Cartea apocrifelor

Karel Čapek
Cartea apocrifelor
Editura Humanitas, 2004

traducere din cehă de Radu Albala, Ihor Lemnij,
Alexandra Toader, Iulia Soare

*****



KAREL ČAPEK (9 ianuarie 1890-25 decembrie 1938) este unul dintre cele mai populare nume ale literaturii cehe. A scris schiţe, roman, piese de teatru, eseuri. Studiază la Brno, Paris, Berlin, Praga, în 1915 obţine la Praga doctoratul în filozofie cu o teză despre pragmatism, apoi devine gazetar şi se remarcă prin reportaje ilustrate de el însuşi cu desene spirituale, între 1921 şi 1923 este şi regizor la teatrul municipal din Praga-Vinohrady. Primele volume de povestiri le semnează împreună cu fratele său Josef, scriitor, pictor şi filozof. Karel Čapek a fost interesat si de genuri periferice, faţă de care marii creatori au adesea prejudecăţi: literatură de anticipaţie, cântece de bâlci, romane "pentru cameriste", roman poliţist, scenariu de film. Autorul său preferat, de a cărui influenţă nu e străin, a fost Chesterton, iar prietenul său privilegiat a fost T.G. Masaryk cu care realizează o provocatoare carte de convorbiri (1928-1935). In povestirile din Cartea apocrifelor, scrise între 1920 si 1937, dar extrem de actuale, Capek este "mai el însuşi" decât oriunde, căci combină satira cu subtextul umanist, pastişa cu originalitatea, râsul şi verva cu disperarea.

Scrieri principale:
 Teatru: R.U.R. (1920), Reţeta Makropolus (1922), Boala albă (1937), Mama (1938).
 Romane: Fabrica de absolut (1922), Krakatit (1924), trilogia Hordubal (1933), Meteorul (1934) şi O viaţă obişnuită (1934), Război cu salamandrele (1936).
 Povestiri: Povestiri dintr-un buzunar (1929), Povestiri din celălalt buzunar (1929).




Istoviţi de o îndelungată şi plictisitoare dezbatere judecătorească, tuşind şi oftând, senatorii s-au adunat la umbra măslinilor sacri să delibereze.
- Cum vă spuneam, domnilor, spuse căscând Hipometeu, preşedintele senatului, blestemata asta de dezbatere s-a cam lungit. După părerea mea, e de prisos să rezum cele spuse, dar o fac ca să nu mi se poată aduce critici formale. Vasăzică acuzatul Prometeu, domiciliat în localitate, a fost trimis în faţa judecăţii pentru faptul de a fi descoperit focul şi de a fi... hm, hm... de a fi atentat prin aceasta la ordinea publică; a mărturisit: 1) că într-adevăr a descoperit focul, 2) că poate, cu ajutorul aşa-numitului amnar, să provoace oricând acest foc şi 3) că n-a păstrat aşa cum se cuvenea secretul acestei invenţii atât de primejdioase şi că nici măcar n-a anunţat-o autorităţilor competente, ci a comunicat-o, sau mai bine zis a dat-o spre folosinţă oamenilor simpli, aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor citaţi de noi. Socot că e de ajuns şi că am putea trece de îndată la vot, pentru a stabili vina şi a da sentinţa de condamnare a lui Prometeu.
- Să avem iertare, domnule preşedinte! interveni asesorul Apometeu. Eu socot că, având în vedere gravitatea faptelor examinate în această şedinţă extraordinară, ar fi poate mai bine să dăm sentinţa numai după o examinare atentă şi, ca să zic aşa, multilaterală a chestiunii.
- După cum vă e dorinţa, domnilor, rosti conciliant Hipometeu. Deşi lucrurile sunt clare... Dar dacă cineva vrea să mai aducă ceva la cunoştinţă, poftim...
- Mi-aş îngădui să susţin, spuse juratul Ameteu, după ce-şi drese glasul, că, după părerea mea, în toată această chestiune trebuie relevată în mod special o anumită latură. Am în vedere partea religioasă a chestiunii, domnilor. Vă rog să fiţi amabili şi să-mi spuneţi: care e definiţia focului? Ce înseamnă această scânteie scăpărată? După cum a mărturisit chiar Prometeu, focul nu e decât fulgerul, iar fulgerul e, după cum ştiţi şi domniile-voastre, un semn al puterii zeului care deţine tunetul. Vă rog, domnilor, să fiţi amabili şi să-mi spuneţi: cum a ajuns un oarecare Prometeu la dumnezeiescul foc? Cu ce drept l-a luat? De unde? Prometeu vrea să ne convingă că l-a găsit, pur şi simplu. Prostii! Dacă ar fi aşa de uşor, de ce nu l-a găsit bunăoară unul dintre noi? Eu am convingerea fermă, domnilor, că Prometeu l-a furat pur şi simplu, că l-a furat de la zei. Nu ne pot induce în eroare nici refuzul lui de a mărturisi, nici manevrele lui. Eu aş califica această crimă pe de o parte ca furt, iar pe de alta ca defăimare a celor sfinte şi sacrilegiu. Iată de ce cred că, pentru cutezanţa şi neruşinarea sa, acuzatul trebuie pedepsit cu toată asprimea, întru apărarea sfintei proprietăţi, a zeilor noştri naţionali. Atât am avut de spus, încheie Ameteu, suflându-şi nasul cu mult zgomot în pulpana togii.
- Bine zis! aprobă Hipometeu. Cine mai doreşte să ia cuvântul?
- Să am iertare! interveni Apometeu. Nu pot fi de acord cu deducţiile venerabilului nostru coleg. Am văzut cu ochii mei pe numitul Prometeu aprinzând focul şi vă pot spune deschis, domnilor - asta rămânând între noi, bineînţeles -, mare lucru nu e. Orice derbedeu, orice pierde-vară sau cioban ar putea să aprindă un foc. Noi n-am făcut acest lucru numai pentru că suntem oameni serioşi şi n-avem nici timpul, nici intenţia să ne jucăm cu nişte pietricele care scapără scântei. Îl asigur pe colegul nostru Ameteu că aici e vorba de o simplă forţă naturală cu care şi-ar pierde timpul un om cu judecata sănătoasă, şi cu atât mai mult un zeu. Socot că focul e un fenomen prea puţin important ca să poată profana cele sfinte. Cu toate acestea, sunt obligat să atrag atenţia, stimaţi colegi, asupra unei alte laturi a chestiunii. Se pare că focul e un element foarte primejdios, ba chiar dăunător. Aţi auzit depoziţiile martorilor. Experimentând copilăroasa invenţie a lui Prometeu, au căpătat arsuri grave, ba, în unele cazuri, a avut de suferit până şi avutul lor. Domnilor, dacă din vina lui Prometeu folosirea focului va cunoaşte o răspândire mai largă, lucru care, din păcate, nu mai poate fi împiedicat, viaţa şi integritatea averii noastre vor fi puse în primejdie, iar aceasta, domnilor, poate însemna sfârşitul civilizaţiei. Va fi suficientă o mică neatenţie, ca nimeni să nu mai poată stăvili neînduplecata stihie. Cu o uşurinţă condamnabilă, Prometeu a iscat acest fenomen periculos. Eu l-aş învinui de delict cu urmări care atrag după sine o serie întreagă de prejudicii şi pun în primejdie siguranţa publică. Având în vedere toate acestea, propun ca Prometeu să fie condamnat la închisoare pe viaţă, cu regim sever şi ţinut în fiare. Am terminat, domnule preşedinte!
- Aveţi perfectă dreptate, colega! spuse Hipometeu. Se pune întrebarea, domnilor: ce rost are acest aşa-zis foc? Oare strămoşii noştri au cunoscut focul? A propune aşa ceva înseamnă a da dovadă de lipsă de respect faţă de o rânduială de veacuri, înseamnă, hm... înseamnă a desfăşura activitate subversivă. Asta ne mai lipsea, să ne jucăm cu focul! Vă rog să aveţi în vedere şi urmările, domnilor. Stând lângă foc, oamenii se vor moleşi, vor prefera să se culce pe o ureche, decât să... ei, decât să lupte etcetera. De aici slăbiciunea şi decăderea moravurilor şi... ă-ă... dezordinea generală etcetera. Într-un cuvânt, domnilor, trebuie să facem ceva împotriva acestor fenomene nesănătoase. Trăim vremuri grele şi, ce să mai zic, iată ce am vrut să vă amintesc!
- Foarte just! exclamă Antimeteu. Desigur, suntem cu toţii de acord cu domnul preşedinte asupra faptului că focul iscat de Prometeu poate avea urmări imprevizibile. Domnilor, să nu ne ascundem după degete! Focul e un lucru de extremă importanţă. Să ne gândim puţin câte posibilităţi se deschid aceluia care stăpâneşte focul! Să vă dau numai un exemplu: cu ajutorul lui poate fi incendiată recolta inamicului, pot fi distruse livezile cu măslini etc. Domnilor, focul ne pune la îndemână nouă, oamenilor, o forţă şi o armă nouă. Având focul, vom fi aproape deopotrivă cu zeii, şopti Antimeteu. Apoi, deodată, strigă cu glas răsunător: Îl acuz pe Prometeu de a fi încredinţat această stihie divină şi de nestăvilit ciobanilor, sclavilor şi tuturor celor care au venit la el! Îl acuz pentru faptul de a nu fi încredinţat-o celor aleşi, care ar fi păstrat-o ca pe un bun de preţ al statului şi ar fi folosit-o după cum se cuvine! Îl mai învinuiesc pe Prometeu pentru faptul de a nu fi păstrat secretul descoperirii lui, secret ce revine de drept cârmuitorilor ţării, şi-l mai învinuiesc pe Prometeu, strigă Antimeteu indignat, pentru faptul de a fi învăţat şi pe străini cum se mânuieşte focul, adică pentru faptul de a nu-l fi ascuns de duşmanii noştri! Dând focul tuturor, Prometeu ni l-a furat nouă. Îl acuz deci pe Prometeu de înaltă trădare şi de crimă împotriva ordinii publice.

Antimeteu striga atât de tare, încât îl înecă tusea. Aşteptă până când tusea se potoli, apoi adăugă:
- Propun să fie condamnat la moarte!
- Aşadar, domnilor, anunţă Hipometeu, cine mai doreşte să ia cuvântul? Nimeni? Atunci, înseamnă că, dată fiind aprecierea tribunalului, acuzatul Prometeu e declarat vinovat, în primul rând, pentru insultă adusă statului şi pentru sacrilegiu, în al doilea rând, pentru leziuni corporale grave aduse celor din jur şi pentru prejudicierea avutului altora, precum şi pentru primejduirea siguranţei publice, iar în al treilea rând, îl acuz de înaltă trădare. Domnilor, propun să fie condamnat sau la închisoare pe viaţă cu regim sever şi cu fiare sau la moarte. Hm...
- Sau şi una şi alta, pentru a împăca cele două puncte de vedere, spuse Ameteu visător.
- Cum? Cumul de pedepse? se miră preşedintele.
- Întocmai! rosti Ameteu. Am putea să procedăm în felul următor: să-l ferecăm în lanţuri pe un pisc de stâncă şi... să lăsăm vulturii să-i ciugulească ficatul de păgân. Aţi înţeles, domnilor?
- Soluţia e posibilă, spuse Hipometeu satisfăcut. Ar fi o pedeapsă exemplară, domnilor... hm... pentru o astfel de crimă, nu-i aşa? Are cineva ceva de obiectat? Nu? Vasăzică, am hotărât!

La dejun, Epimeteu, fiul lui Hipometeu, îl întrebă pe taică-său:
- De ce l-aţi condamnat pe Prometeu la moarte?
- Asta nu-i de nasul unui mucos ca tine! răspunse Hipometeu, rozând un picioruş de miel. Piciorul ăsta e mult mai gustos fript decât crud. Iată pentru ce e bun şi focul ăsta! Am ţinut seama de interesul public. Unde am ajunge dacă orice vântură-ţară ar cuteza să inventeze nepedepsit ceva nou şi măreţ? Nu-i aşa? Dar mi se pare că la carnea asta mai lipseşte ceva... Ah, da, am găsit! exclamă el bucuros. Piciorul de miel fript trebuie frecat cu sare şi usturoi. E şi asta o invenţie, puiule, dar lui Prometeu nu i-ar fi trăsnit niciodată prin cap una ca asta!

(1932)

În faţa peşterii domnea liniştea. Bărbaţii plecaseră încă de dimineaţă, agitându-şi suliţele, în direcţia Blansko sau poate Rajec, pe unde dăduseră de urmele unei turme de reni. Între timp femeile se împrăştiaseră prin pădure să culeagă fructe.

La răstimpuri venea dintr-acolo zvon de glasuri gâlcevitoare şi turuială fără sfârşit. Copiii se scăldau pesemne jos la pârâu - de altfel cine-ar sta să le poarte de grijă ţâncilor ăştia, nişte hoinari şi nişte sălbatici. Iar bătrânul om preistoric, Janeček, moţăia în liniştea aceasta desăvârşită, toropit de căldura plăcută a soarelui de octombrie. Ca să spunem adevărul, sforăia, scoţând pe nas nişte zgomote şuierătoare, dar se prefăcea că nu doarme, ci stă de pază la intrarea în peştera tribului, aşa cum se cuvine unui bătrân şef de trib.

Bătrâna Janečkova întinsese pe jos o piele de urs proaspăt jupuită şi se apucase s-o cureţe cu o bucată ascuţită de cremene. "Treaba asta se cere făcută cu migală, bucăţică cu bucăţică, şi nu cum o face noră-mea", îşi zicea bătrâna. "Ea dă de două ori, de mântuială, cu răzuitoarea şi fuge afară să-şi giugiulească copiii. Pielea asta", se gândeşte bătrâna Janečkova, "n-o să fie bună de nimica, o să plesnească sau o să se încingă, da' eu nu mă amestec, treaba ei, dacă nu-i spune nimic fecioru-meu. Adevărul e că noră-mea nu ştie ce-i economia. Ia te uită, blana-i ciupită, şi chiar aici, în mijlocul spinării! Oameni buni, se vaită bătrâna doamnă, ce nepriceput o fi înjunghiat ursul în spate? În felul ăsta strici toată pielea. Bărbatu-meu n-ar fi făcut asta", îşi spuse cu amărăciune bătrâna, "el totdeauna ţintea gâtul".
- Hhm, ah! gemu întinzându-se şi frecându-se la ochi bătrânul Janeček. Încă nu s-au întors?
- Ţi-ai găsit! bombăni bătrâna. Mai ai de aşteptat.
- Uf! oftă unchiaşul clipind somnoros din ochi. Cred şi eu! Cu ăştia! Hm! Sigur! Da femeile unde-s?
- Da' ce, le păzesc eu? mormăi înciudată femeia. Parcă nu le ştii! Umblă creanga cine ştie pe unde!
- Aaah, căscă moş Janeček. Umblă creanga, în loc să... în loc să facă, să zicem, una sau alta. Păi de! Asta-i situaţia!
Se făcu tăcere. Bătrâna Janečkova răzuia repede, cu râvnă, înciudată, pielea proaspătă de urs.
- Ţi-am spus eu, făcu Janeček, scărpinându-şi îngândurat spinarea. Ai să vezi că iar n-or să aducă nimic. Se-nţelege: cu săgeţile astea de os ale lor, bune de aruncat... Şi doar mereu îi spun băiatului: ascultă, nu există os destul de tare şi de rezistent, ca să faci din el săgeţi! Asta o ştii şi tu, ca femeie, că nici osul, nici cornul nu are asta - cum îi zice? Capacitate de perforare, înţelegi? Nimereşti în os, os pe os nu-l străpunge, nu-i aşa? E lesne de priceput. Pe când o armă de piatră, ehe! E drept că te căzneşti mai mult până o ciopleşti, dar îţi iese un ascuţiş pe cinste. Da fiu-meu parcă vrea să asculte?
- Păi da, azi nu mai vrea nimeni să asculte de vreo poruncă, rosti cu amărăciune în glas doamna Janečkova.
- Dar eu doar nu poruncesc nimănui, se supără unchiaşul. Dar nici sfaturi nu vor să primească! Ieri am găsit la poalele stâncii de colo o bucată netedă şi dreaptă de cremene, de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. Doar s-o mai ciopleşti puţin pe margini, s-o faci mai tăioasă, şi ar fi ieşit o mândreţe de armă. O aduc eu acasă şi i-o arăt lui fecioru-meu. Zic: Priveşte, asta da piatră, nu-i aşa? Este, el de colo, şi ce-i cu asta, tăticule? Ei, zic, din asta s-ar putea ciopli o săgeată. Fugi de-aici, tăiculiţă, el de colo, cine mai stă azi să migălească la cioplitul unei pietre? Zac în peşteră grămezi întregi de vechituri din astea care nu-s bune de nimic. Nici la lance n-o poţi fixa, oricât ai lega-o de bine, şi-atunci la ce-i bună? Sunt leneşi, asta-i, strigă supărat bătrânul. Azi n-ai să mai găseşti unul care să-ţi fasoneze ca lumea o bucată de cremene! Sunt comozi! Bineînţeles că un vârf de os îl faci cât ai zice peşte, dar tot aşa de repede se şi rupe. Da' el de colo, fiu-meu, cică nu-i nimic, faci altul, şi gata. Da, dar în felul ăsta unde ajungem? Una, două, o săgeată nouă! Spune şi tu, cine a mai văzut una ca asta? Când te gândeşti că un vârf tare de cremene putea să ţină ani întregi! Dar ai să vezi c-or să vină la vorba mea: odată şi-odată se vor întoarce - şi încă bucuroşi - la armele astea ale noastre, solide, de piatră! De aia şi strâng tot ce găsesc: săgeţi vechi şi ciocane şi cuţite de cremene... Auzi, cică-s vechituri!

Bătrânul domn simţea că se înăbuşă de indignare şi amărăciune.
- Păi uite, începu doamna Janečkova, cu gândul să schimbe vorba, aşa-i şi cu pieile astea. Mămico, zice noră-mea, la ce bun să migăleşti atâta cu răzuitul, păcat de muncă. Încearcă o dată să tăbăceşti pielea cu cenuşă, nici nu miroase... Ai să mă înveţi tu pe mine, se zburli bătrâna, adresându-se nurorii absente, ştiu eu ce ştiu! Doar de când lumea, pieile s-au răzuit, şi încă ce piei! Sigur, dacă ţi-e silă de muncă... Nu ştiu ce să mai găsească să scape de treabă! De aia născocesc mereu altceva. Să tăbăceşti pielea cu cenuşă! Cine-a mai auzit aşa ceva!
- Aşa e, căscă Janeček. Ce-am făcut noi nu li se mai pare bun. Cică armele de piatră sunt incomode la mână. Asta cam aşa-i, dar noi nu ne-am prea uitat la comoditate. Pe când azi, uşurel, să nu vă vătămaţi mânuşiţele! Zi şi tu, unde o să ajungem? Sau ia-i pe copiii de azi. Lasă-i, tăticule, lasă-i, zice noră-mea, să se joace şi ei. Să se joace, da, dar ce-o să fie de capul lor mai târziu?
- Măcar de n-ar face atâta larmă, se văită bătrâna doamnă. Sunt prost crescuţi, ăsta-i adevărul!
- Asta-i educaţia de azi, rosti sentenţios bătrânul Janeček. Dacă-i spun şi eu ceva lui fiu-meu, el, gata: Tată, dumneata nu poţi înţelege, azi sunt alte vremuri, altă epocă. Nici armele astea de os, zice, nu înseamnă încă ultimul cuvânt în acest domeniu, cândva, cică, oamenii au să descopere alt material. Ei, vezi, asta le pune capac la toate: ca şi când ar fi văzut cineva un material mai dur ca piatra, lemnul sau osul! Spune şi tu, chit că eşti femeie şi nu te pricepi, dacă asta nu întrece toate limitele!

Doamna Janečkova lăsă să-i cadă, cu un gest de neputinţă, mâinile în poală.
- Ascultă, rosti ea, de unde le vin toate ideile astea năstruşnice?
- Păi, cică aşa-i moda, molfăi cuvintele cu gura lui ştirbă bătrânul. Uite, vezi tu, colo în direcţia aceea, cale de patru zile de aici, s-a aciuit un trib nou, o adunătură străină, care, cică, face toate lucrurile astea. Aşa că vezi, toate prostiile de la ăia le-au luat ai noştri. Armele de os şi toate. Ba... ba chiar au ajuns să şi cumpere de la ei, grăi mânios unchiaşul. Le dau în schimb pieile noastre bune! Ca şi când de la străini ar fi venit vreodată ceva bun! Fereşte-te să faci tovărăşie cu nişte neisprăviţi, străini de neamul tău! Şi apoi aşa ne învaţă şi experienţa strămoşilor noştri: pe străini ia-i prin surprindere, fără multă vorbă, şi rade-i de pe faţa pământului. Aşa a fost de când lumea: fără mofturi, omoară-i şi gata. Dar bine, tată, face fiu-meu de colo, azi sunt alte timpuri, acum se practică schimbul de mărfuri... Auzi, schimb de mărfuri! Dacă ucid pe cineva şi-i iau tot ce are, capăt şi marfa lui şi nu-i dau nimic pe ea - atunci la ce bun schimbul? Bine, tată, îmi răspunde fecioru-meu, şi atunci plăteşti, dar cu vieţi omeneşti, şi-i păcat de ele. Aici e buba: cică-i păcat de vieţile omeneşti! Ce concepţii are şi generaţia de azi! bombăni scârbit bătrânul domn. Sunt nişte laşi, asta-i! Auzi, cică-i păcat de oameni! Şi cum or să se hrănească atâţia oameni dacă nu se mai omoară între ei, spune? Că încă de pe acum numărul renilor a început să scadă al dracului! Auzi-i, le e milă de oameni, dar respect pentru tradiţie n-au, de strămoşi şi de părinţi nu mai ţin seamă... Asta-i descompunere morală! izbucni moş Janeček. Mă uit într-o zi şi văd un mucos mâzgălind cu ocru pe peretele peşterii conturul unui bizon. I-am tras o palmă, dar fiu-meu mi-a zis: Lasă-l tată, uite, bizonul parcă-i viu! Ei nu, că asta le pune capac la toate! S-au mai făcut vreodată astfel de prostii fără folos? Dacă n-ai ce face, băiatule, pune mâna şi ciopleşte o bucată de cremene, nu desena bizoni pe pereţi! Ce nevoie avem de prostiile astea?

Doamna Janečkova strânse cu severitate buzele: "Dacă ar fi doar bizoni", rosti scurt, după o clipă.
- Dar ce mai e? întrebă unchiaşul.
- Nimic, încercă să scape doamna Janečkova, mi-e ruşine să-ţi spun. Ei, ca să ştii, se hotărî ea deodată, azi-dimineaţă am găsit... în peşteră... o bucată de colţ de mamut. Era cioplită în chip de femeie goală. Cu sâni şi toate celelalte, înţelegi?
- Fugi de-aici! încremeni bătrânul. Cine a cioplit-o?
Doamna Janečkova ridică indignată din umeri:
- Cine poate să ştie? Pesemne că vreun tânăr. Am aruncat-o în foc, dar... Uite, aşa avea un piept! Ptiu!
- Aşa nu se mai poate, rosti moş Janeček.
- Asta-i curată depravare! Vezi, toate vin de acolo că cioplesc tot ce le trece prin minte în os! Nouă nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap o astfel de neruşinare, pentru că din cremene nici n-ar fi fost posibil să ciopleşti aşa ceva. Uite unde ajung! Astea-s invenţiile lor! Mereu or să inventeze altceva, mereu au să adopte ceva nou, până când au să distrugă tot. Ascultă vorba mea, strigă omul preistoric Janeček străfulgerat parcă de o iluminare de proroc, mult timp n-are să mai dureze asta!

(1931)

La Eupator, cetăţean al Tebei şi împletitor de coşuri, care sta la el în curte şi împletea, veni în fugă vecinul său Filagoros şi-i strigă de departe:
- Eupatore, lasă-ţi coşurile şi ascultă! Se petrec lucruri groaznice!
- Arde undeva? întrebă Eupator lăsând lucrul şi dând să se ridice în picioare.
- E mai rău ca focul, zise Filagoros. Ştii ce s-a întâmplat? Vor să-l acuze pe conducătorul nostru Nikomachos. Unii spun că s-a făcut vinovat de nişte uneltiri cu thesalienii, alţii îi impută unele relaţii cu Partidul Nemulţumiţilor. Vino repede, ne întâlnim cu toţii în piaţă!
- Ce să fac acolo? întrebă indecis Eupator.
- E foarte important, zise Filagoros. S-au adunat o mulţime de oratori; unii susţin că e nevinovat, iar alţii că e vinovat. Vino să-i asculţi!
- Stai puţin, rosti Eupator, să termin coşul ăsta. Dar ia spune-mi, care-i de fapt vina lui Nikomachos?
- Păi, tocmai asta nu se ştie, răspunse vecinul. Se vorbeşte ba una, ba alta, dar oficialităţile tac, cică instrucţia nu e încă terminată. În schimb, în piaţă e o îmbulzeală! Zău că face s-o vezi! Unii strigă că Nikomachos e nevinovat.
- Ia stai puţin; cum pot striga că e nevinovat, din moment ce nu ştiu precis care e vina?
- N-are importanţă. Fiecare a auzit câte ceva şi vorbeşte doar despre ce a auzit. Are oricine dreptul să vorbească despre ceea ce a auzit, nu? Eu unul cred că Nikomachos a vrut să ne trădeze thesalienilor. Unul din cei adunaţi acolo aşa zicea şi mai adăuga că un cunoscut al lui a văzut nu ştiu ce scrisoare. Altul însă zicea că totul n-ar fi decât o înscenare împotriva lui Nikomachos şi că ştie el nişte chestii - zicea că-i amestecată aici şi conducerea statului. Auzi, Eupatore? Acum problema e...
- Stai puţin, îl întrerupse împletitorul de coşuri. Problema e: sunt sau nu bune legile pe care ni le-a dat? Despre asta a vorbit cineva în piaţă?
- Nu, dar nu e vorba de legi, ci de Nikomachos.
- Dar că cei însărcinaţi cu anchetarea lui Nikomachos sunt răi şi nedrepţi a spus cineva în piaţă?
- Nu, despre asta nu s-a vorbit.
- Atunci despre ce s-a vorbit?
- Păi, ţi-am spus doar: atât, dacă Nikomachos e vinovat sau nu.
- Ascultă, Filagoros, dacă nevastă-ta se ceartă cu măcelarul, că i-a dat lipsă la cântar, tu ce faci?
- Ţin partea femeii mele.
- Ba nu; te uiţi întâi să vezi dacă e bun cântarul măcelarului.
- Asta o ştiam şi singur.
- Ei, vezi? Pe urmă te uiţi să vezi greutăţile.
- Şi pe asta o ştiam şi singur, Eupator!
- Îmi pare bine. Iar dacă şi cântarul şi greutăţile sunt în regulă, te uiţi cât cântăreşte bucata aceea de carne şi vezi imediat dacă are dreptate măcelarul sau femeia ta. Ciudat lucru, Filagoros, oamenii dau dovadă de mai multă minte atunci când e vorba de bucata lor de carne, decât atunci când se discută probleme de importanţă publică. Este Nikomachos vinovat ori nu este? Asta se vede la cântar, dacă, bineînţeles, cântarul e bun. Iar ca să cântăreşti corect n-ai voie să sufli în talerele cântarului, să se aplece într-o parte sau alta. De ce afirmaţi că cei însărcinaţi cu anchetarea afacerii Nikomachos sunt necinstiţi?
- N-a spus nimeni asta, Eupator.
- Am crezut că n-aveţi încredere în ei. Şi dacă n-aveţi temei să vă îndoiţi de dânşii, de ce dracului suflaţi în talerele lor? Ori o faceţi pentru că nu ţineţi să se afle adevărul, ori pentru că nu vreţi să pierdeţi prilejul de a vă împărţi în două tabere şi de a vă certa. Să vă ia dracu', Filagoros. Nu ştiu dacă Nikomachos e vinovat, dar voi sunteţi toţi al dracului de vinovaţi, pentru că vreţi să vătămaţi dreptatea. Curios, ce proastă-i răchita anul ăsta! Se îndoaie, ca o sfoară, dar n-are rezistenţă. Ar fi trebuit să fie mai cald, Filagoros, dar asta e-n mâna zeilor şi nu a noastră, a oamenilor.

(1926)