Cum l-am cunoscut pe Adolfo Bioy Casares

Mi-e nespus de uşor să-mi amintesc când şi unde l-am cunoscut pe Adolfo Bioy Casares. Era pe la sfârşitul lui 1969, pe trotuarul cu numere pare al Bulevardului Santa Fe, între colţurile străzilor Juan B. Justo şi Humboldt. Eram la mine în cartier şi simţeam că joc pe teren propriu.

Pe vremea aceea, Bioy Casares nu era încă domnul al cărui chip îl cunosc chiar şi cei care nu l-au citit: dar eu chiar îl citisem - peste poate de aprobator şi cu mult entuziasm - şi-i văzusem fotografia de câteva ori. Aşa că mi-am îngăduit să-l opresc şi să-l salut, şi atunci a avut loc un scurt dialog în care, cu siguranţă, Bioy s-a arătat cordial şi simpatic, iar eu, nervos şi hăbăuc: ca dovadă, iată, nu-mi amintesc decât că a promis să-mi trimită ultima lui carte.

Presupun că m-am făcut că-i luam promisiunea în serios şi, adoptând atitudinea celui care ascultă o glumă, i-am înmânat o însemnărică cu numele şi adresa mea. Dar sigur e că acum - în iunie 1992 - am în faţă o carte cu coperţi verzi şi cu pagini a căror culoare bate în ocru: e Jurnal din războiul porcului, cu dedicaţia lui Adolfo Bioy Casares, datată noiembrie 1969.

E multă vreme de când vreau să scriu o carte de convorbiri cu Bioy Casares, asemenea celei pe care am făcut-o în 1970 cu Borges. Am avut, am şi voi avea ineficientul obicei de a mă lansa concomitent în mai multe proiecte decât pot duce cu bun simţ la bun sfârşit, astfel încât ele se bruiază reciproc şi, în cele din urmă, doar puţine dintre ele văd lumina zilei.

Nu-i o noutate că, în general, nu fac ce vreau, ci ce pot: contrar dorinţelor mele, interviurile păreau să-şi amâne concretizarea an după an, la infinit. Căci, sintactic vorbind, circumstanţele mele de timp, loc şi mod tindeau să nu coincidă cu ale lui Bioy.

Dar a sosit şi ziua când am putut aşeza un reportofon în faţa lui Bioy Casares, la etajul cinci din strada Posadas, având de data aceasta stabilite principiile şi planul. Era sfârşitul iernii (Sfârşitul lunii august, în emisfera boreală (n.t.).) 1988 şi, vreme de şapte sâmbete la rând, mi-am petrecut dimineţile înregistrând pe bandă întrebările mele şi răspunsurile lui.

Aproape imediat, a sosit acel 1989 de nefastă amintire, iar eu, ca atâţia alţii, m-am rătăcit în hăţişul impotenţelor vitale, care mi-au interzis să mă ocup nu numai de aceste Şapte convorbiri, ci şi de orice alt soi de activităţi literare sau paraliterare. M-am lăsat de scris şi, aproape, şi de citit. Dar, de-a lungul acelor trei ani, m-a hărţuit necontenit gândul la ce avea să creadă Bioy Casares despre personajul care, după ce, şapte sâmbete la rând îl plictisise cu nenumărate întrebări, părea să-şi fi uitat acum cu totul de aventura de care se arătase atât de entuziast.

Nici o impertinentă descriere a mâhnirii mele nu poate avea pretenţia să-mi justifice întârzierea. Oricum, dat fiind că nu sunt jurnalist la o revistă de actualităţi, ceea ce am spus în 1988 nu e în prea mare măsură diferit de ce am fi spus în 1992.

În fine, aceasta e cartea. De-acum nu mă mai tem, ca pe vremuri, să explic evidenţele (căci am verificat de peste patru ori că, pentru multe persoane, nu există categoria evidenţei): Bioy este în cartea mea un domn care stă la şuetă, nu unul care scrie; nu redactează ciorne, nici nu reciteşte, ca să corecteze; poate greşi şi spune o vorbă în locul alteia; cum nu face politică, nu e în defensivă, nici nu are grija cuvintelor, nici nu încearcă să facă prozeliţi sau să convingă; aşa că, spune ce-i vine; uită de reportofon, e destins şi-şi nuanţează conversaţia cu pauze, inflexiuni, tăceri, surâsuri, priviri şi, din când în când, chiar cu câte un hohot de râs... Hârtia scrisă nu poate - în mod evident - să reproducă atari armonii.

Eu îl percep pe Bioy ca pe un om superior şi liber, tocmai de aceea, de neghiobii şi suspiciuni; un om care ştie să-şi râdă de sine şi care istoriseşte zâmbind câte un episod din care nu prea iese basma curată; un bărbat pe care nu-l supără deloc faptul că eu cred că vreuna dintre operele lui are cine ştie ce defect; un bărbat care nu evoluează histrionic într-o scenografie de profet angoasat, bună doar să impresioneze persoane pe cât de ingenue pe atât de neinformate.

Pentru mine, ducerea la bun sfârşit a acestei cărţi a fost o misiune cât se poate de plăcută. Lui Bioy Casares aş vrea să-i exprim toată gratitudinea mea pentru indulgenţa pe care mi-a arătat-o în timpul înregistrărilor; iar cititorului mi-ar plăcea să-i transmit măcar un strop din plăcerea pe care am simţit-o în cursul lor.

(Buenos Aires, iunie 1992)

Notă: Acest text a apărut ca prefaţă a volumului "7 convorbiri cu Adolfo Bioy Casares", ed. Fabulator, 2004