl descurajase cu totul. Lumea cea veche a dispărut peste noapte. Le-a fost furată. Cei mai tineri s-au mai putut adapta. Cei mai bătrâni...

După aceste beţii, muncea ca un catâr acasă, prin grădină, lucra butnărie, că aman îi mai plăcea. Dar nu bea acasă, faţă de bunica. Dintre poveştile despre el îmi place să-mi amintesc una povestită de nenea Grigore, fratele cel mic al tatei, cum v-am spus, care locuia cu nevasta lui, tanti Geta, într-o casă lipită de casa bătrânească. Aşa era obiceiul înainte: ca fiul cel mic să rămână în casa părintească şi să preia atribuţiile tatălui. Aşa a făcut şi nenea Grigore, numai că comunismul a răsturnat cu curu-n sus, iertaţi-mă, toate, cum vă spuneam.

2

Am ştiut ce fac când am lăsat vreo două zile povestea cu bunelul să se mai dospească. Azi m-am trezit cu o mulţime de întâmplări cu el în cap şi am putut să merg mai departe. Bineînţeles, aleg după criterii care îmi sunt destul de înceţoşate pe cele despre care să scriu. Acuma mi-am făcut o cafea, după aceea o să merg după pâine (Maria a plecat dis-de-dimineaţă la Baia Mare şi, de ce n-aş recunoaşte, capăt astfel o stare perfectă pentru scris; nu că m-ar deranja prezenţa ei, Doamne fereşte, dar... Dumnezeu ştie!) şi apoi am să descos în continuare amintirile cu bunelul. Numai dimineaţa, că, de la o vreme, observ că după amiaza nu "produc" decât rebuturi. Nu mai am mintea limpede.

Nenea Grigore ne-a povestit nouă, nepoţilor, care eram în vizită la bunici (bunelul era pe undeva prin vecini, nu se sinchisea, ca de multe ori, de vizita noastră), cum a fost "în refugiu" cu bunelul, când s-a rupt frontul şi au venit ruşii. Oamenii au plecat spre sudul Moldovei, chiar li s-a recomandat de către autorităţi - în jurul Iaşilor, unde e satul nostru, puteau fi bombardamente. Când au ajuns aproape de Bârlad, au auzit după un deal vuietul unei lupte: ruşii atacau pe nemţi, care erau în retragere. Urlau ruşii ca sălbaticii. Li se dădea samagon, un rachiu puturos făcut din sfeclă, înainte de atac, aşa era obiceiul. Samagonul ţinea loc de iubirea de patrie, mă rog, de Europa. De aceea urlau ca nişte animale înjunghiate. Mureau, sărmanii, ca muştele, nu mai erau conştienţi decât pe jumătate. Dar frică tot trebuie să le fi fost. Căci frica de moarte nu-ţi dispare cu totul nici când eşti beat turtă, ba uneori creşte.

Şi, - ne povestea nenea Grigore- atuncea bunelul a zis:
- Eu mă întorc acasă. Zău, muieri suntem! Ce rost are să fugim ca proştii, când rău-i peste tot.

Şi a luat-o înapoi. Nenea Grigore, un copil pe atunci de vreo 10-12 ani, s-a luat după el. Femeile, copiii şi ceilalţi bărbaţi din sat au luat-o înainte. Au stat după aceea câteva luni la oameni prin Muntenia, până a trecut urgia. Nemţii s-au tot retras, iar ruşii au luat-o după ei, neuitând să lase politrucii aici, ca să supravegheze guvernul de la Bucureşti, "de largă concentrare democratică". Armata română, de voie de nevoie, a mers şi ea cu ruşii. A prins-o sfârşitul războiului la Brno, acolo a fost şi tata. Bun, asta-i altă chestie.

Întoarcerea bunelului spre casă cu un copil cu el, în vremuri de ciumă socială, e demnă de pana unui scriitor picaresc. Poate am să scriu odată despre ea. Au trecut prin sate vasluiene părăsite, bunelul a cotrobăit printr-o serie de crame pustii până a găsit un butoiaş cu ţuică şi şi-a umplut o traistă cu sticle cu o ţuică tulbure şi puturoasă. La intrarea în actualul judeţ Iaşi au dat peste un cârd de oi. Bunelul a luat şi oile. Nenea Grigore mâna oile, iar bunelul venea din urmă cu traista cu ţuică, din care se "cinstea" din când în când.
- Tataie, mi-e foame, i-a zis nenea Grigore lui taică-său.
- Ai şi tu dreptate, măi Grigoriţă, i-a răspuns bunelul.

Nimic mai simplu. S-au oprit, au tăiat o oaie, au jupuit-o, au fript-o, au mâncat bucăţile cele mai bune (nenea Grigore îşi amintea că niciodată în viaţă nu a mâncat atât de bine: carne de oaie cu o bucată rece de mămăligă), au luat cât au putut şi au lăsat restul acolo pentru o laie de câini fără stăpâni, lihniţi de foame, şi au pornit mai departe. Numai că aproape de Iaşi i-a oprit o patrulă militară: le-au luat oile şi traista cu ţuică a bunelului.

Bun. Au venit acasă şi încetul cu încetul satul s-a umplut din nou de oameni. Din familie nu a murit nimeni în război. Foştii soldaţi au redevenit ţărani şi au reînceput să facă ce ştiau mai bine: să lucreze pământul, să îngrijească viile, livezile, vitele. Să meargă pe la nunţi, la botezuri. Ca întotdeauna. Numai că nu a fost ca întotdeauna. De la o vreme, toţi care veneau în casa bunelului vorbeau numai dacă "se trec" sau "nu se trec". Cei cu pământ nu se trec, spunea nenea Grigore. Doar ceilalţi. Uite, Ion Tiron s-a trecut. Care Ion Tiron? Chiţigoi. S-a trecut cu toată şleahta lui. Da, cu toţi nouă. Plus al zecelea în burta Domnicăi, adăuga mama, că pământ sau avere nu prea au. Doar capra. Da, deci unsprezece cu tot cu capra ceia râioasă. Pe urmă Vasile şi Maria de pe Răchitiş s-au trecut, că au copiii la şcoală în oraş şi nu îi lasă, dacă nu se trec tat-su şi mă-sa. Iar Aurel Pintilie şi cu nevastă-sa s-au trecut, fiindcă au venit băiatul Nicuşor şi nora Mărioara şi i-au rugat cu lacrimi în ochi să se treacă - că-i dă afară din servici.

Lasă că la noi nu-i vorba de trecut la colectivă. Ce să se treacă!? zicea nenea Grigore. Aici la noi, pe dealurile iestea, n-au cum să facă colectivă. Aicea-s numai vii şi livezi. Doar n-o să pună grâu aici, cum tot zic la radio. Nu te baza tu, Grigore, zicea mama, că aiştea-s în stare de orice. Aiştea fac şi-n creierii munţilor. Nu se uită dacă-i bine sau rău, se uită la prostia din capul lor. Să vezi că ne încalecă şi pe noi, sufla greu tata cu ochii în foc şi cu ţigara în mână: că acolo fuma tata ca să ne ferească pe noi, copiii, de fum, aşa i-a cerut mama. Şi flăcările se îndoiau înfricoşător încoace şi încolo, mai să se stingă.

Pe urmă au venit comuniştii la putere şi le-au luat pământurile la colectivă. Ba şi uneltele, vitele, caii. Avea tata o iapă frumoasă..., dar mai bine nu vă mai zic. Mă amărăsc şi eu, deşi cunosc lucrurile acestea numai din spusele celor din familie. Le-am auzit povestite de ei cu ofuri şi ahuri de atâtea ori. Ar trebui însă ca aceste lucruri să fie ştiute de cei mai tineri, aşa cred.

Industria oraşului din apropiere a înghiţit şi ea pe mulţi tineri din familie pe şantiere, în fabrici şi uzine. Se plătea mai bine, la dracu' cu lucratul pământului, şi-au zis unii. Dar cei mai bătrâni se adaptau mai greu sau deloc. Aşa a fost şi bunelul. Îşi dădea seama că lumea nu mai mergea după şartul ei vechi, după rânduiala îndătinată. Şi nu putea să o schimbe. Ba, nici măcar nu era lăsat să trăiască în continuare "pe vechi". Parcă nimic nu mai avea rost.

Bunelul n-a dat pământ la colectivă. Că l-a dat mai înainte aproape tot la copii, când se însuraseră sau măritaseră. Dar de suferit trebuie să fi suferit, văzând cum pământul copiilor este luat la "colhoz". Bea tot mai mult. N-am auzit să fi moştenit din punctul ăsta de vedere pe cineva din familie? Sau poate bea fiindcă era descurajat de toate cele câte se petreceau în lumea din jurul lui? Desigur, şi bătrâneţea cu greutăţile şi spaimele ei va fi având un rol. În orice caz, bea, bea tot mai mult.

3

Şi într-una dintre aceste beţii crunte, undeva pe Valea Lupului, mahalaua ţiganilor pe atunci, când se întorcea dimineaţa beat acasă, după ce a băut toată noaptea, bunelul a căzut chiar pe hudiţa noastră, care e în gura Văii Lupului. I s-a făcut rău şi a paralizat. Nişte oameni care mergeau la serviciu (v-am spus, multă lume acum, în special tineret, lucra acum la oraş, gemeau autobuzele de atâţia oameni, se îndoiau barele de la scările autobuzului) care l-au găsit, l-au cărat la noi.

L-au aşezat într-o cameră pe o masă, l-au învelit, după ce i-au scos bocancii, cojocul şi căciula, i-au pus o pernă sub cap. Bunelul mişca un ochi sângeriu, iar celălalt era închis cu totul. Eu şi soră-mea ne temeam grozav de acel ochi sângeriu, care se tot învârtea. De aceea şi înconjuram cât puteam camera cu bunelul. Au venit fraţii tatei, bunica, au discutat cu doctorii care au fost chemaţi. Pe urmă doctorul ieşea afară şi tata sau unul din fraţi fugeau după el şi îi punea sfios banii în buzunar doctorului care făcuse nu ştiu ce injecţie. Cu morfină, şopteau câte un frate sau o soră.

După o săptămână a venit nenea Grigore cu căruţa şi l-au dus sus pe bunelul, în deal, acasă la el. După aceea, vreme de opt luni, fraţii şi surorile mergeau cu rândul nopţile la bunelul. În una din aceste nopţi, spre dimineaţă, când tata se întorcea de la bunelul, a aruncat pachetul de "mărăşeşti" lângă un pod: "Gata, Nu mai fumez". Dar apa pârâului nu a luat pachetul. Nici vreun om. "Parcă-mi făcea cu ochiu", zicea tata. Tata a mers nopţile la bunelul luni de zile după aceea, dar nimănui nu-i trecuse prin cap să ia pachetul plin cu ţigări.

După opt luni bunelul a murit. Într-o noapte. A venit mătuşa Tinca dis-de-dimineaţă, a bătut în geam, că m-am trezit speriat. Şi mătuşa i-a spus tatei, fratele ei, cu glas molcom, cum nu era glasul ei: "Haide, măi, Jănică. Tătăica s-a dus." După vreo săptămână tata s-a apucat din nou de fumat.

Asta-i moartea lui Bunelul la care am început de la o vreme să mă gândesc tot mai mult.