Viaţa pe un peron

Octavian Paler
Viaţa pe un peron
Editura Corint/Editura Albatros, 2005

prefaţă de Daniel Cristea-Enache
Colecţia Scriitori români a Editurii Corint
(coordonator: Daniel Cristea-Enache)

*****



Până la capela părăsită totul a fost ca şi prima oară. Şi chiar la capelă părea că nimic nu se schimbase. Şopârlele au fugit şi acum printre picioarele noastre când am pătruns înlăuntru; acelaşi Christ pictat binecuvânta, pe cupola cu tencuiala cojită, un liliac adormit; şi abia când ne-am uitat la altarul de cărămidă am tresărit. Florile erau proaspete.

Ceva ne-a atras atenţia după aceea în drum spre colibă. O movilă lunguiaţă acoperită de rugi de mure, asemănătoare cu muşuroaiele imense de care trecusem, dar cu totul izolată. Nu părea să fie ridicată de curând şi totuşi prima oară n-o văzusem. Era pe jumătate ascunsă de o tufă de mărăcini şi vegheată de o sperietoare făcută din paie. Când am ajuns la colibă, am găsit o pălărie de postav putrezit pe butucul unde se odihnise Eleonora prima oară. Fără să înţelegem ceva din aceste amănunte bizare, ne-am uitat lung la pălăria ponosită, mânjită pe boruri de noroi, apoi ne-am continuat drumul pe platoul alunecos de unde ne întorsesem rândul trecut. Alunecam şi acum din pricina pământului nisipos, dar eram hotărâţi să nu ne dăm bătuţi şi să ajungem dincolo de pădure.

La un moment dat m-am oprit. Mi se păruse că auzisem ceva care semăna cu vuietul unei mări. Dar nu era decât vântul.

Am pornit mai departe. Iarba se împuţina, iar fâşiile de nisip se lăţeau din ce în ce mai mult. Şi din când în când auzeam acelaşi vuiet stins pe care vântul îl destrăma ca pe o perdea veche.

Pădurea a izbucnit pe neaşteptate în faţa noastră când am ajuns în vârful pantei. Era o pădure de arţari bătrâni, planturoşi şi pe jumătate scheletici. Semănau toţi cu arţarul pe care-l tăiasem. Când bătea vântul, făceau aceleaşi plecăciuni ţepene şi caraghioase şi scoteau aceleaşi scâncete care, amestecate, formau un vuiet stins. Ceea ce auzisem noi, aşadar... Ne-am apropiat. Chiar la marginea pădurii, am dat de o altă colibă. Intrarea era ferecată de o uşă de fier ruginită. Am bătut în ea, am strigat, dar nu ne-a răspuns nimeni. Pânzele de păianjen ce acoperiseră uşa păreau, de altfel, să arate că de multă vreme nu umblase nimeni pe acolo.

Puţin mai departe, am descoperit însă în pământ urme de paşi care se pierdeau în pădure. Se vedeau încă destul de bine, nu erau foarte vechi. Şi aproape fără voie ne-am luat după ele... Peste tot, rădăcinile arţarilor ieşeau la suprafaţă, strângându-se în jurul fiecărui trunchi ca un morman de şerpi. Urmele duceau printre rădăcini. Cine trecuse pe acolo o făcuse fără să aleagă drumul. Ocolise numai mărăcinii. Noi ne feream însă cât puteam să ne atingem de arţari, deoarece trunchiurile scorburoase şi uneori chiar rădăcinile erau invadate de omizi care le acopereau cu un strat alburiu şi scârbos. Din pricina asta, trebuia să ne facem loc printre mărăcini şi să nu mai ţinem seama de zgârieturi.

Deodată, ne-am oprit amândoi. În faţa noastră, din spatele unei tufe de mărăcini, apăruse un idol de piatră cu pieptul mânjit de noroi şi cu gura desfăcută într-un râs sarcastic. Avea nasul sfărâmat de o lovitură care lăsase o cicatrice urâtă în piatră. Cineva lovise cu furie probabil, mutilând faţa idolului, dar cicatricea accentua şi mai mult râsul sarcastic şi crud. Pe jos, era o crustă de noroi uscat, iar în această crustă se vedeau foarte bine urmele paşilor care după aceea dispăreau.

Nu atât apariţia urmelor mă intriga, cât coincidenţa cu ceea ce visasem: la o parte dintre ele se vedea un semn. Unul din pantofii celui ce trecuse pe acolo părea să fi avut tocul rupt. I-am arătat şi Eleonorei şi s-a mirat şi ea. Lăsând-o apoi s-o ia înainte, am rămas să mai fac o verificare. Mi-am aşezat talpa piciorului stâng pe una din urmele cu semn. Se potrivea perfect. Ce trebuia să cred?

În clipa aceea am auzit-o pe Eleonora strigând:
- Plaja!

M-am întors şi m-am precipitat pe urmele ei. După câţiva paşi am văzut nălucind printre arţari o mare pată gălbuie, arsă de soare. Probabil, asta văzuse şi Eleonora. M-am agăţat într-un mărăcine, dar n-aveam chef să întârzii. M-am smuls, plătind nerăbdarea mea cu o zgârietură zdravănă.

Când am ajuns la marginea pădurii, am zărit mai întâi, uluit, figura Eleonorei. Arăta ca o mască pe care se lăţea ceva ca un râs ce-i schimonosea trăsăturile. Am rămas cu ochii pironiţi la această mască imbecilizată care-mi dădu un frison de spaimă. Înnebunise? Ce însemna acel hohot de râs convulsiv? Aproape uitasem de ce mă aflam acolo şi nu mai priveam decât faţa ei răvăşită, de nerecunoscut, şi ochii tulburi care fixau ceva fără încetare. Abia după un timp m-am întors să văd ce privea ea.

Atunci m-am lămurit. În faţa noastră era un deşert.

Pădurea se termina brusc, ca un picior amputat, retezat de şacali. Şi cât vedeai cu ochii se întindea un pustiu nesfârşit în care nu se zărea nici un arbust, nici o umbră. Doar galbenul ars şi obositor al nisipului abrutizat de soare. Aproape maşinal, m-am aplecat, am luat un pumn de nisip şi l-am lăsat să curgă printre degete încet. Îl simţeam fierbinte şi ostil. Undeva în depărtare, mi se păru că zăresc o altă lizieră. Apoi mi-am dat seama că mă înşelasem. Nu era decât linia uscată a orizontului. Deşertul acoperea totul. Până unde? M-am trezit izbucnind şi eu într-un hohot de râs idiot din care nu mă mai puteam opri.

Deşertul era ca un ochi mort, imobil şi neîndurător, fixat asupra noastră. O imensă pată galbenă care ne ardea privirea, un gol în care nu exista nici un semn de viaţă. Poate doar şerpii, m-am gândit... Sau şacalii... Şi, într-adevăr, parcă în faţa noastră era o turmă de şacali de nisip cu gurile deschise. Aveau dinţi lungi de cuarţ, şi ochi rigizi de piatră. În rest, totul în ei era de nisip. Până şi părul cenuşiu. Stăteau cu gurile căscate, iar tăcerea urla în gâtlejurile lor. Parcă nu aşteptau decât să ne aventurăm spre ei ca să ne devoreze. Şi pentru că noi nu înaintam, s-au culcat să-şi facă digestia.
- Să ne întoarcem, i-am zis Eleonorei.
- Unde? murmură ea.
- În gară...

Dar nu ne-am mişcat din loc. Parcă încremenisem acolo, hipnotizaţi de ochiul dogoritor şi orb care ne fixa de peste tot. Şi iarăşi s-au auzit scâncetele ori, poate, chicotele arţarilor... Într-un târziu, mi-am adus aminte de calea ferată. Pe unde trecea? Am început să cercetez terenul din jur şi n-a trebuit să caut prea mult. Destul de aproape de locul unde ne oprisem când am ieşit din pădure, am găsit şinele. La marginea pădurii se prefăceau şi ele în nisip. Prin urmare, chiar dacă ar fi venit un tren, el nu putea duce nicăieri.
- Hai să ne întoarcem, i-am zis poruncitor Eleonorei, căci nu mai suportam deşertul din faţa mea.
- Şi ce să facem în gară? întrebă ea.
- Nu ştiu... Hai! am repetat pe un ton care nu admitea replică.

Am împins-o înaintea mea şi abia atunci am descoperit că pe toată lungimea pădurii, cu faţa spre deşert, erau presărate, ca un şir de santinele ironice, paiaţe de paie cu pălării de postav putrezit...



Am revenit în gară, am băut apă, şi parcă nu ne mai săturam bând apă, pe urmă ne-am trântit fiecare pe o bancă, fără un cuvânt, ca prostiţi.

Ce puteam să-i spun? O, ştiu cum i-aş fi putut vorbi dacă eram un cabotin perfect...
- Poate că trenurile care treceau prin gară se transformau şi ele în nisip, cu călători cu tot... Da, fetiţo, nu te mira. Noi am văzut ceea ce alţii nu văd niciodată. Noi am ajuns, trăind, acolo unde începe eternitatea morţii... E un privilegiu acesta, nu-i aşa? Toată lumea nu cunoaşte decât gările, peroanele pe care aşteaptă, despărţirile, plecările, goana după trenul care tocmai a pornit, călătoria... Nimeni n-a văzul cu ochii deşertul. Acolo unde aşteptările, plecările, despărţirile, totul se transformă în nisip. Lumea întreagă goneşte prin toate gările spre acest deşert fără să-l cunoască; se luptă să ocupe un loc cât mai bun în trenuri, pentru ca acolo... De fapt, noi nu ne deosebim prea mult de ceilalţi. Alţii merg cu trenul, noi îl aşteptăm, aceasta e singura deosebire dintre ei şi noi... Aşteptarea e călătoria noastră, modul nostru de a călători. Şi din moment ce totul ajunge în deşert, ce importanţă mai are că aştepţi sau călătoreşti? Nici o deosebire, fetiţo. Aşa că nu mai fi nefericită. Avem peronul. Vom sta pe el nemişcaţi şi totuşi vom ajunge în acelaşi loc unde ajung şi cei care călătoresc... Înţelegi că nu mai are nici o importanţă dacă vine trenul? Nici nu mă mai interesează de azi înainte. Ştiu că şi aşteptarea e o formă de călătorie. Aşa că "luaţi loc pe peroane, vă rog. Drumul continuă spre marea tăcere de nisip"... Ai înţeles, fetiţo? Nu există nici o crăpătură în destin. Dar va trebui să uităm ce-am văzut. La ce ne ajută să ştim că linia asta fereată nu duce nicăieri şi că moartea nu e foarte departe? Dacă ne vom gândi tot timpul la asta, va fi greu să rezistăm... Să-ţi spun ceva. Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor... O să mă întrebi, bineînţeles, ce să vezi în gara asta pustie, cum să visezi aici. Oricâtă imaginaţie ai avea... Dar ce formidabil lucru e să stai într-o sală de aşteptare şi să nu mai aştepţi nimic. Să locuieşti într-o gară şi să nu doreşti să pleci nicăieri. Într-o cameră, nu e mare lucru un exil. Sau pe o insulă pustie. Dar pe un peron, lângă şinele unei căi ferate, el e absolut. Aşteptarea s-a culcat pe şine ca o pisică, fără să se teamă că va fi tăiată de tren... Numai ceasul mă irită. Minutarul care nu se opreşte şi care se învârte fără nici un rost. Dacă şi el ar încremeni, totul ar fi perfect în această gară. Dar se vede că perfecţiunea nu poate exista. Ceva trebuie să strice armonia... Să ne închipuim, prin urmare, că nici n-am fost dincolo de pădure şi poate nu ne vom mai duce niciodată... Poate chiar nici n-am fost. Dacă am visat, într-adevăr? Sau dacă ne vom duce, când vom ajunge acolo şi vom vedea fie o gară de unde pleacă mereu trenuri, fie o mare, vom râde... Poate că deşertul dispare când porneşte şi cealaltă limbă a ceasului.

Dar nu sunt un cabotin perfect, căci nu eram în stare să deschid gura.

De ce? Dumneavoastră chiar credeţi că ştiţi ce este deşertul, domnilor? Aşa vă imaginaţi? Dar unde aţi văzut dumneavoastră deşertul? În film? Din tren? În fotografii? Nu, domnilor, iertaţi-mă, dar faceţi o confuzie. Dumneavoastră aţi văzut cu totul altceva decât deşertul. Dumneavoastră aţi văzut o mare întindere de nisip. După care aţi ieşit de la film în stradă şi aţi uitat. Sau aţi închis cartea. Sau aţi închis fereastra trenului şi aţi încercat să aţipiţi. Pentru a vă da seama că acela nu era deşertul, ar fi trebuit să spuneţi ca Descartes: "Gândesc, deci exist". Şi aţi fi reuşit, vă asigur. Dar tocmai aşa aţi fi avut dovada că n-aţi văzut deşertul. Deoarece în deşert nu poţi să spui "Gândesc, deci exist". În deşert nu mai gândeşti, deci nu mai exişti.

Sau, cel mult, în deşert poţi încerca să schimbi formula. Să spui: "Vorbesc, deci exist". Cum fac eu acum.

Vedeţi, domnilor, unii dintre foştii mei prieteni m-au crezut un taciturn. Şi pentru unii chiar am fost. Numai că tăcerea mea era o mască. Purtând această mască, am putut să stau de vorbă cu mine însumi fără să fiu deranjat, să-mi ţin predici inflamante şi să-mi dau răspunsuri nimicitoare. Mă ascundeam în tăcerea mea şi-mi vedeam de treabă. Puteam să mă încaier cu mine, să mă cert, să mă apăr violent, ferit de ochi indiscreţi, ceasuri şi zile întregi, în vreme ce altul, văzându-mă, mă putea crede şi mort deoarece nu făceam nici un gest, nici o mişcare şi uneori închideam şi ochii ca să mă aud mai bine.

Aici masca a devenit inutilă, iar după plecarea Eleonorei cu atât mai mult. Pentru cine s-o port? Pentru păianjeni? În gara asta am simţit nevoia să mă aud cu adevărat, să vorbesc cu voce tare. Pustiul a adunat în mine toxine pe care nu le pot elimina decât vorbind... Şi chiar mă întreb uneori dacă destinul meu nu s-a născut din cuvinte. Eu însumi par produsul cuvintelor mele... Nu remarcaţi? Pădurea, peronul, gara, mlaştina, cobra... Numai cuvinte. Mă mişc, am impresia, într-o lume de cuvinte care mă înfăşoară cu tentaculele lor... Oare şi tristeţea, domnilor, să fie un simplu cuvânt?...

Deşertul nu. Deşertul e o realitate. L-am văzut cu ochii mei şi chiar dacă uneori mă auziţi îndoindu-mă de asta să ştiţi că mint. Un singur lucru mă încurcă. Am încercat să-mi spun: "Nu exist". Şi mi-am dat seama că exist. Vorbesc, deci exist.