Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pata umană


Philip Roth

28.09.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Philip Roth
Pata umană
Editura Polirom, 2003


traducere de Cornelia Bucur



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


Unul dintre cei mai importanţi scriitori americani contemporani, Philip Roth s-a născut la 19 martie 1933 în Newark, New Jersey, în familia unui agent de asigurări. Studiază la Rutgers University, apoi la Bucknell University, unde îşi ia licenţa în engleză. În 1955, obţine masteratul la University of Chicago. Predă la University of Chicago, University of Iowa şi la The State University of New York at Stony Brook. Debutează, în 1959, cu volumul de nuvele Adio, Columbus (distins, în 1960, cu National Book Award). Îi urmează, printre altele, romanele Complexul lui Portnoy (1969), Sînul (1972), Marele roman american (1973), Viaţă alternativă (1987, recompensat cu National Book Critics Circle Award), Operaţiunea Shylock (1993, pentru care i se acordă PEN/Faulkner Award), Teatrul lui Sabbath (1995, din nou premiat cu National Book Award), Pastorala americană (1997, pentru care i se decernează Premiul Pulitzer), M-am măritat cu un comunist (1998). În 1970, Philip Roth este ales membru al Academiei Americane.

Pata umană (2000) urmăreşte destinul lui Silk Coleman, profesor de limbi clasice, acuzat de a fi făcut afirmaţii rasiste la adresa studenţilor săi. Decît să facă public secretul care l-ar putea dezvinovăţi, Coleman preferă să demisioneze. În timp ce afacerea Lewinski ţine primele pagini ale ziarelor, scriitorul Nathan Zuckerman, prieten al lui Coleman, descoperă în spatele vieţii aşezate a acestuia din urmă un trecut misterios şi un prezent nu mai puţin tulburător: asumarea unei false identităţi evreieşti şi relaţia cu senzuala Faunia, femeie de serviciu cu treizeci de ani mai tînără decît el.

Din opera lui Philip Roth, în colecţia "Biblioteca Polirom", a mai apărut M-am măritat cu un comunist.

****

OEDIP:
Care este ritul purificării?
Cum se îndeplineşte?
CREON:
Prin exil, ispăşirea,
Sau prin spălarea sîngelui cu sînge...
(Sofocle, Oedip rege)

1
Toată lumea ştie

Era vara lui 1998 cînd vecinul meu, Coleman Silk - care, pînă să se pensioneze, cu doi ani înainte, fusese profesor de clasice la Colegiul Athena din apropiere timp de mai bine de douăzeci de ani, după care slujise încă şaisprezece ca decan al facultăţii - mi-a mărturisit că, la vîrsta de şaptezeci şi unu de ani, avea o legătură cu o femeie de serviciu în vîrstă de treizeci şi patru de ani, care lucra la colegiu. De două ori pe săptămînă, aceasta făcea curat şi la oficiul poştal din sat, o mică baracă cenuşie din carton presat care arăta ca locuinţa unei familii de refugiaţi venite din ţinuturile vîntoase din vest în anii '30 şi care, singuratică şi părăsită peste drum de staţia de benzină şi de magazinul general, arborează drapelul american la încrucişarea de două drumuri care marchează centrul comercial al acestui oraş de pe coasta muntelui.

Coleman o văzuse prima oară pe femeie spălînd pe jos în oficiul poştal, cînd trecuse pe-acolo într-o zi, tîrziu, cu cîteva minute înainte de închidere, pentru a-şi lua corespondenţa - o femeie înaltă, subţire şi colţuroasă, cu părul blond încărunţit tras spre spate şi prins într-o coadă de cal, cu trăsături din acelea sever dăltuite care te duc cu gîndul la gospodinele muncitoare şi bisericoase care au îndurat vremurile grele de început în New England, femei aspre din perioada colonială închise într-o moralitate atot-stăpînitoare şi supuse ei. O chema Faunia Farley şi, indiferent care vor fi fost necazurile pe care le îndurase, le păstra în spatele unuia dintre chipurile acelea inexpresive şi osoase care nu ascund nimic şi trădează o imensă singurătate. Faunia locuia într-o cameră la o fermă de prin partea locului, unde ajuta la mulsul vacilor pentru a-şi plăti chiria. Avea doi ani de liceu.

Vara în care Coleman mi s-a confesat cu privire la Faunia Farley şi la taina lor a fost, în mod deloc surprinzător, vara în care secretul lui Bill Clinton a ieşit la iveală pînă la ultimul detaliu sordid, ultimul detaliu realist, vitalitatea, umilinţa emanată o dată cu duhoarea informaţiilor concrete. Nu mai trăiserăm un asemenea anotimp de cînd cineva dăduse din întîmplare peste proaspăta Miss America, goală pe coperta unui Penthouse mai vechi, ale cărei fotografii elegante, în genunchi şi pe spate, o forţaseră pe nefericita fată să renunţe jenată la cunună şi să devină un arhicunoscut star al muzicii pop. Vara lui '98 în New England a fost minunată, caldă şi însorită, pentru lumea baseball-ului vara unei bătălii mitice între un zeu al terenului care era alb şi un zeu al terenului care era cafeniu, vara în care America s-a îmbuibat de pietate, de puritate, cînd terorismul - care luase locul comunismului ca principală ameninţare la adresa securităţii statului - era înlocuit de sexul oral, cînd un preşedinte viril, tînăr la vîrsta lui mijlocie, şi o angajată îndrăzneaţă de douăzeci şi unu de ani se hîrjoneau în Biroul Oval ca doi puştani într-o parcare, reînviind cea mai veche pasiune comună a Americii, tradiţional poate cea mai înşelătoare şi mai subversivă plăcere: extazul făţărniciei. În Congres, în presa scrisă şi pe reţelele de televiziune, moraliştii pompoşi de doi bani, turbaţi să acuze, să deplîngă şi să pedepsească, erau peste tot, predicînd în ritmul fanfarelor: toţi odată, cu frenezie calculată, cu ceea ce Hawthorne (cine, în anii 1860, locuise la cîţiva kilometri de uşa mea?) identificase în ţara care abia se năştea atunci, demult, drept "spiritul de persecuţie"; toţi dornici să aplice ritualurile dure ale purificării prin care, în rîndurile executivului, erecţia avea să fie tăiată de la rădăcină, asigurînd o atmosferă confortabilă şi sigură, astfel încît fiica în vîrstă de zece ani a senatorului Lieberman să se poată uita din nou la televizor, împreună cu pudibondul său tată. Nu, dacă nu aţi trăit acel an 1998, nu ştiţi ce este aceea făţărnicie. Editorialistul conservator, autor de rubrică la numeroase publicaţii, William E. Buckly scria: "Atunci cînd a făcut-o Abélard, era posibilă împiedicarea unei reeditări", insinuînd că abaterea preşedintelui - pe care, într-un alt loc, Buckley o botezase "carnalitatea incontinentă" a lui Clinton - nu putea fi îndreptată prin actul nesîngeros al punerii sub acuzare, ci prin pedeapsa aplicată în secolul al XII-lea abatelui Abélard de către partenerii cu sutane şi cuţite ai colegului său, abatele Fulbert, pentru seducerea în secret şi căsătoria lui Abélard cu nepoata lui Fulbert, virgina Heloïse. Spre deosebire de decretul prin care Khomeini îl condamnase la moarte pe Salman Rushdie, pasiunea arzătoare a lui Buckley pentru răsplata punitivă a castrării nu cuprindea ideea unei retribuţii financiare cuvenite celui care ar fi dus-o la îndeplinire. Era însă bazată pe un spirit la fel de neiertător ca al ayatollahului, în numele unor idealuri la fel de exaltate.

Era vara cînd în America revenea greaţa, cînd glumele nu mai conteneau, cînd speculaţiile, teoretizările şi hiperbolele nu se mai opreau, cînd obligaţia morală de a lămuri copiilor cum e cu viaţa adulţilor era suspendată în favoarea întreţinerii, în mintea lor, a tuturor iluziilor, cînd micimea oamenilor era pur şi simplu zdrobitoare, cînd parcă un demon se dezlănţuise în sufletul naţiei şi cînd, de ambele părţi, oamenii se întrebau: "De ce sîntem atît de smintiţi?", cînd femei şi bărbaţi deopotrivă, trezindu-se dimineaţa, constatau că noaptea, în somnul care îi transporta dincolo de invidie şi ură, visaseră la îndrăzneala lui Bill Clinton. Eu, unul, visam la un baner gigantic, drapat dadaist, ca ambalajele lui Christo, de la un capăt la celălalt al Casei Albe şi pe care scria: AICI LOCUIEŞTE O FIINŢĂ OMENEASCĂ. Era vara cînd - pentru a nu ştiu cîta oară - dezordinea, haosul şi nebunia se dovedeau mai subtile decît ideologia şi moralitatea unuia sau a altuia. Era vara cînd în mintea tuturor stătea penisul unui preşedinte, iar viaţa, în întreaga şi neruşinata ei lipsă de puritate, se abătea din nou asupra Americii.

Uneori, sîmbăta, Coleman Silk mă suna şi mă invita să vin de pe coasta mea de deal, după cină, ca să ascultăm muzică, să jucăm, la un cent punctul, un pic de gin rummy sau să stăm cîteva ceasuri în sufrageria lui, sorbind un pahar de coniac, ajutîndu-l să treacă peste ceea ce, pentru el, era întotdeauna cea mai grea seară a săptămînii. La începutul verii lui 1998, petrecuse deja, singur aici - singur în casa mare şi albă, din şindrilă, în care crescuse patru copii împreună cu soţia lui, Iris - aproape doi ani, după ce Iris suferise o comoţie şi murise peste noapte, în timp ce el se afla în plină bătălie cu colegiul, provocată de o acuzaţie de rasism înaintată de două studente dintr-una din grupele lui.

La vremea aceea, Coleman îşi petrecuse la Athena aproape întreaga existenţă academică, un bărbat crescut într-un mare oraş, fermecător şi deschis, inteligent şi amabil cu tot dinadinsul, în parte războinic, în parte manipulator, în nici un caz prototipul profesorului pedant de latină şi greacă (după cum o atestă Clubul de conversaţie în latină şi greacă pe care îl iniţiase, eretic, în tinereţea lui de educator). Cursul său venerabil de cercetare a literaturii greceşti în traduceri - cunoscut sub numele de ZEM de la Zei, Eroi şi Mituri - era popular în rîndul studenţilor tocmai datorită comportamentului său direct, franc, neacademic şi plin de forţă. "Ştiţi cum a început literatura europeană? întreba el la prima oră de curs, după ce făcea prezenţa. Cu un scandal. Toată literatura Europei porneşte de la o dispută." Apoi punea mîna pe exemplarul din Iliada şi citea clasei versurile de început. "«Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul... de cînd Agamemnon/ Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile/S-au dezbinat de cearta ce fuse-ntr-înşii iscată.» Şi de ce se ceartă aceste două spirite măreţe şi violente? Pentru ceva la fel de simplu ca o bătaie oarecare într-un bar. Se ceartă pentru o femeie. Sau mai degrabă o fetişcană. O fată furată de la părinţi. O fată răpită într-un război. Mia kouri - aşa e descrisă în poem. Mia, ca şi în greaca modernă, este articolul nehotărît un sau o; kouri, sau fată, a evoluat, dînd în greaca modernă kori, care înseamnă fiică. Acum, Agamemnon o preferă de departe pe fata asta Clitemnestrei, nevasta lui. «Drept e că-mi place mai mult decît Clitemnestra... doar nu-i mai prejos ca femeie/De pricepută, de harnică ce-i şi de-naltă şi mîndră.»1 Iar asta explică destul de direct, nu-i aşa, de ce vrea să renunţe la ea. Iar cînd Ahile pretinde ca Agamemnon să o înapoieze pe fată tatălui ei pentru a potoli mînia lui Apollo, zeul înfuriat pînă la crimă de împrejurările răpirii ei, Agamemnon refuză: va accepta numai dacă Ahile i-o dă în schimb pe sclava lui. Punîndu-l în felul acesta din nou pe jar pe Ahile, umoralul Ahile, cel mai uşor inflamabil dintre nestăpîniţii explozivi ale căror portrete au făcut vreodată deliciul scriitorilor; şi, mai ales în ce priveşte prestigiul şi apetitul, cea mai hipersensibilă maşină de ucis din istoria războiului. Vestitul Ahile: alienat şi înstrăinat de o pată pe onoarea proprie. Marele, eroicul Ahile, care, în furia produsă de insultă - insulta de a nu primi înapoi fata - se izolează, rămînînd din proprie voinţă în afara societăţii al cărei protector glorios este şi a cărei nevoie de el e enormă. O ceartă, deci, o ceartă brutală pentru o fată, pentru trupul ei tînăr şi plăcerile rapacităţii sexuale: aici, iată, în această ofensă adusă dreptului falic, demnităţii falice a unui prinţ războinic preaputernic, se găseşte începutul marii literaturi imaginative a Europei şi de aceea, aproape trei mii de ani mai tîrziu, ne pregătim să începem astăzi..."

La începutul carierei, Coleman era unul dintre cei cîţiva evrei angajaţi la Colegiul Athena şi poate primul căruia i se îngăduise să predea în vreun departament de clasice din America; cu cîţiva ani înainte, evreul solitar de la Athena fusese E.I. Lonoff, aproape uitatul nuvelist căruia, pe vremea cînd eram la rîndul meu un învăţăcel abia publicat şi cu probleme, în căutarea binecuvîntării unui maestru, îi făcusem aici o memorabilă vizită. Pe parcursul anilor '80 şi în prima parte a anilor '90, Coleman fusese, de asemenea, singurul evreu decan al facultăţii Athena; apoi, în 1995, după ce renunţase la postul de decan pentru a-şi încheia cariera predînd la clasă, îşi reluase două dintre cursuri sub egida programului combinat de limbi şi literaturi care absorbise Departamentul de Clasice şi se afla sub conducerea profesoarei Delphine Roux. Ca decan şi cu sprijinul deplin al unui preşedinte ambiţios, Coleman preluase un colegiu adormit de provincie, cu idei învechite, şi, nu fără eforturi, pusese capăt mentalităţii de tabără de odihnă îndemnînd viguros bătrîniturile din rîndul vechii gărzi să iasă la pensie, aducînd asistenţi tineri şi ambiţioşi şi revoluţionînd programa de studiu. E aproape sigur că, dacă s-ar fi pensionat fără incidente, la vremea lui, ar fi urmat festschrift-ul, instituţia seriilor de prelegeri Coleman Silk, o catedră de studii clasice botezată cu numele lui şi poate - dată fiind importanţa revitalizării locului în secolul XX - chiar un corp de clădire pentru ştiinţe umaniste; sau sala de festivităţi, punctul de atracţie al colegiului, ar fi fost redenumită după moartea lui. În mica lume academică în care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii resentimentele ar fi dispărut demult, la fel şi controversele sau chiar teama pe care o stîrnise, lăsînd în urmă doar gloria eternă.

Pe la mijlocul celui de al doilea semestru la catedră ca profesor plin, Coleman a pronunţat termenul autodenunţător care avea să îi aducă ruperea tuturor legăturilor cu facultatea - unicul cuvînt de felul acesta din milioanele rostite cu voce tare în anii de activitate profesorală şi administrativă la Athena, cuvîntul care, după părerea lui Coleman, avea să provoace moartea soţiei sale.

În clasă erau paisprezece studenţi. Coleman făcuse prezenţa la începutul primelor cursuri, ca să le înveţe numele. Cum două dintre acestea încă nu îi evocau nici un chip, după cinci săptămîni de la începerea semestrului, în a şasea săptămînă Coleman şi-a început cursul întrebînd:
- Le cunoaşte cineva pe persoanele astea? Există sau sînt doar nişte fantome?

Ceva mai tîrziu, în aceeaşi zi, a aflat cu uimire că este chemat de succesorul său, noul decan al facultăţii, pentru a răspunde acuzaţiei de rasism înaintate de cele două studente absente, care se dovediseră a fi de culoare şi care, în ciuda faptului că nu fuseseră de faţă, aflaseră destul de repede de interpelarea prin care se pusese în mod public problema lipsei lor. Coleman îi spuse decanului:
- Mă refeream la caracterul lor eventual ectoplasmic. Nu e evident? Sînt două studente care n-au venit la nici un singur curs. Asta e tot ce ştiu despre ele. Am folosit cuvîntul în sensul lui primar, cel mai obişnuit: "fantomă", adică spectru sau stafie. Habar n-am avut ce culoare au. Poate am ştiut acum vreo cincizeci de ani, dar între timp am uitat complet că "fantome" e un termen peiorativ folosit uneori pentru negri. Altfel, dat fiind că sînt extrem de meticulos cu privire la sensibilităţile studenţilor, n-aş fi folosit niciodată un asemenea cuvînt. Uită-te la context: Există sau sînt doar nişte fantome? Acuzaţia de rasism e ridicolă. E fantasmagorică. Asta o ştiu şi colegii, şi studenţii mei. Problema, unica problemă, e lipsa de la ore a acestor studente şi neglijarea activităţii lor, flagrantă şi de nescuzat. Ce mă lasă mut e faptul că acuzaţia e nu numai falsă, ci monumental de falsă.

Şi, dat fiind că spusese deja prea mult în apărarea sa şi considerînd chestiunea închisă, plecă acasă.

Acum, pînă şi decanii cei mai obişnuiţi, mi se spune, slujind într-un teritoriu al nimănui între personalul facultăţii şi mai înaltele autorităţi administrative, fac, invariabil, economii. Nu aprobă întotdeauna măririle de salariu cerute, locurile de parcare atît de rîvnite sau birourile mai mari pe care profesorii le consideră binemeritate. Candidaţii la numiri sau promovări, mai ales cei din departamentele mai slabe, sînt respinşi sistematic. Cererile înaintate de departamente privind suplimentarea posturilor academice sau administrative sînt aproape întotdeauna refuzate, la fel ca şi cele de reducere a normelor didactice şi de scutire de la orele de dimineaţă. Fondurile pentru deplasări la conferinţe academice sînt de cele mai multe ori inaccesibile et caetera, et caetera. Dar Coleman nu fusese un decan obişnuit, iar cei de care se debarasase şi modul în care se debarasase de ei, ce desfiinţase şi ce înfiinţase, plus modul în care îşi îndeplinise slujba în pofida unei opoziţii imense făcuseră mai mult decît să atingă şi să ofenseze o mînă de ingraţi şi nemulţumiţi. Sub protecţia lui Pierce Roberts, preşedintele tînăr, chipeş şi îndrăzneţ, cu podoaba capilară intactă, care venise şi îl numise decan - şi care îi spusese: "Schimbările se vor face şi cei cărora nu le place n-au decît să plece sau să înceapă să se gîndească la pensie" -, Coleman răsturnase totul. Cînd, opt ani mai tîrziu şi pe la jumătatea decanatului lui Coleman, Roberts acceptase prestigioasa preşedinţie a Celor Zece, aceasta se făcuse pe baza reputaţiei obţinute în urma realizărilor de la Athena, obţinute în timp record - nu de către sclipitorul preşedinte al cărui rol era în principal acela de a găsi fonduri, care nu receptase nici una din lovituri şi se mutase de la Athena cu o reputaţie fără pată, ci de către hotărîtul său decan.

Chiar în prima lună după ce fusese numit în funcţie, Coleman Silk i-a invitat pe toţi membrii facultăţii, pe rînd, la o discuţie, inclusiv pe cîţiva profesori mai în vîrstă, descendenţi ai vechilor familii din zonă care înfiinţaseră şi, iniţial, dotaseră instituţia, care nu aveau cu adevărat nevoie de bani, dar îşi acceptau bucuroşi salariile. Fiecăruia i s-au transmis instrucţiuni precise să îşi aducă la întîlnire CV-ul, dar, dacă vreunul preferase să nu se conformeze pentru că se considera mai presus de aşa ceva, Coleman avea oricum documentul pe birou, în faţa sa. Şi, timp de o oră sau mai bine, îi ţinea acolo pînă cînd, explicînd atît de convingător că lucrurile începeau, în fine, să se schimbe, îi făcea să asude de-a binelea. În plus, nu ezita să înceapă interviul răsfoind rezumatul şi întrebînd:
- De fapt, ce aţi făcut în ultimii unsprezece ani de zile?

Şi cînd îi replicau, aşa cum făceau cei mai mulţi, că publicaseră în mod regulat în Athena Notes, după ce auzise de prea multe ori pomenite firimiturile academice filologice, bibliografice sau arheologice pe care fiecare dintre ei le pescuia o dată pe an dintr-o străveche teză de doctorat pentru "publicarea" în revista trimestrială, trasă la xerox şi legată în carton gri, necatalogată nicăieri în lume cu excepţia bibliotecii facultăţii, se spune că ar fi îndrăznit să încalce regulile codului de comportament din Athena, spunînd:
- Cu alte cuvinte, vă reciclaţi propriile gunoaie.

După care, nu numai că a desfiinţat Athena Notes, înapoind modesta donaţie celui care o făcuse - socrul redactorului-şef - dar, pentru a încuraja pensionările, i-a obligat pe cei mai anchilozaţi dintre seniori să renunţe la cursurile pe care le predaseră prin rotaţie timp de douăzeci sau treizeci de ani şi să abordeze engleza de anul întîi, cercetările istorice şi noul program de orientare a bobocilor care se ţinea în ultimele zile calde de vară. A eliminat nefericit botezatul premiu Universitarul Anului, dirijînd fondul de o mie de dolari către alt domeniu. Pentru prima dată în istoria colegiului, i-a obligat pe profesori să facă cerere în scris, însoţită de un proiect detaliat, pentru anul sabatic, cerere de cele mai multe ori respinsă. A închis sufrageria facultăţii, mai degrabă club decît sală de mese, care beneficia de cele mai frumoase lambriuri de stejar din întregul campus, retransformînd-o în sala specială de seminar care fusese iniţial şi obligîndu-i pe membrii catedrelor să mănînce la bufet, laolaltă cu studenţii. A reluat şedinţele pe facultate - inexistenţa lor făcuse să crească enorm popularitatea decanului precedent. A cerut secretarei să facă prezenţa, astfel că pînă şi eminenţele cu program de trei ore pe săptămînă au fost nevoite să îşi facă apariţia în campus. A găsit o clauză în statut care prevedea că nu vor exista comitete executive şi, afirmînd că aceste grele obstacole în calea schimbării se ridicaseră din convenţii şi tradiţii, le-a abolit, conducînd şedinţele prin ordonanţă şi folosindu-se de fiecare dintre ele ca de o ocazie pentru a anunţa ce intenţiona să facă în continuare, stîrnind, cu siguranţă, şi mai multe resentimente. Sub conducerea lui avansarea a devenit dificilă - şi poate acesta a reprezentat şocul cel mai mare dintre toate: profesorii nu mai erau promovaţi în mod automat pentru simplul motiv că erau simpatizaţi şi nu mai primeau măriri de salariu nejustificate de merite. Pe scurt, a introdus concurenţa, a instituit un mediu competitiv, ceea ce, după cum observa unul dintre inamicii făcuţi încă din primele zile, "e tipic pentru evrei". Şi, ori de cîte ori se forma cîte un comitet ad-hoc pentru a protesta la Pierce Roberts, acesta îl susţinea fără ezitare pe Coleman.

În perioada Roberts, toţi tinerii inteligenţi pe care îi recrutase îl adorau pe Coleman, pentru că le făcea loc şi pentru că aducea oameni de valoare direct din programele postuniversitare de la Johns Hopkins, Yale sau Cornell - "revoluţia calităţii", după cum le plăcea să o numească. Îl apreciau pentru că scuturase clubul elitei conducătoare, ameninţîndu-i firma, reţetă garantată pentru a scoate din sărite un profesor cu morgă. Toţi cei mai în vîrstă şi mai slabi din facultate supravieţuiseră prin mijloace pe care le inventaseră ei înşişi - cel mai important cercetător al anului 100 î.Hr. şi aşa mai departe - iar contestarea acestora le-a subminat siguranţa de sine şi, în cîţiva ani, a dus la dispariţia lor. Ce vremuri ameţitoare! Însă după ce Pierce Roberts şi-a preluat slujba importantă din Michigan, înlocuit de Haines, noul preşedinte, fără o loialitate specială faţă de Coleman - şi, spre deosebire de predecesorul său, nemanifestînd toleranţă deosebită faţă de vanitatea greoaie şi spiritul autocratic care curăţase locul într-un timp atît de scurt -, şi pe măsură ce tinerii pe care Coleman îi păstrase, împreună cu cei proaspăt recrutaţi, deveneau la rîndul lor generaţia de veterani a facultăţii, a început să se facă simţită o formă de opoziţie faţă de decanul Silk. Acesta nu a înţeles cît era de puternică decît atunci cînd i-a numărat, departament cu departament, pe aceia deloc nemulţumiţi de faptul că termenul pe care bătrînul decan îl alesese pentru a caracteriza doi studenţi aparent inexistenţi putea fi definit nu numai prin descrierea primară din dicţionar, asupra căreia insista ca fiind evidentă, ci şi printr-un sens peiorativ rasial, care le făcuse pe cele două fete de culoare să înainteze plîngerea.

Îmi amintesc foarte bine ziua aceea de aprilie, de acum doi ani, cînd a murit Iris Silk şi nebunia a pus stăpînire pe Coleman. În afară de un semn cu capul făcut unuia sau altuia dintre ei ori de cîte ori drumurile ni se încrucişau la magazinul general sau la poştă, nu-i cunoscusem cu adevărat şi nu ştiusem mare lucru despre ei pînă atunci. Nu ştiusem nici măcar că el crescuse la numai patru sau cinci mile distanţă de mine, în minusculul orăşel East Orange din ţinutul Essex, statul New Jersey, şi că, absolvent în promoţia 1944 al Liceului East Orange, fusese cu vreo şase ani înaintea mea la şcoala de cartier din Newark. Coleman nu făcuse nici un efort să mă cunoască, iar eu nu părăsisem New Yorkul, mutîndu-mă într-o căsuţă izolată din mijlocul cîmpului, pe un drum de ţară din fundul ţinutului Berkshire, ca să fac cunoştinţă cu oameni noi sau să intru într-o comunitate nouă. Invitaţiile primite în primele luni după ce mă stabilisem acolo în 1993 - să vin la cină, la ceai, la cîte o petrecere, să cobor pînă la colegiul din vale şi să ţin o prelegere publică sau, dacă preferam, să vorbesc liber la un curs de literatură - le refuzasem politicos, după care atît vecinii, cît şi colegiul mă lăsaseră în pace, să trăiesc şi să lucrez în linişte.

Atunci însă, în după-amiaza aceea de acum doi ani, sosit direct după ce terminase aranjamentele pentru înmormîntarea lui Iris, Coleman a apărut în faţa casei mele, bătînd în uşă şi cerînd să i se dea drumul înăuntru. Deşi avea de cerut ceva urgent, nu putea sta locului mai mult de treizeci de secunde, să explice ce. Se ridica, se aşeza, se ridica iar, străbătea încăperea în lung şi-n lat, vorbind tare şi grăbit, ba chiar scuturîndu-şi ameninţător pumnul în aer cînd considera - în mod eronat - că e nevoie să sublinieze cîte un pasaj. Trebuia să scriu ceva pentru el - aproape că mi-a ordonat s-o fac. Dacă punea pe hîrtie întreaga poveste, în toată absurditatea ei, fără să schimbe nimic, nu avea să-l creadă nimeni, nimeni n-avea să-l ia în serios, iar lumea avea să afirme că era o minciună sfruntată, o exagerare menită să-l prezinte într-o lumină avantajoasă, avea să spună că trebuie să fi făcut mai mult decît să rostească în clasă cuvîntul "fantome" pentru a atrage nenorocirea asupra lui. Dar dacă o scriam eu, dacă o formula un scriitor de profesie...

Toate barierele se prăbuşiseră înăuntrul său şi, urmărindu-l, ascultîndu-l - un om pe care nu-l cunoşteam, dar în mod evident un om educat care îşi pierduse complet stăpînirea de sine - mă simţeam ca atunci cînd eşti martor la un grav accident de circulaţie, la un incendiu sau o explozie înfiorătoare, o catastrofă publică ale cărei dimensiuni fascinează la fel de tare ca şi grotescul ei. Felul în care bîntuia prin încăpere îmi amintea cunoscuta imagine a găinilor care continuă să mişte după ce li s-a tăiat capul. Şi lui i se retezase capul, craniul ce cuprindea creierul acela educat al decanului şi profesorului de clasice odată imbatabil, iar ceea ce vedeam acum era ceea ce rămăsese, amputat, din el, învîrtindu-se fără control.

Eu - cel în a cărui casă nu călcase niciodată pînă acum, al cărui glas abia dacă îl mai auzise - trebuia să las deoparte tot ceea ce făceam şi să scriu despre felul în care inamicii lui de la Athena, încercînd să lovească în el, o doborîseră în schimb pe ea. Creîndu-i o imagine falsă, acuzîndu-l de lucruri pe care nu le făcuse şi nu le-ar fi putut face în veci, nu mînjiseră doar o carieră profesională construită cu cea mai mare seriozitate şi dăruire, ci îi uciseseră soţia cu care fusese împreună timp de patruzeci de ani. O uciseseră tot aşa cum ar fi făcut-o cu o puşcă, trăgîndu-i un glonţ în inimă. Trebuia să scriu despre "absurditatea" asta, despre "absurditatea" ailaltă - eu, care la vremea aceea nu ştiam nimic despre păţaniile lui de la colegiu şi eram incapabil să urmăresc cronologia ororii care, timp de cinci luni, îl copleşise pe el şi pe răposata Iris Silk: valul crîncen de întruniri, audieri şi interviuri, documentele şi scrisorile trimise conducerii colegiului, comitetelor facultăţii, avocatului negru care le reprezenta fără bani pe cele două studente... acuzaţiile, negările şi contraacuzaţiile, obtuzitatea, ignoranţa şi cinismul, interpretările evident şi deliberat eronate, explicaţiile laborioase şi repetate, întrebările inchizitoriale - şi mereu, permanent, sentimentul atotprezent al irealului.
- Asasinarea ei! striga Coleman, aplecîndu-se peste biroul meu şi bătînd cu pumnul în el. Oamenii ăştia au asasinat-o pe Iris!

Chipul pe care mi-l arăta, chipul care se găsea acum la nu mai mult de treizeci de centimetri de al meu, era crîmpoţit şi strîmb, şi - pentru chipul unui bărbat matur bine îngrijit şi de o frumuseţe tinerească - ciudat de respingător, mai mult ca sigur distorsionat de efectul toxic al tuturor emoţiilor care îl stăpîneau. Era, de aproape, învineţit şi distrus ca un fruct căzut de pe tarabă în piaţă, trimis încolo şi încoace de picioarele trecătorilor.

Există ceva fascinant la modul în care suferinţa morală poate afecta o persoană care nu e, evident, nici slabă, nici fragilă. Ceva mai insidios decît ravagiile unei boli fizice, pentru că nu există perfuzie cu morfină sau operaţie chirurgicală care să ajute. O dată ce te-a prins în gheare, trebuie să mori ca să te eliberezi. Realismul său crud nu seamănă cu nimic altceva.

Asasinată. Pentru Coleman, doar acest lucru putea explica felul în care, din senin, se putea sfîrşi viaţa unei femei energice de şaizeci şi patru de ani, cu o personalitate puternică şi cu o sănătate de fier, pictoriţă ale cărei pînze abstracte dominau expoziţiile locale şi care administra în mod autocratic asociaţia artiştilor din oraş, poetă publicată în ziarul regional, la vremea ei cea mai importantă dintre activiştii politici ai colegiului împotriva adăposturilor atomice, a stronţiului 90 şi, în cele din urmă, a războiului din Vietnam, încăpăţînată, cu convingeri incomode şi bine înrădăcinate, un torent de femeie pe care o recunoşteai de la o sută de metri distanţă după claia de păr alb, sîrmos şi încîlcit; o femeie atît de puternică, după cîte se părea, că, în ciuda personalităţii sale covîrşitoare, decanul despre care se spunea că poate înfrunta cu succes pe oricine, decanul care realizase imposibilul în viaţa academică punînd Colegiul Athena pe picioare, nu reuşea să-şi întreacă nevasta decît la tenis.

Odată dezlănţuit însă atacul împotriva lui Coleman - o dată ce acuzaţiile de rasism fuseseră urmate de investigaţii, nu numai de către noul decan al facultăţii, ci şi de mica organizaţie a studenţilor negri şi de un grup de activişti negri din Pittsfield - demenţa lui făcuse să dispară nenumăratele dificultăţi prin care trecea căsnicia Silk şi aceeaşi impetuozitate care timp de patru decenii se izbise de propria lui autonomie încăpăţînată, dînd naştere unor nesfîrşite fricţiuni în viaţa lor, Iris o pusese acum în slujba cauzei soţului său. Deşi nu dormiseră de ani de zile în acelaşi pat şi nu fuseseră în stare să-şi suporte unul altuia conversaţia - sau fiecare pe cea a prietenilor celuilalt -, cei doi erau din nou împreună, ridicînd pumnul către oamenii pe care îi detestau mai profund decît fuseseră în stare să se deteste reciproc, în clipele cele mai insuportabile. Tot ce avuseseră în comun ca amanţi şi camarazi cu patruzeci de ani în urmă, în Greenwich Village - pe cînd el era la NYU, încheindu-şi doctoratul, iar Iris tocmai scăpase de doi părinţi anarhişti ţicniţi din Passaic şi acum poza pentru orele de desen ale Ligii Studenţilor la Arte Frumoase, înarmată deja cu claia impresionantă de păr, cu trăsături mari şi voluptuoase, încă de pe atunci înalta preoteasă cu aspect teatral, împodobită cu bijuterii folclorice, înalta preoteasă biblică dinainte de naşterea sinagogilor - tot ce avuseseră în comun în zilele acelea din Village (în afară de pasiunea erotică) ieşea din nou, violent, la suprafaţă... pînă în dimineaţa în care Iris se trezise cu o durere de cap feroce şi cu un braţ complet amorţit. Coleman o dusese în grabă la spital, dar a doua zi era moartă.
- Au vrut să mă omoare pe mine, dar au ucis-o pe ea.

Asta mi-a spus nu o dată în timpul neanunţatei vizite pe care mi-a făcut-o acasă şi apoi nu a uitat să repete acelaşi lucru fiecărei persoane care a luat parte la înmormîntare, a doua zi după-amiază. Şi asta credea în continuare. Nici nu voia să audă de vreo altă explicaţie. De la moartea ei - şi de cînd înţelesese că suferinţa lui nu era un subiect pe care să vreau să îl abordez în scrierile mele, primind înapoi toată documentaţia pe care mi-o trîntise pe birou în ziua aceea - se apucase el însuşi de scris o carte în care explica de ce demisionase de la Athena, o lucrare de non-ficţiune pe care o intitulase Fantomele.

În Springfield este un mic post de radio pe unde scurte, care sîmbăta seara, de la şase pînă la miezul nopţii, întrerupe programele obişnuite de muzică clasică şi emite, la începutul serii, muzică de big-band şi mai tîrziu jazz. Pe coasta muntelui unde locuiesc eu nu se prind decît paraziţi pe frecvenţa aceea, dar acolo unde stă Coleman recepţia e bună şi, ori de cîte ori mă invita la cîte un pahar într-o seară de sîmbătă, toate melodiile de dans dulcege pe care tinerii generaţiei noastre le ascultau permanent la radio sau la tonomat în anii '40 începeau să se audă din locuinţa lui de îndată ce coboram din maşină pe aleea din faţa casei. Coleman dădea la maximum nu doar radioul din salon, ci şi pe cel din dormitor, de lîngă pat, pe cel din apropierea duşului şi pe cel din bucătărie, de lîngă cutia de pîine. Indiferent ce se întîmpla să facă prin casă sîmbăta seara, pînă cînd postul îşi înceta transmisia, la miezul nopţii - după jumătatea de oră rituală din fiecare săptămînă cu Benny Goodman - nu era nici un minut în afara razei de acţiune.

În mod straniu, obişnuia să spună, nici una din chestiile serioase pe care le ascultase toată viaţa lui de adult nu-i dădea starea emoţională pe care i-o creau acum vechile acorduri de swing:
- Tot ce e mai stoic în mine se descleştează, iar dorinţa de a nu muri, de a nu muri niciodată e aproape insuportabilă. Şi toate astea - îmi explica el - pentru că îl ascult pe Vaughn Monroe.

Erau seri în care fiecare vers din fiecare cîntec căpăta o semnificaţie atît de formidabil de bizară, încît sfîrşea prin a dansa singur foxtrotul tîrşîit, dezordonat, repetat, neinspirat, dar minunat de plăcut, creator de atmosferă pe care îl dansase cu fetele de la Liceul East Orange, de care îşi lipise, prin pantaloni, primele erecţii încărcate de sensuri; şi, în timp ce dansa, nimic din ce simţea nu era simulat - mi-a spus -, nici spaima (dispariţiei), nici extazul ("Suspini, şi muzica începe. Vorbeşti, şi aud viori"). Lacrimile curgeau spontan, oricît s-ar fi mirat de puţina rezistenţă pe care o putea opune cînd Helen O'Connell şi Bob Eberly cîntau alternativ versurile din Green Eyes, oricît ar fi fost de uimit de felul în care Jimmy şi Tommy Dorsey reuşeau să-l transforme în bătrînul slab care nu se aşteptase niciodată să devină.
- Dar oricine-i născut în 1926 n-are decît să încerce să stea acasă într-o seară de sîmbătă din 1998, îmi zicea, şi să-l asculte pe Dick Haymes cîntînd Those Little White Lies. Să facă asta şi pe urmă să vină să-mi spună că n-a înţeles în sfîrşit celebra doctrină a efectului cathartic al tragediei.

Coleman era în faţa chiuvetei, spălînd vasele de la cină, cînd am intrat pe uşa laterală de plasă, care dădea în bucătărie. Pentru că era aplecat deasupra chiuvetei unde curgea apa şi pentru că radioul cînta tare, iar el intona în acelaşi timp cu tînărul Frank Sinatra Everything Happens to Me, nu m-a auzit intrînd. Era o seară caldă; Coleman purta o pereche de pantaloni scurţi făcuţi din blugi şi espadrile, atît. Din spate, bărbatul acesta de şaptezeci şi unu de ani arăta ca de patruzeci, nu mai mult - suplu, puternic, de patruzeci de ani. Nu avea mai mult de un metru şaptezeci şi opt, sau nici atît, nu era prea musculos, dar era în el multă forţă şi o mare parte din energia sportivului din liceu era încă la vedere, iuţeala, dorinţa de acţiune pe care el o numea sevă. Părul creţ, tuns scurt, căpătase culoarea cenuşii şi de aceea, din faţă, în ciuda nasului cîrn de puştan, nu arăta la fel de tînăr cum ar fi arătat dacă ar fi avut părul încă negru. În plus, avea două şanţuri adînci săpate de fiecare parte a gurii, iar în ochii verzi-căprui se vedea, după moartea lui Iris şi demisia de la facultate, o oboseală profundă şi golul din suflet. Coleman avea înfăţişarea improbabilă, ca de păpuşă frumoasă, pe care o vezi pe chipurile îmbătrînite ale actorilor care au fost celebri în copilărie şi în care copilul-minune rămîne întipărit pentru totdeauna.

Una peste alta, era în continuare un bărbat arătos, atrăgător chiar şi la vîrsta lui, tipul evreului cu nasul mic, la care forţa se concentrează în maxilar, unul dintre evreii aceia cu părul creţ şi pigmentaţie gălbuie a pielii, care posedă ceva din aura ambiguă a negrilor deschişi la culoare, luaţi cîteodată drept albi. Pe cînd era marinar la baza navală Norfolk din Virginia, către sfîrşitul celui de al doilea război mondial, dat fiind că numele nu-l trăda de evreu - ar fi putut fi tot atît de bine un nume de negru - fusese o dată confundat, într-un bordel, cu un negru care încerca să treacă drept alb şi aruncat în stradă.
- Dat afară dintr-un stabiliment din Norfolk pentru că eram negru, dat afară de la colegiul Athena pentru că sînt alb.

Astfel de lucruri auzisem des de la el în ultimii doi ani, aiureli despre antisemitismul negru şi despre colegii trădători şi laşi, bineînţeles prezentaţi ca atare, fără modificări, în cartea sa.
- Dat afară de la Athena, mi-a spus, pentru că sînt genul de evreu alb pe care tîmpiţii ăştia îl numesc "inamicul". El le-a făcut viaţa amară în America. El le-a răpit posibilitatea de a intra în paradis. Şi tot el îi împiedică să progreseze de atîţia ani de zile. Care e cea mai importantă sursă a suferinţelor negrilor pe planeta asta? Răspunsul îl au fără să mai trebuiască să vină la cursuri. Ştiu fără să trebuiască să deschidă o carte. Fără să citească, ştiu - ştiu şi fără să gîndească. Cine e responsabil? Aceiaşi monştri din Vechiul Testament care sînt răspunzători şi pentru suferinţele germanilor. Au omorît-o, Nathan. Şi cine-ar fi crezut că Iris n-o să fie destul de puternică? Şi uite, cu toată forţa ei, cu toată gura ei mare, n-a fost. Marca lor de idioţenie a fost mai tare chiar şi decît stînca de nevastă-mea. "Fantome." Şi cine să-mi ia apărarea aici? Herb Keble? Cînd eram decan, eu l-am adus pe Herb Keble la colegiu. Asta la doar cîteva luni după ce am acceptat postul. A fost nu numai primul negru la catedra de ştiinţe sociale, ci şi primul negru în orice poziţie, alta decît administrativă. Dar pînă şi Herb s-a radicalizat în contact cu rasismul evreilor ca mine. "Nu pot să îţi iau apărarea de data asta, Coleman. Va trebui să fiu de partea lor." Aşa mi-a spus cînd m-am dus să-i cer sprijinul. În faţă. "Va trebui să fiu de partea lor." A lor!

Trebuia să-l fi văzut pe Herb la înmormîntarea lui Iris. Era zdrobit. Devastat. A murit cineva? Herb nu dorise să moară nimeni. Toate mişcările astea n-au fost decît tertipuri din jocul pentru putere. Pentru a avea un cuvînt mai greu de spus în felul în care e condus colegiul. N-au făcut decît să exploateze o situaţie prielnică. Pentru a-l forţa pe Haines şi conducerea să facă ceea ce, altminteri, n-ar fi făcut niciodată. Mai mulţi negri în campus. Mai mulţi studenţi negri, mai mulţi profesori negri. Reprezentarea, asta-i buba. Singura. Sigur că nu era nevoie să moară nimeni. Sau să demisioneze. Şi asta l-a luat pe Herbert prin surprindere. De ce să demisioneze Coleman Silk? Nimeni n-avea de gînd să-l concedieze. Nimeni n-avea curajul să-l concedieze. Au făcut ce-au făcut pentru că au avut posibilitatea. Intenţia lor era să mă mai ţină puţin cu tălpile pe jar - de ce n-am mai avut un pic de răbdare? Cine şi-ar mai fi amintit ceva în semestrul următor? Incidentul - incidentul!? - a pus pe tapet "o chestiune organizatorică" dintr-o categorie necesară într-un loc atît de înapoiat din punct de vedere rasial cum e Athena. De ce mi-am dat demisia? Cînd am făcut-o, lucrurile se potoliseră, practic. De ce dracu' mi-am mai dat demisia?

La vizita anterioară, Coleman începuse să-mi vînture ceva prin faţă din clipa în care îi trecusem pragul, un altul dintre sutele de documente arhivate în cutii pe care scria: Fantome.
- Uite. Una dintre talentatele mele colege. Care scrie despre una dintre cele două care m-au acuzat, o studentă care n-a venit niciodată la ore, a picat toate celelalte cursuri, mai puţin unul, cursuri la care nu s-a dus, nici la alea. Crezusem c-a picat pentru că nu a făcut faţă materialului, nemite să înceapă să-l stăpînească, dar s-a dovedit că, de fapt, l-a picat pentru că s-a simţit prea intimidată de rasismul pe care îl emanau profesorii ei albi ca să-şi mai poată aduna curajul să meargă la ore. Acelaşi rasism pe care eu l-am pus în cuvinte. La una dintre întîlnirile alea, audieri, cum vrei să le spui, m-au întrebat: "Care au fost, după părerea dumneavoastră, factorii care au dus la eşecul acestei studente?" "Ce factori?! am zis. Indiferenţa. Aroganţa. Apatia. Problemele personale. Cine poate să ştie?" "Dar - m-au întrebat - în lumina acestor factori, ce recomandări pozitive i-aţi făcut acestei studente?" "Nu i-am făcut nici o recomandare. Nici n-am dat ochii cu ea. Dacă aş fi avut ocazia, i-aş fi recomandat să se lase de şcoală." "De ce?" m-au întrebat. "Pentru că locul ei nu e într-o şcoală."

Hai să-ţi citesc din documentul ăsta. Ascultă aici. Completat de o colegă a mea, care susţine că Tracy Cummings e o persoană pe care nu trebuie să ne grăbim să o judecăm cu prea multă asprime, în orice caz nu s-o îndepărtăm şi s-o respingem. Pe Tracy trebuie s-o încurajăm, pe Tracy trebuie s-o înţelegem - trebuie să ştim, ne spune învăţatul profesor, "de unde vine Tracy". Stai să-ţi citesc ultimele propoziţii. "Tracy provine dintr-un mediu relativ dificil, dat fiind că s-a separat de familia imediată în clasa a zecea şi a locuit la nişte rude. De aceea, nu a reuşit prea bine să facă faţă realităţilor situaţiei. Recunosc acest defect. Dar este dispusă, doritoare şi capabilă să îşi schimbe modul de a privi viaţa. Ceea ce am văzut născîndu-se în ea în ultimele săptămîni este faptul că a înţeles gravitatea evitării realităţii." Fraze întocmite de o oarecare Delphine Roux, şefa catedrei de Limbă şi Literatură, care predă, între altele, un curs despre clasicismul francez. "A înţeles gravitatea evitării realităţii." Ah, destul. Destul. E scîrbos. Mi se face greaţă.

Acestea erau scenele la care asistam, de cele mai multe ori, de cîte ori mă duceam să-i ţin tovărăşie lui Coleman sîmbăta seara: o dizgraţie umilitoare, care măcina un om încă plin de vitalitate. Un om mare doborît, încă suferind ruşinea înfrîngerii. Ceva ce s-ar fi putut vedea dacă i-ai fi putut face o vizită lui Nixon la San Clemente sau lui Jimmy Carter în Georgia, înainte de a începe să facă penitenţă pentru nereuşita sa, devenind tîmplar. Ceva foarte trist. Cu toate acestea, în ciuda compasiunii faţă de chinul lui Coleman, pentru tot ceea ce pierduse pe nedrept şi pentru neputinţa de a se smulge din amărăciunea lui, erau seri cînd, după ce sorbeam cîteva picături de coniac, doar prin minune mă mai puteam ţine treaz.

Dar, în seara despre care vorbesc, cînd am ieşit pe veranda închisă cu plasă pe care, vara, o folosea ca birou, se împăcase aproape total cu lumea. Scosese două sticle de bere din frigider, cînd ieşiserăm din bucătărie, şi acum stăteam faţă în faţă la masa lungă de scîndură la care lucra aici şi care era acoperită la un capăt cu caiete, douăzeci sau treizeci la număr, împărţite în trei teancuri.
- Uite-o, asta e, mi-a spus Coleman, acum calm, detensionat, o fiinţă cu totul nouă. Asta e. Asta-i Fantomele. Ieri am terminat prima variantă, azi mi-am petrecut toată ziua citind-o şi fiecare pagină din ea mi-a făcut greaţă. Violenţa scriiturii e suficientă ca să mă facă să-l dispreţuiesc pe autor. Faptul că am putut să-mi pierd fie şi un sfert de oră cu aşa ceva, darămite doi ani... Din cauza lor a murit Iris? Cine-o să mă creadă? Nici eu nu mă mai cred pe de-a-ntregul. Pentru a preschimba toată mîzgăleala asta într-o carte, pentru a stoarce din ea mînia neagră şi a o transforma în ceva scris de o fiinţă omenească întreagă la minte mai e nevoie de încă doi ani, cel puţin. Şi cu ce mă aleg, în afară de alţi doi ani în care o să mă gîndesc la "ei"? Nu că m-am dedat iertării. Nu mă înţelege greşit: îi urăsc pe ticăloşi. Îi urăsc pe nenorociţii ăştia la fel cum urăşte Gulliver întreaga specie umană după ce ajunge să trăiască printre cai. Am pentru eu o ură viscerală. Deşi caii ăia mi s-au părut întotdeauna ridicoli. Ţie nu? Mi-i închipui ca pe comunitatea WASP1 care conducea instituţia asta cînd am venit eu aici.
- Eşti în formă, Coleman, vechea nebunie abia dacă se mai cunoaşte. Acum trei săptămîni sau o lună, cînd te-am văzut ultima dată, erai încă afundat pînă la genunchi în propriul sînge.
- Din cauza ăsteia. Dar am citit-o şi e o porcărie, iar acum mi-a trecut. Nu pot să fac precum scriitorii profesionişti. Cînd scriu despre mine însumi, nu pot să introduc distanţarea creatoare. Pagină după pagină, totul e încă la fel de crud. E o parodie la nişte memorii autojustificatoare. Explicaţia fără speranţă.

Zîmbind, a adăugat:
- Kissinger poate să verse o mie patru sute de pagini din astea pe an, dar pe mine sarcina mă depăşeşte. Chiar dacă par în siguranţă, aşa cum stau, orb în bula mea narcisistă, nu mă pot ridica la nivelul lui. Am renunţat.

Cei mai mulţi dintre scriitorii care se trezesc într-un punct mort după ce-şi recitesc munca de doi ani de zile - sau chiar de un an, sau de numai o jumătate de an - şi o găsesc disperat de lipsită de sens şi îi aplică ghilotina critică sînt reduşi la o stare de deznădejde suicidă din care le trebuie luni întregi pentru a ieşi. Dar Coleman, abandonînd varianta iniţială a unei cărţi atît de proaste cum era aceea pe care tocmai o terminase, reuşise, într-un fel sau altul, nu numai să scape înot de epava cărţii, dar şi de epava existenţei sale. Fără ea, părea acum lipsit de orice fel de dorinţă de răzbunare; scăpat de patima spălării propriei reputaţii şi a acuzării opozanţilor săi de crimă, nu mai stătea îmbălsămat în nedreptate. În afară de momentul cînd îl urmărisem la televizor pe Nelson Mandela iertîndu-şi gardienii în clipa în care părăsea închisoarea, cu ultima cină mizerabilă din puşcărie încă neasimilată în organism, nu mai văzusem în viaţa mea o fiinţă martirizată, transformată atît de iute de o schimbare de atitudine. Nu o înţelegeam şi, la început, nici n-am putut să cred în ea.
- Îi întorci spatele aşa, afirmînd cu nonşalanţă: "Mă dau bătut", întorci spatele la toată munca asta, toată ura asta... şi cum crezi c-o să umpli golul pe care-l lasă revolta din tine?
- N-o să-l umplu.

A scos cărţile şi un carneţel pentru rezultate şi ne-am tras scaunele în dreptul porţiunii goale de pe masă. A amestecat cărţile, eu le-am tăiat iar el le-a împărţit. Apoi, în această stare ciudată, senină, de mulţumire, născută aparent din eliberarea de dispreţul cu care îi privise pe toţi cei de la Athena care, în mod deliberat şi cu rea-credinţă, îl judecaseră greşit, se folosiseră de el şi aruncaseră în el cu toate murdăriile - azvîrlindu-l, timp de doi ani, într-o dimensiune mizantropică de proporţii swiftiene -, a început o incantaţie despre zilele măreţe de demult, cînd paharul îi era plin şi cînd considerabilul său dar pentru conştiinciozitate era cheltuit pe lucruri care provocau şi întreţineau plăcerea.

Acum, că nu mai era ancorat în ură, urma să vorbim despre femei. Era, într-adevăr, un nou Coleman. Sau poate unul vechi, cel mai vîrstnic Coleman adult care exista, cel mai mulţumit Coleman care trăise vreodată. Nu Coleman cel dinainte de fantome şi neetichetat ca rasist, ci Coleman cel contaminat exclusiv de dorinţă.
- Am terminat armata la marină, mi-am găsit o locuinţă în Village - a început să-mi spună în timp ce îşi aranja cărţile în mînă - şi nu trebuia decît să ajung la metrou. Acolo, jos, era ca la pescuit. Coboram în galerie şi ieşeam la suprafaţă cu o fată. Şi apoi - s-a întrerupt ca să ridice cartea pe care o pusesem jos - toate deodată, mi-am luat diploma, m-am însurat, mi-am găsit o slujbă, copiii şi cu asta s-a terminat cu pescuitul.
- N-ai mai pescuit niciodată.
- Aproape niciodată. Zău. Practic niciodată. Ce mai, niciodată. Auzi melodiile astea?

Cele patru radiouri cîntau toate în casă, chiar şi din stradă ar fi fost cu neputinţă să nu le auzi.
- După război, astea erau melodiile la modă, zise. Patru, cinci ani cu melodiile astea, cu fetele, asta mi-a îndeplinit toate idealurile. Azi am găsit o scrisoare. În timp ce strîngeam materialele pentru Fantome, am dat peste o scrisoare de la una din fete. O fată anume. Îmi luasem prima slujbă, în Long Island, iar Iris era însărcinată cu Jeff, şi atunci a sosit scrisoarea asta. O fată de aproape un metru optzeci. Şi Iris era înaltă. Dar nu ca Steena. Iris avea substanţă. Steena era altfel. Steena mi-a trimis în 1954 scrisoarea asta, care a apărut astăzi, în timp ce strîngeam dosarele.

Din buzunarul de la spate al şortului, Coleman a scos plicul original care conţinea scrisoarea de la Steena. Încă nu-şi pusese pe el tricoul, ceea ce, dat fiind că stăteam acum nu în bucătărie, ci afară pe verandă, nu puteam să nu observ - era o seară caldă de iulie, dar nu chiar atît de caldă. Nu-mi lăsase niciodată impresia unui bărbat a cărui vanitate se extinde şi asupra propriei anatomii. Acum însă mi se părea că era ceva mai mult decît simplul confort domestic exprimat în exhibarea suprafeţei bronzate a trupului său. Stăteau la vedere umerii, braţele şi pieptul unui bărbat nu prea voinic, încă în formă şi atrăgător, el cărui pîntece nu mai era, desigur, plat, dar nici nu scăpase grav de sub control - una peste alta, fizicul cuiva care în sport ar fi fost mai degrabă un competitor viclean şi abil decît unul dominator prin forţă. Toate acestea îmi fuseseră ascunse pînă acum, pentru că îl văzusem întotdeauna îmbrăcat, dar şi pentru că fusese atît de dramatic absorbit în furia lui.

Tot aşa, ascuns vederii pînă acum, fusese micul tatuaj albăstrui, ca de Popeye, situat în partea de sus a antebraţului drept, aproape de încheietura umărului - cuvintele "U.S. Navy" înscrise între braţele ca nişte cîrlige ale unei ancore mici şi şterse, coborînd pe ipotenuza muşchiului deltoid. Un simbol minuscul, la nevoie, al milioanelor de împrejurări din viaţa celuilalt, unul din vîrtejul de detalii care constituie negura biografiei umane - un simbol minuscul menit să îmi aducă aminte că felul în care îi înţelegem pe oameni este, obligatoriu, în cel mai bun caz puţin fals.
- Ai păstrat-o? Scrisoarea? Încă o mai ai? am întrebat. Trebuie să fi fost o scrisoare cu totul specială.
- Ucigătoare. Se petrecuse cu mine ceva ce nu pricepusem pînă la scrisoarea asta. Eram căsătorit, aveam responsabilitatea unui loc de muncă, urma să avem un copil şi totuşi nu înţelesesem că etapa Steenelor luase sfîrşit. Am primit scrisoarea asta şi mi-am dat seama că lucrurile serioase începuseră cu adevărat, viaţa serioasă dedicată lucrurilor serioase. Tata avea un bar în apropiere de Groove Street, în East Orange. Tu eşti din Weequahic, nu cunoşti East Orange. Era cartierul sărac al oraşului. El era unul dintre evreii proprietari de baruri, erau peste tot în Jersey, toţi aveau legături cu familia Reinfeld şi cu Mafia - n-aveau încotro, dacă voiau să-i supravieţuiască. Tata nu era un dur, dar era suficient de aspru, iar mie nu mi-a vrut decît binele. A murit pe neaşteptate cînd eram în ultimul an de liceu. Eram singurul copil. Cel adorat. Nu mă lăsase să lucrez în bar nici cînd tipii de-acolo începuseră să mă invite la cîte un pahar. Totul în viaţă, inclusiv barul - începînd chiar cu barul - m-a împins dintotdeauna de la spate să fiu un elev serios, iar în zilele alea, învăţînd latina la liceu, apoi latina avansată, apoi greaca, făcînd încă parte din vechea programă, puştiul cîrciumarului nici n-ar fi putut să fie mai serios decît atît.

Am jucat rapid cîteva mîini, apoi Coleman a lăsat cărţile jos, ca să-mi arate că era cîştigător. În timp ce începeam să le împart din nou, şi-a reluat povestirea. Nu o mai auzisem niciodată pînă atunci. Nu mai auzisem pînă atunci nimic, în afară de felul în care ajunsese să deteste colegiul.
- Şi-aşa, a zis, o dată ce am împlinit visul tatei şi am devenit un profesor de colegiu ultrarespectabil, mi-am imaginat, la fel ca tata, că viaţa serioasă nu avea sfîrşit. Că nu mai putea avea sfîrşit o dată ce aveai calificarea necesară. Dar ea se sfîrşeşte, Nathan. "Sau sînt fantome?" şi am zburat cu fulgi cu tot. Cînd era aici, lui Roberts îi plăcea să spună lumii că succesul meu ca decan se trage din faptul că am învăţat bunele maniere într-un bar. Preşedintelui Roberts, cu pedigriul lui social, îi făcea plăcere să aibă un obişnuit al barurilor parcat vizavi de el, pe acelaşi culoar. Mai ales de faţă cu vechea gardă, Roberts pretindea că mă apreciază pentru originea mea, deşi, după cum ştim, neevreilor le displac de fapt poveştile despre evrei şi spectaculoasa lor evadare din mahala. Da, era în Pierce Roberts şi puţină batjocură, şi chiar de pe-atunci, dacă mă gîndesc mai bine, chiar de pe-atunci...

Ajuns aici însă, se controlă. Refuză să continue. Încheiase faza monarhului obligat să abdice. Jalea care nu va muri niciodată este declarată, de-acum încolo, moartă.

Înapoi la Steena. Amintirea Steenei ajută enorm.
- Am cunoscut-o în '48, spuse. Aveam douăzeci şi doi de ani, trimis la New York University cu o bursă de la armată, marina o lăsasem în urmă, iar ea avea optsprezece ani şi abia picase de cîteva luni în New York. Avea o slujbă oarecare acolo şi mergea şi la colegiu, dar la seral. O fată independentă din Minnesota. Sigură pe ea, sau aşa părea. Daneză, în parte, islandeză în rest. Iute. Isteaţă. Frumuşică. Înaltă. Minunat de înaltă. Ţinută statuară. N-am mai uitat-o. Am fost împreună doi ani. Îi ziceam Voluptas. Fiica lui Psyche. Personificarea plăcerii senzuale la romani.

Puse cărţile jos, luă plicul de unde îl pusese, alături de teancul de decartate, şi extrase scrisoarea. O epistolă bătută la maşină, lungă de vreo două pagini.
- Ne întîlniserăm întîmplător. Eu veneam de la Adelphi şi aveam o zi de stat în oraş, şi am dat peste Steena, care avea de-acum vreo douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani. Ne-am oprit şi am stat de vorbă, eu i-am spus că soţia mea era însărcinată, ea mi-a spus ce face, pe urmă ne-am sărutat, ne-am luat rămas-bun şi asta a fost tot. La o săptămînă după aia, am primit scrisoarea asta, prin intermediul facultăţii. E datată. A pus data pe ea. Uite: 18 august 1954. "Dragă Coleman - zice - m-am bucurat nespus să te văd la New York. Oricît de scurtă a fost întîlnirea noastră, după ce te-am văzut am simţit un fel de tristeţe autumnală, poate pentru că cei şase ani care au trecut de cînd ne-am cunoscut îmi demonstrează dureros de limpede cîte zile din viaţa mea sînt de-acum «trecute». Arăţi foarte bine şi mă bucur că eşti fericit. De asemenea, ai fost un gentleman. Nu te-ai repezit la mine. Lucru pe care l-ai făcut (sau ai lăsat impresia că îl faci) cînd te-am cunoscut şi cînd ai închiriat camera de la subsol din Sullivan Street. Îţi aminteşti cum erai? Erai incredibil cînd te repezeai, aproape ca păsările care zboară pe deasupra uscatului sau a apei şi văd ceva mişcînd, ceva palpitînd de viaţă, şi se reped - sau cad în picaj - şi înşfacă. Am fost uimită, cînd ne-am cunoscut, de energia zborului tău. Îmi amintesc prima dată cînd am intrat în camera ta şi cum, cînd am intrat, m-am aşezat pe un scaun, iar tu te plimbai prin încăpere dintr-un loc în altul, oprindu-te din cînd în cînd pe marginea unui taburet sau a canapelei. Aveai o canapea veche de la Armata Salvării, pe care ai dormit pînă am pus mînă de la mînă şi am cumpărat Salteaua. Mi-ai oferit o băutură, pe care mi-ai întins-o în timp ce mă scrutai cu un aer de mirare nestăpînită şi curiozitate, ca şi cum ar fi fost un miracol faptul că aveam mîini şi puteam să ţin un pahar, sau că aveam o gură şi puteam bea cu ea, sau că pur şi simplu mă materializasem la tine în cameră, a doua zi după ce ne cunoscuserăm la metrou. Vorbeai, puneai întrebări, uneori răspundeai la întrebări într-un mod grozav de serios şi totuşi hilar, iar eu făceam eforturi să vorbesc, dar pentru mine conversaţia nu era la fel de uşoară. Şi iată-mă privindu-te, absorbind şi înţelegînd mai mult decît sperasem să înţeleg. Dar nu-mi găseam cuvintele pentru a umple golul creat de faptul că tu păreai atras de mine, iar eu eram atrasă de tine. Îmi repetam: «Nu sînt pregătită. Abia am ajuns în oraşul ăsta. Nu acum. Dar o să fiu, am nevoie de un pic de timp, de cîteva teme de conversaţie, dacă aş putea să mă gîndesc la ce vreau să spun». (Pentru ce nu eram «pregătită» nu ştiu. Nu doar să fac dragoste. Pregătită să exist.) Apoi însă te-ai «repezit», Coleman, aproape de la celălalt capăt al încăperii, pînă unde stăteam, şi am fost stupefiată, dar încîntată. Era şi nu era prea devreme."

Se opri din lectură auzind, de la radio, primele măsuri din Bewitched, Bothered and Bewildered, cîntate de Sinatra.
- Trebuie să dansez, zise Coleman. Vrei să dansezi?

Am rîs. Nu, acesta nu era răzbunătorul sălbatic, acrit şi războinic din Fantomele, înstrăinat de viaţă şi înnebunit de ea - nu era nici măcar un alt om. Acesta era un alt suflet. Un suflet de puştan. Am văzut, atît din scrisoarea Steenei, cît şi din felul în care o citea Coleman, dezbrăcat, imaginea clară a ceea ce fusese odinioară Coleman Silk. Înainte de a deveni un decan revoluţionar, înainte de a deveni un profesor serios de clasice - şi cu mult înainte de a deveni un paria al Athenei - fusese nu doar un copil studios, ci şi unul fermecător şi seducător. Excitat. Şmecheros. Un pic demonic chiar, un Pan cu nasul cîrn şi picioare de ţap. Odată ca niciodată, înainte ca lucrurile serioase să pună cu totul stăpînire pe el.
- După ce aud şi restul scrisorii, am răspuns invitaţiei la dans. Citeşte-mi şi restul scrisorii de la Steena.
- Părăsise Minnesota de trei luni cînd ne-am întîlnit. Pur şi simplu am coborît în galeria metroului şi am ieşit la suprafaţă împreună cu ea. În fine, ăsta a fost anul 1948 - a continuat el, întorcîndu-se la scrisoare. "Eram îndrăgostită de-a binelea de tine, dar îmi era teamă că s-ar putea să mă consideri prea tînără, o fătucă ştearsă şi neinteresantă din fundul ţării şi, în plus, deja aveai o prietenă «deşteaptă şi frumoasă şi simpatică», chiar dacă adăugaseşi cu un zîmbet şiret: «Nu cred că o să ne căsătorim». «De ce?», te-am întrebat. «S-ar putea să mă plictisesc», mi-ai răspuns, asigurîndu-te astfel că voi face orice, incluzînd aici şi posibilitatea unei dispariţii, la nevoie, pentru a evita riscul plictiselii. Ei, asta e. Destul. Nici n-ar trebui să te mai deranjez. Promit să n-o mai fac niciodată. Ai grijă de tine. Ai grijă de tine. Ai grijă de tine. Ai grijă de tine. Cu mult drag, Steena."
- Care va să zică, ăsta a fost anul 1948, am zis.
- Haide. Hai să dansăm.
- Dar te poftesc să nu-mi fredonezi la ureche.
- Hai odată. Ridică-te.

La naiba, mi-am spus, curînd o să fim amîndoi oale şi ulcele, şi m-am ridicat în picioare şi acolo, pe verandă, Coleman Silk şi cu mine am început să dansăm împreună un foxtrot. El conducea, iar eu îl urmam cum mă pricepeam mai bine. Mi-am amintit de ziua în care dăduse buzna la mine în birou, după ce terminase cu aranjamentele pentru înmormîntarea lui Iris şi, înnebunit de mînie şi durere, îmi comunicase că trebuia să scriu în locul lui cartea despre toate absurdităţile incredibile care culminaseră cu asasinarea soţiei sale. Ai fi crezut că omul acesta nu va mai avea în veci chef de micile năstruşnicii ale vieţii, că tot ce fusese vesel şi jucăuş în el fusese distrus, pierdut o dată cu cariera profesională, reputaţia şi formidabila lui soţie. Poate de aceea nici nu mi-a trecut prin minte să rîd şi să îl las, dacă vrea, să danseze singur pe verandă, să rîd doar şi să mă distrez privindu-l, poate de aceea i-am dat mîna şi l-am lăsat să mă înconjoare cu braţul şi apoi să mă învîrtă visător pe podeaua tocită de piatră-vînătă - pentru că fusesem de faţă în ziua aceea cînd trupul ei nu se răcise încă şi îl văzusem cum arăta.
- Sper să nu treacă cineva de la pompierii voluntari, am zis.
- Mda. Nu vrem să mă bată cineva pe umăr şi să spună: "Îmi permiteţi?"

Şi aşa, am continuat să dansăm. Dansul nu avea nimic carnal în el, dar, pentru că nu avea pe el decît pantalonii scurţi iar mîna mea se odihnea uşor pe spatele lui cald, ca pe spinarea unui cîine sau a unui cal, nu era nici total în glumă. Era, în felul în care mă conducea pe ringul de dans, o sinceritate semiserioasă şi, mai mult decît atît, o bucurie iraţională de a fi în viaţă, întîmplător şi comic, viu fără un motiv anume - acea bucurie pe care o încerci cînd, copil fiind, înveţi pentru prima dată să cînţi o melodie din pieptene şi o bucată de hîrtie igienică.

Abia cînd ne-am aşezat, Coleman mi-a povestit despre ea.
- Am o legătură, Nathan. Am o legătură cu o femeie în vîrstă de treizeci şi patru de ani. Nici nu pot să-ţi spun ce bine-mi face.
- Abia am terminat dansul... nu e nevoie.
- Am crezut că totul s-a terminat pentru mine. Dar cînd chestia asta ţi se întîmplă din nou atît de tîrziu în viaţă, din senin, complet pe neaşteptate, chiar pe nedorite, se revarsă peste tine şi n-ai cu ce s-o diluezi, cînd nu mai lupţi pe două fronturi, nu mai eşti adîncit în dezordinea zilnică... cînd nu mai e decît asta...
- Şi cînd ea are treizeci şi patru de ani.
- Şi-i ca focul. O femeie ca focul. Ea a transformat iar sexul într-un viciu.
- La Belle Dame sans Merci te-a prins în mreje.
- Aşa s-ar zice. Eu o-ntreb: "Cum îţi e cu un bărbat de şapteş'unu de ani?" şi ea îmi răspunde: "E perfect. Un bărbat de şapteş'unu de ani e deja format şi nu se mai schimbă. Ştii la ce să te aştepţi. N-ai surprize".
- Cum de a ajuns atît de înţeleaptă?
- Surprizele. Treizeci şi patru de surprize turbate au făcut din ea o înţeleaptă. Dar e o înţelepciune foarte îngustă, antisocială. Şi cumplită. E înţelepciunea cuiva care nu mai speră nimic. Asta e înţelepciunea ei, dar şi demnitatea ei, o înţelepciune negativă însă, care nu te ajută în viaţa de zi cu zi. E o femeie pe care viaţa încearcă s-o zdrobească aproape de cînd s-a născut. Tot ceea ce a învăţat decurge de-aici.

Mi-am spus: a găsit pe cineva cu care poate să stea de vorbă... apoi mi-am mai spus: şi eu la fel. În clipa în care un bărbat începe să-ţi vorbească despre sex, el îţi comunică ceva şi despre relaţia dintre tine şi el. În nouăzeci la sută din cazuri lucrul ăsta nu se întîmplă şi poate e mai bine aşa, deşi, dacă nu poţi atinge un anume nivel de sinceritate în privinţa sexului şi preferi, în schimb, să te comporţi ca şi cum nici nu te-ai gîndi la el, prietenia dintre doi bărbaţi rămîne incompletă. Cei mai mulţi dintre bărbaţi nu îşi găsesc un astfel de prieten. Nu e un lucru des întîlnit. Dar atunci cînd el se petrece, cînd doi bărbaţi constată că văd în acelaşi fel această latură esenţială a masculinităţii, cînd nici unul nu se teme că va fi judecat, criticat, invidiat sau întrecut, cînd amîndoi ştiu că încrederea nu le va fi înşelată, legătura umană dintre ei poate deveni foarte puternică, avînd ca rezultat o intimitate neaşteptată. Probabil că nu e obişnuit cu aşa ceva - mi-am spus - dar, pentru că la mine a venit în clipele cele mai grele, plin de ura pe care am urmărit-o umplîndu-l timp de atîtea luni, resimte libertatea pe care ţi-o dă prezenţa cuiva care ţi-a stat alături pe parcursul unui boli grele. Nu simte atît nevoia să se laude, cît enorma uşurare de a nu fi nevoit să ţină doar pentru el un lucru atît de uluitor de nou ca propria lui renaştere.
- Unde-ai găsit-o? am întrebat.
- M-am dus să-mi iau corespondenţa, într-o seară, şi am dat peste ea, spălînd pe jos. E blonda slăbuţă care face uneori curăţenie la poştă. Şi e angajată la Athena. E femeie de serviciu acolo unde eu am fost odată decan. Femeia nu are nimic pe lume. Faunia Farley. Aşa o cheamă. Faunia nu are absolut nimic pe lume.
- De ce n-are nimic pe lume?
- A avut un bărbat. O bătea atît de rău, încît a sfîrşit prin a o băga în comă. Aveau o fermă de lapte. El a administrat-o aşa de prost, că a dat faliment. Au avut doi copii. Soba cu gaz s-a răsturnat, a luat foc şi amîndoi copiii au murit asfixiaţi. În afară de cenuşa lor, pe care o ţine într-o cutie de tablă, sub pat, nu posedă nimic, doar un Chevrolet din '83. Singura dată cînd am văzut-o gata să plîngă a fost cînd mi-a spus: "Nu ştiu ce să fac cu cenuşa". Dezastrele rurale i-au uscat Fauniei pînă şi lacrimile. Şi şi-a început viaţa ca un copil răsfăţat, de bani gata. A crescut într-o casă imensă, la sud de Boston. Şemineuri în cinci dormitoare, obiecte de artă fine, porţelanuri moştenite din generaţie în generaţie - totul vechi şi de cea mai bună calitate, inclusiv familia. Poate să vorbească surprinzător de frumos, dacă vrea. Dar a căzut atît de jos pe scara socială, de atît de sus, încît acum nu mai e decît un amestec verbal indistinct. Faunia a fost exilată de moştenirea care i s-ar fi cuvenit. Declasată. Suferinţa ei are un caracter pur democratic.
- Ce i s-a întîmplat?
- Un tată vitreg i s-a întîmplat. Răul burgheziei la nivelurile ei superioare. Cînd avea cinci ani, a avut loc un divorţ. Tatăl cel prosper a prins-o pe mamă că avea o legătură extraconjugală. Pentru că îi plăceau banii, mama s-a recăsătorit cu cineva care avea bani, iar bogatului tată vitreg i-a căşunat pe Faunia. A început s-o pipăie din prima zi în care a apărut. Nu-şi putea ţine mîinile acasă. Copilul blond, angelic... o pipăia, o înghesuia; iar în ziua în care a încercat să o violeze, a fugit de-acasă. Mama a refuzat s-o creadă. Au dus-o la psihiatru. Faunia i-a povestit ce i se întîmplase, iar după zece şedinţe, psihiatrul s-a dat de partea tatălui. "Ia partea celui care-l plăteşte, susţine Faunia. Ca toată lumea." Mai tîrziu, mama a avut o legătură amoroasă cu psihiatrul. Asta e povestea, aşa cum o spune ea însăşi, povestea felului în care a ajuns să îşi cîştige singură o existenţă dură. A fugit de-acasă, de la liceu, a plecat în sud, a lucrat acolo, s-a întors aici, a căutat de lucru ce-a putut, apoi, la douăzeci de ani, s-a măritat cu un fermier, mai în vîrstă decît ea, proprietarul fermei de lapte, veteran al războiului din Vietnam, în speranţa că, dacă munceau din greu, creşteau copii şi făceau ferma să meargă, va putea avea o viaţă obişnuită, stabilă, chiar dacă individul era cam tăntălău. Mai ales pentru că era cam tăntălău. A sperat că o să fie mai bine dacă era ea cea cu minte. A crezut că va fi în avantajul ei. Dar s-a înşelat. Împreună, n-au avut decît necazuri. Ferma a dat faliment. "Dobitocul - îmi povesteşte ea - a cumpărat prea multe tractoare." Şi o bătea regulat. O bătea pînă o învineţea. Ştii care susţine ea că a fost punctul culminant al mariajului? Evenimentul pe care îl numeşte "marea bătaie cu balegă caldă". Într-o seară, stau în grajd după muls şi se contrazic dintr-un motiv oarecare, şi atunci o vacă dă drumul la o balegă mare, iar Faunia apucă o mînă şi o azvîrle în faţa lui Lester. El aruncă şi el o mînă şi aşa începe totul. Îmi spune: "S-ar putea ca bătaia cu balegă caldă să fi fost cea mai frumoasă parte a căsniciei noastre". La sfîrşit, erau amîndoi acoperiţi cu balegă de vacă şi rîdeau în hohote, după care s-au spălat la furtunul din hambar şi au urcat în casă, să facă dragoste. Dar aici au forţat nota. Amorul nu avea nici a suta parte din hazul bătăii. Amorul cu Lester, după cum susţine Faunia, n-avea nici un haz, pentru că nu ştia cum să-l facă. "Era prea tîmpit pînă şi pentru asta." Cînd îmi spune că sînt bărbatul perfect, îi răspund că înţeleg de ce a ajuns la concluzia asta, comparîndu-mă cu el.
- Iar bătăile cu balegă ale vieţii, cu toţi Lesterii, de la paisprezece ani încoace, cum au făcut-o, în afară de cumplit de înţeleaptă? am întrebat. Aspră? Vicleană? Furioasă? Nebună?
- Viaţa asta de bătăi a asprit-o, mai ales în dragoste, dar n-a făcut-o să-şi piardă minţile. Cel puţin nu încă, aşa cred. Furioasă? Dacă există - şi de ce n-ar exista? -, atunci e o furie ascunsă. Furie fără furie. Şi, pentru cineva care a trăit o viaţă întreagă fără noroc, nu se plînge defel, sau nu faţă de mine, cel puţin. Uneori rosteşte lucruri care ar putea părea viclene. Zice: "Poate ar trebui să mă vezi ca pe o tovarăşă de aceeaşi vîrstă, care doar arată mai tînără. Cred că, de fapt, asta sînt". Cînd am întrebat-o: "Ce aştepţi de la mine?" mi-a răspuns: "Puţină companie. Poate ceva cunoaştere. Sex. Plăcere. Nu te teme, asta-i tot". Cînd i-am spus o dată că e mai înţeleaptă decît majoritatea oamenilor la vîrsta ei, mi-a replicat: "Sînt mai proastă decît majoritatea oamenilor la vîrsta mea". Era, cu siguranţă, mai deşteaptă decît Lester. Dar vicleană? Nu. Ceva, în sufletul Fauniei, a rămas la vîrsta de paisprezece ani şi cum nu se poate mai îndepărtat de ideea de viclenie. A avut o aventură cu şeful ei, tipul care a angajat-o. Smoky Hollenbeck. Iar eu l-am angajat pe el - e cel care are în grijă toate instalaţiile sanitare ale colegiului. Smoky a fost vedeta echipei de fotbal de-aici. În anii '70 l-am cunoscut ca student. Acum e inginer de construcţii civile. O angajează pe Faunia şi, chiar în timp ce face asta, ea înţelege ce are în gînd. Tipul se simte atras de ea. E blocat într-o căsnicie neatrăgătoare, dar nu e supărat pe ea pentru asta, nu o priveşte dispreţuitor, reproşîndu-i în gînd: Cum de nu te-ai aşezat la casa ta? Ce mai baţi străzile, ca o curvă? Smoky nu manifestă nici un pic de superioritate burgheză. Smoky face doar ceea ce trebuie şi face bine - nevastă, copii, cinci, nu mai puţini, cum nu se poate mai însurat, fotbalistul vedetă revenit la colegiu, popular şi admirat în oraş, dar mai are o calitate: poate să se detaşeze de toate astea. Nici n-ai zice, cînd vorbeşti cu el. Întruchiparea spiritului Athenei, fiecare gest exact la locul lui. Aparent, a intrat sută la sută în pielea personajului. Te-ai aştepta să gîndească: Tîrfa asta proastă cu viaţa ei nenorocită? Daţi-o afară din biroul meu. Dar nu. Spre deosebire de restul locuitorilor Athenei, el nu e atît de prins în plasa propriei legende încît să nu mai poată să-şi spună: Mhm, asta-i paraşuta pe care mi-ar plăcea s-o regulez. Sau să nu mai poată să acţioneze. Şi o regulează, Nathan. Se culcă cu Faunia şi cu încă una din fetele din subordinea lui. Împreună. Chestia asta durează timp de şase luni. După care, o tipă cu o firmă de afaceri imobiliare, proaspăt divorţată, abia apărută pe scena locală, intră şi ea în joc. Circul triplu al lui Smoky. Apoi, după şase luni, o abandonează - o scoate pe Faunia din rînd şi renunţă la ea. N-am ştiut nimic din toate astea, pînă nu mi-a spus ea. Iar ea nu mi-a spus decît pentru că într-o noapte, în pat, şi-a dat ochii peste cap şi mi-a spus pe numele lui. Mi-a şoptit: "Smoky". Nimeni altul decît bătrînul Smoky. Faptul că a făcut parte din menajul acesta mi-a dat o idee mai clară asupra femeii cu care aveam de-a face. M-a adus cu picioarele pe pămînt. Sau mai degrabă m-a zguduit din temelii - nu era o amatoare. Cînd o întreb cum face individul de-şi atrage hoardele de admiratoare, îmi răspunde: "Prin forţa sculei lui". "Explică-mi", zic, şi ea îmi spune: "Ştii cum e cînd o muiere adevărată intră într-o încăpere şi bărbatul o simte? Ei bine, e valabil şi reversul. Sînt oameni la care, indiferent cum s-ar deghiza, e evident ce au de gînd". Patul e singurul loc unde Faunia e cît de cît vicleană, Nathan. O viclenie fizică spontană care preia controlul în pat, cu vioara a doua intepretată de o îndrăzneală vinovată. În pat, nimic nu scapă atenţiei ei. Are ochi în carne. Carnea ei vede tot. În pat e o fiinţă puternică, adunată, coerentă, căreia îi face plăcere să treacă dincolo de bariere. În pat, e un fenomen profund. Poate e darul pe care i l-a lăsat, la schimb, molestarea. Cînd coborîm în bucătărie, iar eu fac ouă jumări şi stăm şi mîncăm împreună, e ca un copil. Poate şi ăsta e un dar primit în schimbul molestărilor. Sînt în tovărăşia unui copil incoerent, fără capacitate de concentrare, cu ochii goi. Lucrul ăsta nu se petrece nicăieri în altă parte. Dar ori de cîte ori mîncăm, e acelaşi lucru: eu şi copilul meu. Parcă tot ce a fost vreodată copil se trezeşte în ea. Nu e în stare să stea dreaptă pe scaun, nu e în stare să lege laolaltă două propoziţii care să aibă legătură între ele. Toată aparenta nonşalanţă faţă de sex şi tragedii dispare, şi simt cum îmi vine să-i spun: "Şezi drept la masă, scoate mînecile halatului meu din farfurie, încearcă să asculţi ce-ţi spun şi, pentru Dumnezeu, uită-te la mine cînd îţi vorbesc".
- Şi i-o spui?
- Nu cred că e recomandat. Nu, nu-i spun - pentru că prefer să păstrez intensitatea momentului. Mă gîndesc la vasul de sub pat, în care ţine cenuşa cu care nu ştie ce să facă, şi-mi vine să-i spun: "Au trecut doi ani. E vremea să-i înmormîntezi. Dacă nu poţi să-i îngropi în pămînt, atunci du-te la rîu şi împrăştie cenuşa de pe pod. Lasă-i să plutească. Dă-le drumul. Merg şi eu cu tine. O s-o facem împreună". Dar nu sînt tatăl fetei ăsteia, nu ăsta e rolul pe care îl joc aici. Nu-i sînt profesor. Nu-i sînt nimănui profesor. Nu mai predau, nu mai corectez, nu mai îndrum, examinez sau luminez oamenii, m-am pensionat. Sînt un bărbat de şaptezeci şi unu de ani, cu o metresă de treizeci şi patru; ceea ce, în lumea bună din Massachusetts, îmi interzice să mai luminez pe cineva. Iau Viagra, Nathan. Asta da, Belle Dame sans Merci. Toate turbulenţele şi fericirea asta le datorez medicamentului Viagra. Fără Viagra, nimic din toate astea nu s-ar întîmpla. Fără Viagra, aş avea o imagine a lumii mai adecvată vîrstei mele şi cu totul alte obiective. Fără Viagra, aş avea demnitatea unui domn în vîrstă, eliberat de dorinţe, care ştie să se poarte. N-aş face un lucru care n-are nici un sens. N-aş face un lucru atît de improbabil, de pripit, de iraţional şi de potenţial dezastruos pentru toţi cei implicaţi. Fără Viagra, aş continua, în ultimii mei ani de viaţă, să dezvolt perspectiva largă şi impersonală a unui individ cu experienţă şi educaţie, pensionat în mod onorabil, care a renunţat de mult la plăcerile senzuale ale vieţii. Aş putea continua să trag concluzii profund filosofice şi să am o influenţă morală binefăcătoare asupra celor tineri, în loc să mă arunc iar în starea asta de perpetuă necesitate care e beţia sexului. Mulţumită medicamentului Viagra, am reuşit să înţeleg transformările amoroase ale lui Zeus. Aşa ar fi trebuit să se numească Viagra. Ar fi trebuit să se numească Zeus.

Se miră şi el că-mi spune toate astea? Cred că da. Dar e prea însufleţit ca să se mai poată opri. Imboldul e acelaşi care l-a împins să mă invite la dans. Da, mi-am spus, Fantomele nu mai reprezintă modul de a sfida umilinţa, ci amorul cu Faunia. Dar e ceva mai mult chiar şi decît atîta. Dorinţa de a da drumul fiarei dinăuntru, acestei forţe a naturii, timp de o jumătate de oră, două ore sau cît o fi. A fost căsătorit multă vreme. A avut copii. A fost decanul unui colegiu. Timp de patruzeci de ani, a făcut doar ceea ce trebuia. A fost ocupat, iar rezultatul natural a fost că fiara a stat închisă în cuşcă. Acum însă cuşca s-a deschis. S-a terminat cu calitatea de decan, de tată, de soţ, de savant sau de profesor, cu cititul cărţilor, cu prelegerile, cu corectatul lucrărilor şi cu acordatul notelor. La şaptezeci şi unu de ani nu mai eşti animalul entuziast şi excitat care erai la douăzeci şi şase, bineînţeles. Dar urmele animalului, urmele fiinţei naturale... a intrat acum în contact cu aceste urme. Iar rezultatul este că e fericit, e mulţumit de contactul cu urmele acestea. E mai mult decît fericit, e încîntat şi legat de ea, profund legat, datorită încîntării. Nu familia face aceasta, biologia n-are nevoie de el pentru moment. Nu familia, nu responsabilitatea, nu datoria, nu banii, nu o ideologie comună sau dragostea pentru literatură, nu dezbaterea aprofundată a unor idei măreţe. Nu, ceea ce-l leagă acum de ea e încîntarea. Mîine o să facă un cancer şi-o să dea ortul popii. Dar astăzi are încîntarea.

De ce-mi spune mie toate astea? Pentru că, dacă vrea să se poată abandona liber unei astfel de stări, omul trebuie să o cunoască. E liber să se abandoneze, mi-am spus, pentru că nu riscă nimic. Pentru că viitorul nu există. Pentru că el are şaptezeci şi unu de ani, iar ea are treizeci şi patru. Nu s-a băgat în povestea asta de dragul învăţăturilor sau al planurilor de viitor, ci de dragul aventurii, la fel ca şi ea: de amorul artei. Cei treizeci şi şapte de ani i-au dat dreptul. E bătrîn dar, pentru ultima oară, e încărcat sexual. Ce poate fi mai mişcător?
- Sigur, nu pot să nu mă întreb ce vede la mine, a continuat Coleman. Ce-i în capul ei? Faptul că e combinată cu un bărbat destul de bătrîn ca să-i fie bunic e o experienţă incitantă?
- Presupun că există şi genul ăsta de femeie, am spus, pentru care e o experienţă incitantă. Sînt atîtea alte genuri, de ce n-ar fi şi ăsta? Eu zic că undeva e o agenţie, Coleman, o agenţie federală care se ocupă de bărbaţii în vîrstă, iar ea e angajata acestei agenţii.
- Cînd eram tînăr, a comentat Coleman, nu m-am încurcat niciodată cu femei urîte. Dar în armată aveam un prieten, Farriello, iar femeile urîte erau specialitatea lui. În Norfolk, dacă ieşeam la vreun bal al bisericii sau la vreo petrecere, Farriello se ducea glonţ la cea mai urîtă dintre fete. Cînd am început să-mi bat joc de el, mi-a spus că habar n-aveam ce pierd. Sînt pline de frustrări, mi-a zis. Nu sînt la fel de frumoase ca prinţesele pe care le alegi tu, şi tocmai de-aia fac orice le ceri. Majoritatea bărbaţilor sînt nişte proşti, fiincă nu ştiu chestia asta. Nu pricep că, numai dacă te apropii de femeia cea mai urîtă, ea se va dovedi a fi cea mai formidabilă. Cu condiţia s-o faci să se deschidă. Dar şi dacă reuşeşti? Dacă reuşeşti s-o faci să se deschidă faţă de tine, nici n-o să mai ştii ce să faci mai întîi, aşa de tare vibrează. Şi asta pentru că e urîtă. Pentru că nu e niciodată cea aleasă. Pentru că stă în colţ, cînd toate celelalte fete dansează. Aşa e şi cînd eşti bătrîn. Eşti ca fata cea urîtă. Stai în colţ în timpul dansului.
- Aşadar, Faunia e un fel de Farriello pentru tine.

A zîmbit.
- Mai mult sau mai puţin.
- Oricum, indiferent ce altceva o să se mai întîmple, i-am zis, pentru că iei Viagra ai scăpat măcar de chinul de a scrie romanul ăla.
- Asta aşa e. Cred că ai dreptate. Cartea aia tîmpită. Şi ţi-am spus că Faunia nu ştie să citească? Am aflat într-o seară, cînd am plecat cu maşina pînă în Vermont, să luăm cina. N-a putut să citească meniul. L-a azvîrlit deoparte. Cînd vrea să-şi manifeste dispreţul, are un fel de a-şi sălta doar jumătate din buza de sus, puţin cît un fir de păr, şi apoi de a spune ce gîndeşte. Şi, cu tot dispreţul, i-a zis chelneriţei: "Ce-a comandat şi el, aidoma".
- Dar pînă la paisprezece ani a mers la şcoală. Cum se face că nu ştie să citească?
- Abilitatea de a citi pare să-i fi dispărut o dată cu vîrsta copilăriei, atunci cînd a deprins-o. Am întrebat-o cum s-a putut întîmpla aşa ceva, dar n-a făcut decît să rîdă. "Simplu", mi-a spus. Bravii liberali de la Athena încearcă s-o convingă să se înscrie într-un program de alfabetizare, dar Faunia nici nu vrea să audă. "Şi nici ţie să nu-ţi treacă prin cap să mă-nveţi. N-ai decît să-mi faci ce vrei, absolut orice - mi-a spus în seara aia -, dar nu mă lua cu prostii din astea. Îmi ajunge că trebuie să-i aud pe oameni vorbind. N-ai decît să mă înveţi să citesc, să mă obligi, să mă forţezi s-o fac şi o să mă ai pe conştiinţă". Pe tot drumul înapoi din Vermont, n-am scos o vorbă, nici eu, nici ea. Pînă n-am ajuns acasă n-am schimbat un cuvînt. "Nu-ţi e a te regula cu o analfabetă, mi-a zis. O să mă părăseşti pentru că nu sînt o persoană demnă şi legitimă, care să ştie să citească. O să-mi spui: «Învaţă să citeşti, sau cară-te». "Nu, i-am răspuns, o să te regulez cu atît mai tare, cu cît nu ştii să citeşti." "Foarte bine, a zis, atunci ne-am înţeles. N-o fac precum fetele alea cu carte şi nu vreau să mă obligi să-mi placă de ele." "O să te regulez, i-am spus, exact pentru ceea ce eşti." "Vezi c-ai priceput." De-acum, rîdeam amîndoi. Faunia are un rîs de barmaniţă care ţine la picioare o bîtă de baseball, pentru orice eventualitate, iar acum hohotea ca de obicei, răguşit, ca şi cum le-ar fi ştiut pe toate - cunoşti rîsul acela de femeie cu un trecut furtunos -, deschizîndu-mi în acelaşi timp fermoarul de la pantaloni. Dar avusese dreptate cînd spusese că o s-o părăsesc. Pe tot drumul înapoi din Vermont, nu mă gîndisem decît la ce spusese ea că mă gîndeam. Dar n-am să o fac. N-am să îmi demonstrez în faţa ei virtutea excepţională. Nici în faţa ei, nici a mea. S-a terminat. Ştiu că lucrurile astea au un preţ al lor. Ştiu că nu există asigurare împotriva lor. Ştiu că ceea ce te revigorează poate să te şi ucidă în cele din urmă. Ştiu că toate greşelile pe care le poate face un bărbat sînt, de obicei, accelerate de un element sexual. Acum însă, se întîmplă că nu-mi pasă. Mă trezesc dimineaţa şi văd un prosop pe jos şi ulei de baie pentru copii pe noptieră. Cum au ajuns acolo? Şi apoi îmi amintesc. Au ajuns acolo pentru că sînt iarăşi viu. Pentru că sînt iarăşi prins în vîrtej. Pentru că exist cu majuscule. N-am de gînd să renunţ la ea, Nathan. Am început să-i spun Voluptas.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer