Încopilăriri

În copilăria mea, în special toamna și iarna, după ce se făcea vinul, venea la noi de peste drum vecinul și ruda noastră, nenea Gavril: povestea câte-n lună și stele cu tata, că amândoi erau povestitori buni. Beau și povesteau. Nu erau nici televizoare pe atunci, nici alte alea. Mama le punea pe masă slănină și murături. Și pâine coaptă în rolă. Eu și soră-mea Doina ne uitam în gura lor ca la sfintele moaște. În acest timp jucam șah cu nenea Gavril. Mă bătea mai întotdeauna. L-am bătut de vreo două ori când "o scăpase pe arătură" și băuse prea mult. Tata îi tot umplea paharul, "ca să te bată Radu la șah". Pe urmă ieșea afară cu carafa în mână ca să se ducă la butoi și s-o umple din nou. "Unde te mai duci pe întunericul ista?!" îi zicea mama. "Nu , măi - îi răspundea tata - o iau pe urma scursă, că, orișicât, după atâtea pahare nu mai pot ține carafa dreaptă". "Lasă că linchește cânele și pe urmă adoarme-n cărare", adăuga și nenea Gavril. "Noroc că are tohoarca groasă".

Și uite așa, cu porojănii de aiestea, stăteam toată seara până în adâncul nopții. "Du-te, măi dimone, la culcare", îmi zicea mama, care le cocea pe plită băutorilor turte fără drojdie. Ah, că bune mai erau! Numai să le mănânci când îs calde și cu lapte fierbinte. N-am mai mâncat din acestea de 50 de ani, dar tot mi-e poftă de ele. Însă eu stăteam în continuare, frecându-mi ochii ca să n-adorm.

De la o vreme se auzea un șuierat la poartă. Era tanti Virginica. soția lui nenea Gavril: "Hai, Gavrile, acasă că s-o făcut noapte." Dar tata o chema cu vorbe frumoase și tanti Virginica intra în casă. Stăteaaau la vorbe, paharele se goleau, iar eu aromeam a somn. "Ț-am spus să..." spunea iarăși mama. Până ce mă lua în brațe și mă culca.

*
Creșteam, eram deja la liceu, și începeam să-i văd altfel pe oamenii pe care-i cunoșteam din copilărie. Mătușa Tinca, de pildă. Venea des pe la noi, fiindcă mama îi cosea rochiile. Venea la probe. Mama învățase croitoria când era fată, dar nu-i plăcuse și nu o practica. Dar pe mătușa Tinca nu o putea refuza, știa să "o ia". "Cine să-mi facă mie rochiile, fată? Nu vezi, cât de doapă și grasă sunt, că mai bine mă sări decât să mă înconjuri? Nu știu, nu s-au gândit ăștia să facă reviste de modă și pentru cele grase".

Ei, reviste de modă pentru cele grase sunt, mai bine zis pentru cele plinuțe, dar mătușa Tinca - cel puțin în adolescența mea - era grasa graselor, o chișcă umplută până la refuz. Mai era și bărbătoasă, cu o figură plată și sprâncene crescute anapoda, răsfirat. Cum se va fi culcat "chișca" cu atâția bărbați? Sau invers: cum de se vor fi culcat atâția bărbați cu această chișcă? Să fi fost ei grozav de "doriți", fiind război și fără femei? Sau poate ea arăta mai bine în tinerețe. Astea erau gândurile mele de adolescent. Acuma bănuiesc că poate tocmai de asta, urâțenia ei să fi avut un rol.
"Dar, țață Tincă, ultima oară - îi spunea mama. Altădată nu-ți mai cos". Dar, bineînțeles, că-i cosea mereu.

Potrivea în așa fel lucrurile ca să vină la noi când tata nu era acasă. Se temea de ironiile lui. Tata îi spunea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iașilor de dinainte de război. Și curvele ajung celebre, nu numai vedetele de cinema sau de fotbal! Dar altădată mătușa Tinca îl căuta pe tata și-i spunea: "Hai, măi Jănică, vină tu și-l împacă pe Petrache. Că numai tu ești sănătos la cap dintre noi". "Noi" erau ceilalți frați. Cu firea ei violentă, mătușa ajungea la vorbe nesăbuite și certuri cu moș Petrache. "Cere-ți iertare, proasto!" îi spunea tata. "Iertarea-i scrisă în cărțile sfinte. Asta trebuie să faci". Dar tata mergea până-n vârful dealului ca o Golgotă și îi împăca.

Am întâlnit-o într-o seară în stația de autobuze către casă de la marginea orașului. Am mers în față să văd numărul autobuzului și acolo, în semiîntuneric, am dat peste ea. Avea două coșuri în mână, fusese la piață cu "marfă", cu fructe sau cu struguri, cum fac tomeștenii mei. M-a izbit deodată părul ei cărunt - nu-l știam - dar mai ales ochii ei ciudați. M-a pupat, deși nu mai eram un copil. M-au mirat buzele ei reci.

Nu știam că atunci am văzut-o ultima oară. Peste câteva săptămâni a murit. Pe masa de operație. Fusese "deschisă" de șase ori, ca să scoată "osânza", așa ne spunea râzând. Îi apăsa peritoneul. Și vestitul doctor Chipail (vorbea despre el ca de un prieten) i-a spus: "Săcăleanco, dacă mai vii a șaptea oară, nu mai am ce-ți face." Și s-a dus a șaptea oară. Ochii aceia ciudați erau ochii morții.

În definitiv, era o anonimă. Ca noi toți de altfel. Cum am învățat că autorul Cântecului mioarei e anonim. Eh, tot avea acest cântec un autor genial, dar a rămas necunoscut. Ceilalți, anonimii, au mai adăugat pe ici, pe colo câte un vers. De multe ori mai mult au stricat ce a alcătuit genialul acela necunoscut. Așa cred.

Dar eu scriu despre oamenii ăștia simpli și negeniali. Oamenii cei mai obișnuiți, ca mătușa Tinca, pe care îi pun în literatură, așa ca un scrib. În fine, și ca un scriitor.