Scriitorul și depanatorul

Într-o zi mă întorceam acasă indispus și deprimat: O editură îmi refuzase două cărți una după alta, alta mă amâna pe la anul... chestii de astea. În starea asta mă întâlnesc pe stradă cu Mitică, fostul meu coleg de facultate. După salutările și efuziunile de rigoare, schimbăm informații despre starea noastră civilă, despre meserie etc. Mitică s-a lăsat de profesorat și e depanator radio-tv. Câștigă mai bine:
- Vin de la unul. I-am reparat televizorul. L-am văzut din prima că e nătăfleț în chestiile astea și i-am săltat biștarii la greu, și îmi arată un șomoltoc de bani. - Hai la o șpârlă! mai adaugă.

Barurile sunt închise din cauza covidului nu știu ce număr (și nici nu mă interesează), așa că luăm două doze de bere și mergem în parc.
- Tu ce faci? Tot scrii, tot scrii? mă întreabă Mitică.

La întrebarea aceasta deprimarea mea s-a augmentat cu un complex de inferioritate. Mă zgândărise în suflet o replică asemănătoare: aceea a stimabilului neica Zaharia Trahanache: "scrârța-scârța pe hârtie". Eu, judecam puțin amar, eram un scârța-scârța pe hârtie.
- Dacă n-am vrut să învăț! încerc să evit subiectul printr-o glumă.

Dar Mitică nu se lasă:
- Eu nu înțeleg, hombre, dar voi, scriitorii, muzicienii, pictorii și toți ăștia sunteți în afara timpului. Când mă gândesc la voi, îmi trece prin cap ideea inutilității lucrurilor, zău așa. Scuză-mă că ți-o spun!
- Dacă asta mi-e meseria.
- Ce meserie, hombre!? Tu nu vezi că publicul e tot mai indiferent la scornelile voastre? Numai niște gagicuțe cu caș la gură, babele absolute și cei duși cu pluta mai cred în imaginația voastră. N-ai nici măcar o biografie controversată care să atragă gloatele de cititori: nu ești nici un bețivan notoriu ca Verlaine; nu ai nici o viață conjugală tumultoasă ca a lui Tolstoi cu Sofia Andreevna sau ca a lui Breton cu Jacqueline Lamba, nu-ți câlțuiești măcar nevasta din când în când; nu ai nici două-trei amante mai acătării, nu mai vorbesc de un adevărat harem ca Ienăchiță Văcărescu, ca să-ți răvășească biografii așternuturile, iar «canalia de uliți» să jubileze; nu vânezi fiare în pampas ca Hemingway. Tu caști gura la graurii din salcie și-ți trezești soția cu noaptea-n cap ca să ascultați privighetorile. Într-o bună zi voi, scriitorii, nu o să mai aveți cititori deloc. Iartă-mă că te întreb: Nu crezi că treaba asta cu scrisul e cam ridicolă?
- Deh!
- Tu îndrăznești, de exemplu, să te declari la vamă scriitor? Cred că se scapă pe ei vameșii de râs când aud așa ceva.
- Este adevărat că există un recul al cititului, dar...
- Hai lasă-mă, hombre (așa ne ziceam noi încă din facultate)! Scriitor-scriitor! Iaca-na! Nu sunteți buni nici de proptele la gard, cum zicea ăla... scuză-mă! Spune-mi la ce servește în lumea de azi, a scuturilor antirachetă și a Internetului, un scriitor. Apropo de Internet, te citesc pe Facebook. Scrii bine, ai un public de două-trei sute de cucoane în majoritate, dar ce folos!? E drept, scuze, nu ți-am citit nici o carte.
- Nu ai de ce să te scuzi, Mitică. Mare parte din publicul de care vorbești, care mă gâdilă la noadă pe Facebook, nu îmi citește cărțile. Ca să-mi citească câteva rânduri gratis pe Facebook e o chestie. Ca să dea treizeci de lei pentru o carte de-a mea e altă chestie. E prea mult pentru acest tip de public. Treizeci de lei pentru o carte înseamnă două rujuri de buze, o părticică dintr-un rimel, hombre, sau un sfert din suma pentru reparatul baretei la sandale.

Fostul meu coleg rămâne uimit de asprimea ironiei mele:
- Dar trezește-te la realitate, hombre! Publicul de azi vrea plăcerea imediată, palpabilă, nu literatură genială. Asta-i pentru genii, nu pentru norodul nărod. Geniile-s a dracului de puține. Nimeni nu citește vorbele mari, decât poate niște critici literari, care scriu în reviste literare pe care iarăși nu le citește nimeni. Omul de azi n-are nevoie să se obosească citindu-ți ție sute de pagini, un autor de care nici n-a auzit. Că nu știi să te promovezi deloc. Cine ești tu față de Gabriel Dorobanțu, de pildă, sau față de Bănică junior ori de Camelia Gavrilă sau măcar față de Criștianu Rrrunaldu? Ăștia nu dau de lucru creierului, nu obosesc, însă aduc triumf, glorie.
- Păi eu...
- Să nu-mi spui că nu visezi la glorie, că nu te cred. Pe când tu ce glorie să... Scuză-mă, dar ești un nimeni. Poate scrii tu mumos, nu zic, dar, iartă-mă, mai mult vă citiți între voi, scriitorii, că notorietate ioc!
- Dar Cărtărescu?
- Eh, Cărtărescu! Conjurația unor jmecheri, care l-au umflat cu pompa ca să taie gagicilor trompa! Viclenie editorială ca să-l supraliciteze! E clar că meseria asta va pieri și voi odată cu ea. Astea-s ultimele zvârcoliri, agonia, prietene, dă-mi voie să-ți spun, cu toate că e dureros pentru tine, îmi dau seama. Eu nu înțeleg cum poți trăi tu fără să câștigi mai nimic. Apucă-te de ceva practic și bănos, hombre! Știu că poți, ai capacități. Omenirea merge într-o direcție, iar voi, scriitorii și toți artiștii ăștia - în cealaltă. Mă și mir că tu, care erai un băiat așa inteligent, nu-ți dai seama de asta. Te-a prostit literatura cu mirajul ei mai ceva ca baba Vanga.

Învârt-învârt doza în mână, apoi îi răspund (mă rog, cam așa i-am răspuns, dar fără cuvintele astea frumoase, pe care le-am "ciocănit" aici):
- Și totuși... și totuși, hombre. Atâta timp cât inima omului va tresălta la sunetul unui clopoțel bătut de vânt, muzica va mai exista. Atâta timp cât omul va ofta din rărunchi, când va vedea păsările migratoare cum își desenează pe cer V-urile, arta plastică va mai exista. Atâta timp cât învățătoarele vor lăcrima alături de toată clasa, citind despre soarta bietului pui de prepeliță al lui Brătescu-Voinești, literatura va mai exista. Ce ar fi lumea fără toate acestea? Să discutăm la nesfârșit despre ce discurs a mai vomitat Trump, despre pensiile speciale sau despre coronavirus? Este drept, coronavirusul a adus în omenire o liniște propice cugetării și sentimentelor apropiate de artă. Dar văd și atâta lăbăreală pe toate canalele cu boala asta, care, dimpotrivă, ar trebui să ne aducă aminte de esența noastră umană. Adesea îmi pare că esența noastră umană devine tot mai animalică: împăunându-ne cu sexul de curve și curvoi, cu progresismul triumfător, care seamănă tot mai mult cu comunismul ceaușist, cu... oh, cu câte. Orice-ai zice, Mitică, lucrurile acestea inutile, cum le zici tu, aparent fără noimă, ne înalță sufletele și ne înfrumusețează viața. Ele constituie culmea culmilor la care a ajuns omul. Așa inutilă, ridicolă și neglorioasă literatura, ca și muzica, ca și sculptura, ca și celelalte arte, ne deosebesc de vita necuvântătoare. Și tocmai pentru că-s inutile ne înalță, Mitică.

Mă aprinsesem rău și nu puteam să-mi reprim mânia. Așa că am continuat pe aceleași note:
- Cu tot scutul antirachetă și cu tot Internetul, hombre, nu vom fi nimic fără artă. Fără lumina literaturii vom redeveni niște troglodiți de peșteră cu fruntea teșită, asta cu toate că sau mai ales că vom avea la dispoziție armele atomice în loc de bâtă. Între un dig făcut de castori și un scut antirachetă diferența e minoră, doar de tehnică, nu duc înainte, nu «șlefuiesc» animalul din om nici cu un centimetru. În rău pot să o facă, da! Pe când arta, hombre...

Sughițam, mă înecam de furie. Atunci Mitică m-a oprit, punându-mi mîna pe umăr:
- Stai, Radule, nu te ambala. Te-am fraierit. Așa e cum spui. Eu doar te-am pus la încercare cu vorbele mele anti-artă. Te-am văzut că ești așa abătut și am zis să te încurajez puțin, să te fac să-ți dai seama cine ești.

Rămân blocat. Dar acum mă simțeam mai tare pe mine. Întremat, nu știu cum să zic, mă caut de încă câțiva bănuți pentru o "șpârlă" - bănuții mei de scriitor. Bată-l să-l bată pe Mitică! Ce farsă mi-a făcut! Îmi amintesc că am niște probleme cu computerul. Oare Mitică se pricepe și la computere? Că eu, cu literatura mea, îs la prins muște în domeniul ăsta.
- Și eu, frate Radule, îmi zâmbește bădia Creangă din portretul de pe masă.