Strada Văzduhului

Încă mai era liniște pe atunci în sat, imediat după '90. Și mai anost. Și mai neatrăgător, mai ne-entertainment. Să fie din cauză că în primii ani după '89 priveam mai cu ardoare și cu pasiune lucrurile, căci o cutremurare a orgasmului popular postdecembrist mă atinsese și pe mine? În același timp, să fie din cauză că mai aveam în ochi o urmă a privirii din copilărie și tinerețe, când totul mă uimea și mă bucura? Și când nimic nu-mi scăpa de pe drumul acum stradă asfaltată cu nume și numere? Și când toate mă atrăgeau, încercând să le pătrund înțelesurile? Să fie deci posomoreala vârstei și o privire mai searbădă asupra vieții, care se culcușesc în tine (oricât încearcă noile comandamente sociale uniformizatoare și globalitoante să resuscite vârstnicii prin mijloace pueril-optimiste)? Cu alte cuvinte, vechiul drum să fie resuscitat de ceea ce s-ar putea numi concediul premortal, cel cu sfârșit cert, dar cu dată finală necunoscută?

În orice caz, era mai liniște pe atunci pe strada încă nenumită atât de frumos Văzduhului, cum este numită acum. Nu urlau încă manele din unele case, iar din mașinile tinerilor nu se auzea cu maxim de decibeli buf-buful agasant, ca și cum un țăran bate un par cu maiul, bufneală muzicală pe care rockerii o numesc trash (gunoi). Nici popa și nici dascălii nu urlau slujbele în microfoane ca din minarete. Pe atunci (dar asta mult mai înainte de '90) nunțile nu ieșeau din biserică direct în mașini cu muzici bubuitoare și tenace, claxonând disperat tot drumul până la restaurant. Atunci nunțile încă se mai țineau în sat, la "casele mirelui", cum scria pe invitație. Mirii ieșeau din biserică, iar lăutarii, fiindcă mai viețuiau lăutari pe atunci, începeau "marșul"; iar vorniceii umblau ca tăunii, clătinându-se dintr-o parte în alta a drumului, cu sticlele pline cu vin în mână, ca să invite oamenii la nuntă; iar copiii (m-am numărat și eu printre aceștia) aruncau cu apă în praf dinaintea mirilor, pentru ca mirele să se scociorască prin buzunare ca să caute câțiva bănuți pentru prichindei.

Dacă zgomotele au crescut pe strada Văzduhului, mirosurile au scăzut. De pildă, de Sântămărie, când este hramul bisericii satului, nu se mai simte în văzduhul străzii mirozna de cozonac ca înainte. Și oaspeții sunt mai puțini azi la sărbătoare și numai invitați. Înainte răsuna satul toată ziua de Sântămărie de chiotele oaspeților, ca să nu mai vorbesc că nu veneau numai invitați. Venea la hram cine voia, neinvitat. Unii spun că oamenii sunt astăzi mai săraci și din cauza asta moravurile au devenit mai stricte. Asta să o spună lui mutu!

Pe atunci nu se aflau mașini pe marginea drumului și nici bărbați în șlapi, cu șepci și tricouri cu burtă, spălându-și mașinile cu căldărușa și lustruindu-le meticulos. Căruțașii de odinioară scoteau apă la cai cu ciutura în jgheabul fântânii de la biserică, iar apoi fluierau ușurel, ca să bea caii liniștiți. Iar noi, copiii, ne stropeam cu apă din jgheabul acela și ne fugăream prin noroiul din jur, înfurcat de copitele vitelor. Nu prea ne temeam de microbi, de molime și chestii din astea. Nici de părinți nu ne temeam: că ne murdărim pe haine, mai ales că nici nu mergeam acasă decât atunci când ne apuca foamea. Dar nici atunci întotdeauna. Nu prea dădeam pe acasă pentru că mama ne punea la strâns buruian pentru porc sau tata la încărcat în căruță lucerna plăcut mirositoare. Ș-apoi nu aveam computer pe atunci, ca să stăm toată ziua în casă.

Pe atunci ne jucam cu câinii cu limba scoasă, pitiți în bozii umbroși, apoi țopăiam pe drum la șotron sau la mingea în nouă pietre, apoi la fântâna cu cumpănă și teica plină cu apă, unde ne stropeam în roiuri de fluturi însetați; și țipam stropindu-se până ne făceam leoarcă. Nu ne păsa că pe dealuri, pâlpâind în valuri de fierbințeală, zoreau mamele și surorile mai mari să adune fânul, căci se vedeau nori de ploaie. Un vânt răcoros începea să îndoaie copacii de pe margine drumului, care va fi numit mai apoi strada Văzduhului, căci încă mai erau nuci și tei pe marginea drumului, acum au fost "toaletați", adică schilodiți sau tăiați de-a dreptul de cei de la telefonie și electricitate. Pe toloacă, la Popovici, jucau fotbal alții (erau parcă mai mulți copii pe atunci, deși populația a crescut între timp) cu o mingiucă cât un pumn, spartă și aceea, dar le era îndeajuns să se închipuie Pele, Garrincha și Jair. Iar în scurte pauze alergau la pârâiașul din apropiere, unde se culcau pe burtă și sugeau apa gâfâind ca sălbăticiunile, speriind țânțarii și buhaii de baltă ce planau pe luciul apei. Apoi își aruncau câțiva pumni de apă rece peste obrajii îmbujorați și peste genunchii veșnic juliți și... înapoi la joacă.

Acum au apărut computerele, computerele și iar computerele. Copiii joacă și fotbal - câteodată, rar, departe pe șes, fiindcă pe aici casele s-au îndesit și nu mai este loc pentru toloacă. Pe drum nu-i lasă părinții - e periculos cu atâtea mașini. Oricum, noua generație nu prea are timp de jocuri pe stradă, ocupată fiind cu computerlandii globale și imperii televistice. Pe atunci era hăt loc și vreme pentru fotbal, pentru cucuri, pentru mingea-n nouă pietre, untul, oină, de-a baba oarba și pentru atâtea "alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc".

Ba era timp și pentru mers la furat (eram al dracului de incorecți politici) cireșe, zarzăre, corcodușe acrișoare, pere sântiliești, mere țigănci (na! și astea incorecte politic!) și câte și mai câte gorgoaze. Iar moș Ungureanu cred că ne probozește și-n mormânt pentru câte necazuri îi făceam toamna la vie, când mergeam după șterpelit ceasla, ottonel și poamă afuzalie.

Iar primăvara, cum dădea o leacă căldura, nu ne găseai decât pe dealuri după floricele: ghiocei, viorele, brebenei de toate culorile, toporași, floarea Paștelui, talpa-gâștei, moșnegeii mov cu firișoare albe pe clopoțelul gârbovit, mierea ursului, lăcrămioare și câte și mai câte. Până ce toate se terminau în buza verii cu ciuboțica cucului, când interesul pentru floricele ne dispărea. Dar erau apoi urechiușele, toamna coarnele, multele ciuperci, bureții, ba chiar și urâcioasa beșină a porcului, pe care o călcam în picioare ca să ne distrăm de mirosul puțicios. Acum nu mai culeg copiii floricele de pe dealuri, rămân uscate pe colnice. Nici măcar beșina porcului n-o mai calcă în picioare, fiindcă are, vezi Doamne, microbi. S-au înmulțit ticăloșii ăștia de microbi ceva de speriat!

S-au înmulțit și vilele pe strada Văzduhului, și crâșmele-magazin. Înainte nu era nici una, acum avem două. Prima, a lui Valerică, a apărut chiar în '90, încropită în fostul depozit de motorină al Gostat-ului. Băutorii fruntași se ușurau direct în șanțul din apropiere. Amestecul scursurilor de benzină cu micțiunile bețivănești creaseră un mediu propice pentru niște brusturi terifianți, hidoși, corciți cu stirigoaie degenerată, pe care nici coasa cea mai ascuțită nu-i putea culca la pământ.

Sigur, azi avem asfalt, avem tot confortul. S-a tras linie telefonică (tatăl meu făcuse cerere la primărie acu vreo 50 de ani), s-a tras gaz metan (a costat mult, am dat toți banii de la bursa Soros pentru asta - sunt și eu omul lui Soros, oameni buni), avem apă curentă, canalizare. Spun astea, ca să arăt că nu sunt un "nostalgic" căpățânos. Dacă aș fi să locuiesc într-un sat uitat de Dumnezeu, fără facilități, aș păți ca cei din generația hippie. Mergeau să trăiască viața liberă pe malul Gangelui și Brahmaputrei, dar după un timp simțeau că-i mănâncă pielea în lipsa băii și aveau nevoie teribilă de water-closet. Așa că se întorceau acasă în orașele lor occidentale pline de smog și de civilizație... decadentă.

Și nu mai avem muște, nu mai avem praf. Însă eu, aflat la vârsta melancoliilor, regret blestematul acela de praf din copilărie... Venea câte-o ploaie cu soare, stropi mari răscoleau violent praful de pe uliță, oamenii fugeau prin curți cu hainele în cap și adunau puii, câte-o mama își striga copiii uitați cu joaca la fântână, fiindcă, nebunii, se întreceau care bea mai multă apă din ciutură, rândunici cu aripi negre-albăstrii treceau în picaj razant și tăcut de-a lungul drumului, urcând apoi brusc în văzduh.

Astăzi văd câteodată cum copacii de pe marginea străzii Văzduhului (ce a mai rămas din ei) captează razele soarelui și le aruncă pe parbrizul mașinii sub înfățișarea unor licurici jucăuși. Atunci, pentru o clipă, mi se pare că văd conturul clar, topit repede în semiîntuneric, al străzii mele care urcă în cer.