Viața de melitar

Tinere, dacă te plângi de masca anticovid (e drept, și eu m-am scârbit de ea), să-ți spun ce însemna altădată "masca pe figură!". Aceea mască, domnule! Iar dacă ești mai în vârstă, cititorule, ai făcut armata pe vremea lui Ceașcă și ai rămas un nostalgic după vechiul regim, dă-mi voie să-ți spun că ești un zaharisit dobitoc sau, în cel mai bun caz, o hahaleră duplicitară.

Mi-am satisfăcut (n-am să înțeleg niciodată, zău, ce legătură era între verbul acesta și "satisfacția"!) stagiul militar la unitatea militară de grăniceri din Rădăuți, termen redus, nu vă spun numărul că era secret. În afară de unitatea respectivă și prundișurile de pe apa Suceviței, unde ne fugăreau comandanții de ne ieșea limba de-un cot, am mai fost cam o lună la pichetul din Golăiești și tot cam o lună la unitatea "dă bază" a grănicerilor pe Moldova, în Copoul Iașilor. În ultimele aceste două perioade, tata a manevrat bine pilele, astfel că am fost deseori acasă la sfârșit de săptămână. Numai el știe câte canistre de vin a dat lent-colonelului M. pentru învoirile astea.

Dar să încep cu începutul, care va dura cât acest articol. Trec peste plecarea de la centrul militar, situat undeva în jos de Mitropolie, deși aș avea de spus destule și despre aceasta, și iată-ne în trenul din Gara Iași. Pe peron erau gagicuțe minijupiste, mult înlăcrimate și, presupun, înmicționate din cauza soartei gagiilor lor recruți. Eu nu aveam pe atunci nici o gagică minijupistă mortală pentru care să bocesc cu muci, nu aveam nici măcar o valiză de lemn, cu un lacăt de juma de kilă, moștenire de familie, ci un geamăntănaș de carton, care s-a turtit imediat sub valizoaiele de lemn majoritare.

În trenul cu recruți beți clampă, căci la astfel de ocazii se bea crunt, aveam călăuză un adjutant burtos. În afară de multele centiroane peste burta aceea înfloritoare și porthart-ul, nu mai țin minte nimic despre el. Călătoria se petrecea noaptea, căci forțele armate române se deplasau numai noaptea, nu știu de ce, cred că tot pentru păstrarea unor secrete, cum zic ăștia de la telenovele, în care realitatea întrece ficțiunea. Ăsta era modelul bolșevic, căci tot Estul pe atunci urma la centimetru ceea ce făcea "armata sovietică eliberatoare". Eu și alți vreo doi, cu care aveam să fiu prieten după aceea, n-am băut. Drept urmare, până pe la șase dimineața, când am ajuns la Rădăuți, în putoare de rachiu prost, vomitură și zbierete alcoolice, aveam să ascult confesiunile unuia de la Galați despre Comănița, iubita lui, pe care a lăsat-o acasă. Nu știu de ce, mutra mea îi trezise cheful de confesiuni. Și să te ferească Dumnezeu de omul sociabil și beat. Între desele plecări la budă, urmate de întoarceri cu prohabul descheiat, gălățeanul îmi povestea de iubirea lui. Comănița, aflam acum, chior de somn, se f. cu alții, îmi răgea gălățeanul amurezat lulea; aceasta deși era foarte posibil să fie borțoasă cu el. Iată dilema lui shakespeareană! Iar el voia ca Mumuleanu, eminescianul "glas cu durere", "să fiu tot amurezat / să trăiesc tot dezmierdat".

Am traversat apoi per pedes orășelul liniștit, am trecut printr-un parc frumos, în care aveam să revin peste ani cu Maria și prietenii Emil (camarad cu mine) și Lia, și am ajuns astfel la niște clădiri de pe vremea stăpânirii austro-ungare în Bucovina. Aici era cazarma. Ne-au tuns în sala de mese, care părea acum un fel de strungă de oi, cu lână clăi pe jos. Cred că fuseseră aduși întru aceasta toți frizerii Rădăuților. Din părul meu lung și ondulat, cu "vârtejuri", nu mai rămăsese nimic. Aveam toți înfățișări sinistre, asemenea ocnașilor din Mizerabilii, filmul cu Gabin, pe care-l văzusem pe atunci la Telecinematecă. Râdeam ca proștii unii la alții, fără să ne mai recunoaștem așa, tunși chilug. Apoi ne-au lăsat în fundul gol și ne-au pus hainele civile în niște saci. Hai, la baie! Eu, băiat netrecut prin internate, m-am cam rușinat la început de goliciune. Aveam să mă învăț curând după aceea. Cu toate te înveți! Ne învățasem cu Ceașcă, de ce nu ne-am învăța și cu un mizilic cum e armata!? Cu țestele soioase în urma dușului terminat prea repede, încă uzi, am primit apoi catrafusele militare numite "efecte". Erau tare incomode. Îmi amintesc, în special, bentița de plastic cusută pe interiorul gulerului vestonului - nădușeai vara cu ea, iar în anotimpul friguros o simțeai ca un șarpe rece pe gât.

Râdeam în continuare ca nebunii. Vigoarea tinereții ne făcea să râdem și să trecem peste momentele acelea. Mă rog, depinde de persoană și de educația primită. Dar fiți pe pace: nu mă apuc acum s-o fac pe Freud sau Jung și să vorbesc despre adâncurile noastre psihologice insondabile. La urma urmei, nu poți să știi niciodată ce se ascunde în sufletul omului, poate doar faptul că îl poate paște oricând o surpriză care să-i vină din interior.

Și așa am început armata: într-un dormitor de vreo 30 de oameni, cu paturi suprapuse, cu veșnicele intrări ale plantoanelor care se schimbau noaptea și ale sergenților (pentru mine, care eram de pe atunci un insomniac, era un calvar), cu "sectoarele" la care râneam în fiecare zi, cu ceaiul îndoit cu bromură, cu cănile de tablă care aveau scris pe fund (găseai după ce beai ceaiul fără gust) cuvântul acela care începe cu "p", are patru litere și se termină cu "a", cu... și cu... Sigur, lucrurile după aceea s-au mai ameliorat. Dar primă lună de coșmar m-a urmărit toată viața, iar aversiunea mea pentru armată se păstrează și astăzi.

A doua zi dimineață - pe platou la raport. Pe lângă noi trece un pluton de la "trupă". Plecau la instrucție. Cântau fals, cu o veselie falsă și răgușită: "Mult e dulce și frumoasă viața de soldat / De când m-am înrolat / De tine-amorezat". Apoi sergentul dă ordinul: "Masca pe figură!" Oh!

Cam asta am vrut să spun despre începutul "armeții" - pentru tineri și pentru cei mai puțin tineri. De ce? Dracu' știe! Judecați și domniile voastre!