Istoria unui boxer

Era pe vremea lui Ceașcă, prin anii '70, un boxer sas pe care-l chema Stumpf, ne spunea Ghiță Mutu din plutonul nostru. Ghiță era la "textile", era din Cisnădie, iar acest Stumpf era de fel de pe acolo.

Ghiță știa o grămadă de povești de la el de la Cisnădie, era acolo o fabrică de textile, "o să fiu șef peste fete, mă, îți dai seama?", că majoritatea erau fete muncitoarele textiliste, multe venite din mai săraca Moldovă. Nu mai știu ce s-a făcut cu Ghiță Mutu, cel care se temea ca iepurele de alarmele de noaptea, se pregătea în fiecare seară, dormea cu ciorapi în picioare și cu vestonul pe el, ca să aibă timp la alarmă să-și tragă doar pantalonii - tare se mai temea de alarme. O fi fost mai încetuc, îmi zice Maria, soția, ardeleancă și acum în vorbire (și nu numai!), citindu-mi textul. Nu mai știu de Ghiță nimic, zic, dar povestea lui cu Stumpf o știu.

Horst Adolf Stampf (s-a născut în 1944, de aceea pesemne părinții i-au zis și Adolf) era boxer la categoria mijlocie, a fost și la semigrea, a luat bronz la campionatele europene de la Madrid. Sasul lui Ghiță Mutu, care-și zicea și el Stumpf dintr-un fel de mândrie locală, Stumpf, înalt, cu ochii de un albastru spălăcit, un sloi de gheață după privire, avea un stil foarte curios, l-am văzut și eu în adolescență la televizorul cu lămpi: accepta să fie ciuca bătăilor, domnule, primea la pumni cu nemiluita, dar avea gardă, numai se apăra, stătea ca un arici cu pumnii lui bolovănoși în dreptul figurii, eschiva și umbla mult în jurul adversarului; dar, în timp ce încasa chintale de pumni, îl urmărea atent, iar adversarul, înșelat de ușurința cu care-i trăgea pumni cu ghiotura, devenea prea încrezător și, prin urmare, neatent, lăsând garda jos la un moment dat; atâta îi trebuia lui Stumpf! un moment de lăsare pe tânjală a adversarului; când găsea o breșă prin garda adversarului, buf! îi ardea un pumn drept între "felinare" de-l trimetea "în lumea viselor", cum spun boxerii, dar numai vise nu-s alea, ci coșmaruri de-a dreptul, că Stampf ăsta avea două baroase, frate, cam cât un cap de prunc; bineînțeles că nu-i ieșea întotdeauna chestia asta - ori îl termina mai înainte ploaia de pumni care se abătea asupra lui, fiindcă, v-am spus, ăsta nu răspundea, numai se apăra, ori nu găsea breșa prin garda adversarului spre "parbrizul" acestuia, pentru că ceilalți boxeri ajunseseră să-l cunoască, așa că erau vigilenți, nu se descopereau nici o clipă în fața barosului stumpfian.

Ei, dreapta asta belică (sau belitoare, mai degrabă) a neamțului, care spărgea mecle, cum sparge nevastă-mea farfurii, și asigura clienți pentru trei saloane de meclo-plastie, adică de îndreptat mutre tip bidon turtit, dreapta lui buimăcitoare și bumbăcitoare, zic, nu l-a dus totuși la cine știe ce rezultate în box, deși parcă a luat un "bronz" la acele "europene" de care vă spuneam, dar l-a făcut să ajungă "gorilă" în gărzile lui Ceașcă. Cineva din "organili" Scorniceșteanului l-a remarcat la o gală de box, așa că Ștumpică, așa-l alinta Ghiță Mutu din pluton de la noi, s-a ajuns: dintr-un subofițer de miliție (n-a fost niciodată securist, cum s-a scris după aceea), acuma umbla sclifosit băiatu', la costum negru, cu cravată sobră spânzurată la gât, cu ochi inexistenți în spatele unor ochelari fumurii, fiindcă pe gorilele astea le poți recunoaște foarte ușor după golul desăvârșit care este în locul unde oamenii obișnuiți au fețele; bine, golul cu pricina trebuie să-l fi avut și în cap. Să nu-l mai recunoști, frate, pe fostul Ștumpulică de la miliție.

Aveam să aflu mai târziu. El, Ștumpf, l-a bătut pe Paul Goma chiar în casa acestuia, i-a terorizat soția etc. Goma a povestit lucrurile acestea în cărțile sale. Ceaușescu personal cerea ca la Goma să se ducă Stumpf. Îl cunoscuse probabil și se "amorezase" de el, mai precis de pumnul lui. Apoi Stumpf a fost folosit și în cazul altor disidenți ai regimului.

După aceea Stumpf bea tot mai mult. Bea cu ultimii bețivani, în crâșmele cele mai ordinare din București, iar ca să-i mai dea de o cinzeacă le povestea cum îl bumbăcise pe Goma. A murit la 74 de ani din cauza băuturii. Dumnezeu să-l ierte, ce Dumnezeu va fi avut!

"Cum, băi, întreba, nedumerit în patriotismul lui personal, Peter Ladislau, un român verde de la Salonta, adică Tovarășul are în garda personală nemți?" "Da, băi, și tovarășul Ștefan cel Mare, dacă vrei să știi, avea garda personală formată din nemțălăi", îl ironiza Vasilescu de la istorie-filosofie. "Ai auzit de turnul lui Hărman, adică Hermann, de la cetatea Sucevei? Ei, ăsta a fost construit de nemții, care asigurau paza cetății și a lui Fănică cel Mare personal. Hermann ăsta era șeful lor, al sașilor." Ghiță Mutu nu mai zicea decât: "Eu v-am povestit. Mă credeți, nu mă credeți..." și moșmondea în continuare, pregătindu-se de alarmă. Că aveam un locotenent la pluton, care ne dădea des alarme noaptea. Locuia lângă unitate și, când avea insomnii sau nu-l satisfăcea nevasta, venea, dracu' să-l ia, și ne dădea alarmă. "Hai, băi Ghiță, că te caci pe tine de frică că vine alarma", îi zicea unul Șerban de la Brăila. "Eu, mă, eu..."

Așa trăncăneam noi în armată.

P.S. Textul acesta are unele valențe literare, imaginația mea joacă un rol, fapt pentru care se depărtează uneori de la biografia reală a lui Stumpf. De am greșit, iertați-mă.