Împupătorismul

De cînd mă ştiu, sînt alergic la pupaţi umezi. Cînd eram mic, naiv & neajutorat, exista o hoardă sălbatică de tante a căror unică trăsătură de caracter (singura pentru care mi le amintesc, de altfel) era aceasta: de cum te vedeau, te binecuvîntau cu ţoc-ţocuri viguroase & lipicioase. Ţin minte jena care punea stăpînire pe mine în urma acestor transporturi virale: după ce-şi puneau bine ştampila pe ambii obraji, rămîneau aşa, în prostraţie, parcă admirîndu-şi opera salivară - şi făcînd cu atît mai delicată încercarea mea disperată de a şterge, cumva, urmele efuziunilor lor...

Anii au trecut, dar eu am rămas - mărturisesc - alergic la pupături. Nu văd de ce doi oameni, care nu sînt din cale-afară de intimi, şi-ar aplica - nitam-nisam - pecetea umedă a pupatului pe ambii obraji. Înţeleg, vag, că este un fel de pact instant de familiaritate - echivalentul sonor & tactil al tutuielii. Şi, cum tutuiala cîştigă teren, tot aşa şi pupatul, ce pare să fi devenit obligatoriu (cu omniprezenta variantă telefonică: "te pup(ic) dulce!"): a-l refuza - sau, măcar, a-ncerca să-l "relativizezi" (întorsătură mai bruscă a capului, control spontan al distanţei, "surfare" a epidermei, etc.) - te face suspect. Şi te face cu atît mai suspect cu cît, oriunde întorci capul - pe stradă, la teatru sau la televizor -, lumea românească pare cuprinsă de un larg elan tandru naţional, fără frontiere de rasă, sex sau orientare sexuală... Curat pupat piaţa endependenţi!

Deschideţi, în orice moment, aparatele dvs. de televiziune care transmit showuri populare (adică acelea care prezintă comperi foarte populari & invitaţi şi mai populari); ce veţi vedea, atunci cînd aceştia din urmă îşi fac apariţia în mijlocul uralelor în delir ale figuranţilor de pe margine? Evident, pupăturile ritualice ale vedetelor! Mă gîndesc că s-ar putea breveta un concept de "reality show" care să nu cuprindă decît asta: doi comperi, doi invitaţi & masa de figuranţi - nu ştiu cîţi intră într-un platou, dar să zicem patruzeci; invitaţii pupă pe ambii obraji comperii (2 pupături X 2 invitaţi înmulţit cu 2 comperi), după care iau la rînd pe fiecare dintre cei patruzeci de figuranţi... Număraţi cîte pupături ar însemna & cam cît ar dura toată operaţiunea - după socotelile mele, ar fi fix de-un show. Kiss-show; nici n-ar mai fi nevoie (ciao, Darwin!) de cuvinte, vorba cîntecului.

Deranjul este cu-atît mai mare cu cît, în România, nu există o codificare strictă a pupăturilor - aşa cum se întîmplă în Franţa. Cei care au fost acolo ştiu, de pildă, că într-un fel sărută parizienii (trei pupături! - oui, je sais...), cu totul altfel sărută provincialii (patru!!); dacă ai ghinionul să nimereşti într-un cerc în care sînt şi parizieni, şi provinciali, pe lîngă dificultatea de-a ţine şirul pupăturilor mai există şi fatalitatea de-a o pune, pe loc, de un "Kiss-show" live & ad hoc. Sans televiziune.

Mă-ntorc la tantele din copilărie; acestea (exasperant de risipitoare cu pupaţii umezi pe ambii-mi obraji) recurgeau subit, cînd trebuia să se pupe-ntre ele, la ceea ce aş numi (nu neapărat dylanian) "blowing in the wind" - adică îşi apropiau buzele ţuguiate de fălcile celeilalte şi, cu o ultimă tresărire de igienă, pupau aerul. Sperînd ca acest cri de coeur să fie auzit, nu pot decît să recomand, din aceleaşi raţiuni igienice, acest demodat model volatil. Sau, şi mai simplu, modelul "te pup de la distanţă": indexul în dreptul buzelor, ţoc-ţoc, bifat! M-aş bucura nespus să prindă. Ai pupiu.

(Articol preluat din Dilema Veche, august 2005)