La mătuşa Tinca

Nu era an să nu mergem cu colindatul de Crăciun şi cu uratul de Anul Nou. Mă luam cu prietenul sau cu vecinul şi mergeam. Bolboroseam afară, cu o lună înainte, pe uliţa îngheţată sau în casa vreunuia, însoţiţi de zâmbetele părinţilor sau bunicilor, care dezghiocau porumbul sau pregăteau porcul tăiat şi ne corectau, o urătură auzită de la cei de acasă sau măcar Pluguşorul învăţat din cartea de citire ("Alo, alo, copii şi fraţi / Staţi puţin şi nu mânaţi...).

Nu era an, cum spuneam. Pe urmă, odată cu trecerea anilor, tot mai puţini copii se mai duceau cu colindul sau cu uratul. Au apărut televizoarele, supersonicele, pe urmă jocurile pe calculator, naiba ştie din ce cauză, dar nu mai mergeau. Când venea câţiva copii cu colindatul, parcă era sărbătoare cu adevărat, parcă se lumina casa. Altfel rămânem numai cu sărbăutorile.

Până ce n-au mai mers deloc. "Lasă, bre, ce să mai frămânţi glodurile satului cu uratul. Na de ici cincizeci de lei şi nu te mai duce", zicea câte un tată cu mândria salariatului nou în târgul Ieşilor. Aşa că an de an veneau tot mai puţini. După aceea mai veneau copiii vecinilor sau rudelor, până ce n-au mai venit deloc niciunul. Acum căscăm ochii la "magia sărbătorilor" de la televizor, cum ziceam. Copiii nici nu mai ştiu urături sau colinde, afară de cele pe care unii le învaţă la sărbătorile şcolare, dacă mai sunt şi acelea. Nu ştiu prin alte părţi mai depărtate de Iaşi, dar la noi în sat aşa e. Iertaţi-mă, dar pentru mine "căderea" uratului şi colindului e mai rea decât lăcusta călătoare şi viermele uscat galben aprobaţi de UE ca aliment pentru populaţie.

Am mers cu mai mulţi, dar de cele mai multe ori cu Dan, vecinul meu cu doi ani mai mare ca mine. Problema noastră era că trebuia musai să mergem la mătuşa Tinca, care stătea în capul satului, aproape de pădure, şi la mătuşa lui Dan, Popovicioaia, care stătea tot aşa, pe nişte coclauri. "Răducu, să mergeţi şi la Tinca, că la ea nu ajunge nici un urător", îmi zicea mama. Iar când te ruga mama... apoi te ruga. "Măi, să mergeţi neapărat şi la Tinca", ne zicea şi tata, fratele Tincăi. Aşa că, după ce uram sau colindam pe bunici, care stăteau în deal, o porneam tot mai în sus, pe drumul tot mai abrupt.

Până ce umblam noi fleaura la mătuşa Tinca şi la Popovicioaia se făcea întuneric de-a binelea. Când ajungeam în vale, la cele mai multe case porţile erau deja închise. Dar nu ne păsa. Peste câteva zile mergeam cu banii câştigaţi şi îi dădeam pe nişte bomboane de lapte năclăite de la magazin "lui" (mă rog, era al statului) Drăgan. Dar ce bune mai erau! N-am mai mâncat de atunci bomboane aşa de bune.

Ţin minte că pe drumul spre mătuşa mai era doar casa lui Niţă, cel cu mulţi copii. Cu Ghiţă Niţă eram coleg de clasă, dar prieten mai bun am fost cu Costache, fratele lui Ghiţă - a murit săracul groaznic: la servici i-au luat foc salopeta de plastic. Erau sărmani, când veneam cu Ghiţă de la şcoală, Costache, frate-său, venea spre şcoală. Îi lua bascul (basca, îi spuneam noi) din cap - aveau numai unul.

După casa de pe stânga a lui Niţă, cel cu mulţi copii, urma pe dreapta casa lui Cherdivară, un basarabean, care se însurase cu o tomeşteancă şi se aciuase aici. Era basarabean, dar nu ştia ruseşte, ca mulţi basarabeni. Iar când l-au luat în armată la ruşi - povestea - l-au pus să cânte cu ceilalţi cântece patriotice, că, se ştie vorba, doi ruşi cântă pe trei voci. Şi Cherdivară mormăia: Ă-ă-ă! Povestea asta a nu ştiu câta oară şi râdea. Iar noi, cei prezenţi, râdeam şi noi. Şi Cherdivară a fugit în România şi s-a însurat. Erau nişte oameni foarte... modeşti, cum se spune acuma, adică săraci. Trăia mai ferit pentru că îi era frică ca autorităţile "frăţeşti" cu cele ruseşti să nu-l afle şi să-l raporteze la "fratele mai mare".

Mai sus de Cherdivară, tot pe dreapta cum urci, era bordeiul unei ţigănci, una Irina, despre care am să vă spun mai la vale, şi mai era casa lui moş Roşu, pe care în mintea mea de copil îl asemuiam cu Împăratul Roşu din poveste. Nu l-am văzut niciodată. Găseam poarta închisă, nu primea urători, deşi era un om avut. Sau poate o făcea din cauza bătrâneţii, cine mai ştie...


După Împăratul Roşu dealul urca şi mai abrupt încă vreo cincizeci de metri. Era cum era când drumul era îngheţat. Dar în anii în care ploua de sărbători era un chin să-l urci blaşca-fleaşca prin noroaie. Pământul galben, lutos, ţi se lipea de încălţăminte. În fine, ajungeam la poartă la mătuşa Tinca. "Primiţi cu uratul?" "Primim, primim", spuneau mătuşa cu ochi rotunzi (cred că băuse un pahar-două de vin) şi moş Petrache, soţul ei. Bolmojeam noi ce aveam de bolmojit şi pe urmă: "Hai, intraţi în casă!". Dădeam să ne ştergem pe picioare la răzătoarea de la intrare, dar mătuşa: "Lasă, că-i bine şi aşa!" Intram pe ţoalele de cârpă şi aşa murdare de glod. Mătuşa mă întreba de mama, mă pupa cu muci, se vede că iubea copiii. Moş Petrache se interesa gospodăreşte de tata: "Ce mai face?" Răspundeam cum mă pricepeam. Mătuşa scotea o sută de lei din sân (O, sânul ei imens!) şi ne-o dădea. Oho, era ceva! În vale, în sat nu ne dădeau oamenii la case decât câţiva leuţi. Pe urmă mătuşa ne dădea câte un pahar de vin. "Ce-ai înnebunit de cap, fa, Tincă, fa! Dai de băut la copchii?!" spunea moş Petrache pe nas, că era cam fârnâit.

Dar mătuşa Tinca nu-l asculta. Se vedea că ea comanda în casă. Moş Petrache era un om mai moale, deşi trecuse prin multe, făcuse tot războiul. Ba căzuse şi prizonier la Cotu Donului şi lucrase ca prizonier în nişte mine de aur aproape de Cercul Polar. Mulţi muriseră acolo, ca muştele - povestea. Încărcau săniile cu morţi ca pe lemne şi-i ducea, dracu ştie unde-i ducea. Dar el a scăpat cu viaţă şi prin '54 a venit cu bine acasă. Mătuşa Tinca a fost o "raucă" în timpul acesta. În timpul războiului şi după aceea "s-a dat în stambă", sau, se mai zicea, "s-a cotârcit" (adică aşa, ca mâţele în călduri) cu o grămadă: cu soldaţi nemţi încartiruiţi în sat, pe urmă cu ruşi şi cu cine a mai apucat. Mama are o explicaţie foarte simplă, excluzând orice morală, pentru aceasta: Sunt femei, zice ea, care "nu se pot ţine". Sau e "rea de muscă". În fine!

Când nenea Jorjică, nenea Mihai şi tata au venit din război, au alungat-o de acasă - le făcuse neamul de râs. Mătuşa Tinca a stat la această Irina de care v-am pomenit şi a trăit o vreme cu un frate al acesteia, Ion. Irina care era o "cotoroanţă", ziceau fraţii, i-a "îngurluit". Irina asta, am cunoscut-o, era foarte deşteaptă, dar în rău, pe când mătuşa Tinca, s-o spun pe dreptate, nu strălucea prin cine ştie ce agerime a minţii, una-două putea fi dusă de nas. Dar avea o simplitate şi un suflet deschis care plăceau.

Când moş Petrache a venit din prizonierat a trăit o vreme singur. Pe urmă moş Petrache a vorbit cu Bădia, nenea Jorjică, şi cu fraţii lui, zicându-le în esenţă următoarele: Măi, iertaţi-o pe Tinca şi lăsaţi-o să vină acasă. Că eu am iertat-o! Şi au iertat-o. Simplitatea ei, de care povesteam, te făcea să nu-i ţi-i pică multă vreme. Moş Petrache şi mătuşa Tinca s-au împăcat, au pus-o să jure că n-a mai face şi gata. Au mai fost şi alte amănunte, dar nu le mai ţin minte - le-am aflat când eram copil de la cei mari, iar unele întâmplări mi se vor fi înceţoşat în minte. Acum cei care le-au povestit nu mai trăiesc, ca să-i întreb iar alţii, precum mama, nu le mai ţin minte.

După o vreme moş Petrache şi-a făcut casă în vârful dealului, unde mergeam noi cu uratul după aceea, şi acolo a stat cu mătuşa Tinca până ce Dumnezeu le-a luat zilele. Au avut trei copii - doi băieţi şi o fată. Unul din băieţi era violent şi năuc ca şi mă-sa. A făcut şi puşcărie pentru o bătaie. Şi mătuşa Tinca era să facă puşcărie - umbla gura fără ea. Spunea prin sat ce a auzit la Europa Liberă şi cineva a pârât-o la miliţie. Nu că mătuşa nu ar fi avut dreptate, dar pe vremea aceea trebuia să ştii să-ţi ţii limba între dinţi. Iar ea... Au chemat-o la postul de miliţie, i-au tras câteva poace ca să înveţe să tacă din gură şi au lăsat-o în pace. A avut noroc de un poliţai cumsecade care era de fel din satul nostru şi o cunoştea. A făcut-o pierdută prin dosare.

Celălalt băiat al mătuşii era mai ponderat şi s-a însurat în Iaşi. Fata, Ileana, era măritată la Goruni. Nu ştiu prea multe despre ea. Era bisericoasă şi tot cam ţicnită - îmi zice mama - ca şi mă-sa. Avem în casă o fotografie de la nunta Ilenei: mirii în faţă, mireasa în alb, cu coroniţă pusă strâmb, cu pantofii înnoroiaţi şi în fundal un covor ca decor, pe lângă care se iţeau câţiva ţigănuşi jimbaţi.


Mătuşa Tinca venea des pe la noi, fiindcă mama îi cosea rochiile. Venea la probe. Mama învăţase croitoria când era fată, dar nu-i plăcuse şi nu o practica. Dar pe mătuşa Tinca nu o putea refuza, ştia să "o ia". "Cine să-mi facă mie rochiile, fată? Nu vezi, cât de doapă şi grasă sunt, că mai bine mă sări decât să mă înconjuri? Nu ştiu, nu s-au gândit ăştia să facă reviste de modă şi pentru cele grase".

Ei, reviste de modă pentru cele grase sunt, mai bine zis pentru cele plinuţe, dar mătuşa Tinca - cel puţin în adolescenţa mea - era grasa graselor, o chişcă umplută până la refuz. Mai era şi bărbătoasă, cu o figură plată şi sprâncene crescute anapoda, răsfirat. Cum se va fi culcat "chişca" cu atâţia bărbaţi? Astea erau gândurile mele de adolescent. Acuma bănuiesc că poate tocmai de asta, urâţenia ei să fi avut un rol. "Dar, ţaţă Tincă, ultima oară - îi spunea mama. Altădată nu-ţi mai cos". Dar, bineînţeles, că-i cosea mereu.

Potrivea în aşa fel lucrurile ca să vină la noi când tata nu era acasă. Se temea de ironiile lui. Tata îi spunea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iaşilor de dinainte de război. Şi curvele ajung celebre, nu numai vedetele de cinema sau de fotbal! Dar altădată mătuşa Tinca îl căuta pe tata şi-i spune: "Hai, măi Jănică, vină tu şi-l împacă pe Petrache. Că numai tu eşti sănătos la cap dintre noi". "Noi" erau ceilalţi fraţi. Cu caracterul ei violent, mătuşa ajungea la vorbe nesăbuite şi certuri cu moş Petrache. "Cereţi iertare, proasto!" îi spunea tata. "Iertarea-i scrisă în cărţile sfinte. Asta trebuie să faci". Dar tata mergea până-n vârful dealului ca o Golgotă şi îi împăca.

Am întâlnit-o într-o seară în staţia de autobuze către casă de la marginea oraşului. Am mers în faţă să văd numărul autobuzului şi acolo, în semiîntuneric, am dat peste ea. Avea două coşuri în mână, fusese la piaţă cu "marfă", cu fructe sau cu struguri, cum fac tomeştenii mei. M-a izbit deodată părul ei cărunt - nu-l ştiam - dar mai ales ochii ei ciudaţi. M-a pupat, deşi nu mai eram un copil. M-au mirat buzele ei reci.

Nu ştiam că atunci am văzut-o ultima oară. Peste câteva săptămâni a murit. Pe masa de operaţie. Fusese "deschisă" de şase ori, ca să scoată "osânza", aşa ne spunea râzând. Îi apăsa peritoneul. Şi vestitul doctor Chipail (vorbea despre el ca de un prieten) i-a spus: "Săcăleanco, dacă mai vii a şaptea oară, nu mai am ce-ţi face." Şi s-a dus a şaptea oară. Ochii aceia ciudaţi erau ochii morţii.