Teatrul de după colţ - Hatvan, Baia Mare

Cînd, anul trecut, am ajuns pentru o documentare teatrală la o familie de rromi de la Glina, nu ne gîndeam la o cercetare susţinută în comunităţile ţigăneşti din România, şi în nici un caz workshop-ul nostru de la Baia Mare n-a pornit cu o asemenea ţintă. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din tîrg...


Dramaturgia cotidianului

Pentru al doilea an consecutiv, doi critici de teatru (şi profesori unviersitari), Miruna Runcan şi C.C. Buricea Mlinarcic, făceau în zona Băii Mari o tabără de cercetare dedicată dramaturgiei cotidianului, tema de exploatat fiind migraţia forţei de muncă. În urmă cu un an, avusese loc la Băiuţ, o localitate (fostă) minieră, puternic atinsă de şomaj şi goana după un loc de muncă - legal sau mai puţin - în străinătate; în 2005, headquarter-ul taberei era la Baia Mare, iar "ţintele" iniţiale, suburbiile (şi ele, exploatări miniere altădată) Tăuţi şi Baia Sprie. Cei veniţi în tabăra de dramaturgie a cotidianului erau, ca şi-n 2004, studenţi la jurnalism, teatrologie şi (în premieră) regie, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Experienţa din tabără presupunea documentare - pornind de la un chestionar de orientare, un reportofon, în mod excepţional un aparat de fotografiat şi cameră de filmat.

"Supriza", de data asta, aveam să fim noi, actorii Virgil Aioanei şi Carmen Florescu şi supra-semnata, şi workshop-ul nostru de, să-i zicem pretenţios, decodare a limbajului non-verbal, făcut undeva între intensiv şi pe repede-nainte (doar trei zile).

Am încercat, întîi printr-o serie de exerciţii (de manual de actorie, filtrate prin gîndirea Teatrului Oprimaţilor), de la hipnoza columbiană şi mingea de foc la teatru-statuie, să ne eliberăm de o atitudine socială dominată de limbajul vorbit şi să-ncepem să gîndim dintr-o altă perspectivă - cea după care comportamentul uman non-verbal (căruia i se acordă şi acum prea puţină atenţie în teatrul românesc, iar noi eram la Baia Mare în scopuri teatrale...) exprimă şi trădează mult mai mult, mai subtil şi mai profund decît limbajul articulat controlat conştient.

A fost un antrenament de observaţie, care să avertizeze asupra clişeelor cărora contactul şi contractul social li se poate supune, să le conştientizeze, prevină şi deconstruiască. A fost, de fapt, o etapă pregătitoare pentru ceea ce avea să urmeze, coborîrea în realitatea acestor clişee şi convenţii, care să ne ajute să facem diferenţa între a privi (a lua ce ţi se dă aşa cum ţi se dă, în viaţă ca şi pe scenă) şi a vedea (a înţelege ce se ascunde dincolo de gesturile standardului şi dramaturgiei cotidiene).


O seară la Craica

Hatvan (Hotvon) e un cuvînt maghiar, un număr, de fapt: înseamnă 60. La Baia Mare, Hatvan (unde am ajuns căutînd o zonă urbană, cu mituri şi comportamente ale oraşului) e un cartier, cîndva avînd 60 de case, dărîmate pentru a construi în loc blocuri, locuite acum de români, unguri şi rromi, majoritatea cu surse de venit greu de identificat şi cuantificat (dar tinzînd către minimul de subzistenţă), cu străzi aproape desfundate, o biserică pe un tăpşan golaş, de unde se aude muzică religioasă la megafon, o alta de lemn, imitînd stilul maramureşean, şi cea mai mare şcoală din oraş, o fortăreaţă albă de beton la stradă, cu bănci stricate şi ghene dînd pe-afară de gunoi în spate. Un cartier plin de copii, scoşi de mame încercănate pe marginea trotuarului, ca altădată pe uliţa satului. Femeile se strîng în grupuri, bărbaţii în pîlcuri, ceva mai departe; verdeaţa e ca şi cum n-ar fi, de parcuri sau locuri de joacă nici vorbă.

Dincolo de Hatvan, acolo unde se termină oraşul şi-ncep terenurile CFR Cluj, despărţit de zona blocurilor de o rîpă pe unde curge o părere de pîrîu şi se aruncă resturile, începe Craica.

Craica e o adunătură de case de chirpici, cartoane şi văioage, fără apă sau curent, în care trăiesc în jur de 500 de ţigani. Fără curent, vorba vine, asta e versiunea oficială. Între Hatvan şi Craica se întind cabluri de electricitate, spînzurate de stîlpi improvizaţi, strîmbi şi instabili; pentru două becuri şi-un televizor (unii, cei cu carte de muncă, au şi combine muzicale, luate în rate, odată cu canapeaua de piele), familiile din Craica le plătesc vecinilor lor de la bloc 700.000 de lei pe lună.

De circa opt ani, de cînd primii rromi s-au instalat aici, sînt ameninţaţi constant cu evacuarea - evident, mai puţin în perioada alegerilor (cam la fel se petrec lucrurile la Glina, candidaţii au mare încredere în disciplina electorală a ţiganilor), cînd li se promite intrarea în legalitate, eventual strămutarea (într-un astfel de context, nu se mai numeşte evacuare) pe un teren al primăriei şi asigurarea utilităţilor.

Am trecut podeţul spre Craica împreună cu nişte fete din Hatvan (una româncă, cealaltă rromă, amîndouă avertizîndu-ne asupra pericolului ţiganilor de acolo şi a cîinilor; s-a dovedit că nu era nici urmă de cîine, darămite furios), şi toată comunitatea a sărit pe noi. Nici urmă de agresivitate, între timp se dusese zvonul că nu sîntem de la Protecţia copilului şi nici de la presă, doar nişte studenţi excesiv de curioşi. Ceea ce nu i-a împiedicat, după ce ne-au segregat sexual (bărbaţii duceau muncă de lămurire cu Virgil, pe noi ne preluaseră femeile) să-ncerce să negocieze cu noi propria imagine pe care ne-o vindeau. De la braţele larg deschise către gunoaie, pămîntul argilos de pe jos şi casele delabrate, la acordeonistul afon cerînd bani de-o pîine în maghiară, chemat să ne cînte de un burtos cu alură de staroste, şi copilul aurolac, adus aproape pe braţe pentru o poză şi pus să tragă din pungă ca să imortalizăm noi momentul, totul avea aerul unui spectacol regizat în funcţie de presupusele aşteptări ale publicului, testate în timp, cu fiecare vizită a cîte unui străin, antrenat, probabil inconştient, întru construirea unei astfel de imagini standard. Iar ţiganii din Craica, cei mai mulţi, învăţaseră să-şi exploateze, şiret şi resemnat, propriul sordid. Ei înşişi, lumea lor autentică, devenise impermeabilă dintr-un soi de nevoie de autoprotecţie, făcînd din clişeele televiziunilor post-revoluţionare adevărul lor de export şi vînzare.

Sîntem şi noi oameni ca toţi oamenii, doar că mai săraci. E, cred, replica cea mai sinceră şi disperată pe care aceşti oameni ar putea-o da; îi aparţine unei femei din Glina, care făcea orez cu lapte, pentru nepoţi, de Moşi, şi făcea focul din carcase de calculator. La fel ca la Glina, negocierea sincerităţii s-a dovedit un proces dificil, chiar cu familia Szucz, cei mai deschişi către o comunicare reală, chiar la o sticlă de vin deschisă şi băută împreună, în curtea lor îngrijită, cu linoleum pe jos; undeva, între noi, plutea inevitabil speranţa unui altceva. Dacă în ce-i priveşte pe ceilalţi trăitori ai Craicăi, care-şi asumaseră ca o a doua piele imaginea de curiozităţi de bîlci social, plimbate pe ecrane, domina neîncrederea cinică într-un interes real al nostru pentru ei ca indivizi, pentru familia Szucz noi eram canalul lor intermediar de comunicare cu lumea de dincolo. Lumea oraşului, a civilizaţiei, a puterii de decizie socială; vorbind cu noi, păstrau nădejdea că, nu se ştie cum sau cînd, mesajul lor, a marginalizaţilor comunităţii, va ajunge în acea lume. Nu ne spuneau nouă ceea ce-i durea, ci tuturor celor care nu puteau, nu ştiau sau nu voiau să-i asculte, eram cureaua de transmisie a unor oameni care nu credeau că au dreptul la cuvînt.


Despre ce vorbeşte teatrul

Am încercat, în atelierul care-a urmat experienţei din Craica, să deconstruim ceea ce am văzut, ca să putem discerne conştient între constructul pentru uzul străinilor şi existenţă reală. Mai mult decît atît, am încercat să descoperim scheletele acestor mecanisme de construcţie şi deconstrucţie, astfel încît să putem înţelege ceea ce vedem, esenţa şi motivaţiile ascunse ale aparenţei gestuale, de atitudine şi marcaj supra-segmental. Trebuie să recunosc că mai e loc de exersat, e un efort de zi cu zi.

Concluzia pe care-am fi putut-o trage e că nu noi sîntem acea curea de transmisie prin care marginea se poate face auzită într-o lume a centrului, ci teatrul. Teatrul e singurul intermediar credibil al marginii, care nu-i alterează mesajul, transpunîndu-l într-o formă sensibilă, care preia nu numai cuvinte, ci tipuri de umanitate, comportamente, limbaje, spaţii cu scenografii distincte. Teatrul intermediază cunoaşterea şi acţionează asupra conştiinţei, individuale şi sociale. Cum ar fi să-ncepem să cunoaştem comunitatea rromă nu de la televizor, ci de pe scenă?


(Articol preluat din Observator Cultural, august 2005)