Acea minciună care nu poate fi ascunsă în faţa conştiinţei

Citiţi un fragment din această carte.



Unul dintre cei mai importanţi scriitori americani contemporani, Philip Roth s-a născut la 19 martie 1933 în Newark, New Jersey, în familia unui agent de asigurări. Studiază la Rutgers University, apoi la Bucknell University, unde îşi ia licenţa în engleză. În 1955, obţine masteratul la University of Chicago. Predă la University of Chicago, University of Iowa şi la The State University of New York at Stony Brook. Debutează, în 1959, cu volumul de nuvele Adio, Columbus (distins, în 1960, cu National Book Award). Îi urmează, printre altele, romanele Complexul lui Portnoy (1969), Sînul (1972), Marele roman american (1973), Viaţă alternativă (1987, recompensat cu National Book Critics Circle Award), Operaţiunea Shylock (1993, pentru care i se acordă PEN/Faulkner Award), Teatrul lui Sabbath (1995, din nou premiat cu National Book Award), Pastorala americană (1997, pentru care i se decernează Premiul Pulitzer), M-am măritat cu un comunist (1998). În 1970, Philip Roth este ales membru al Academiei Americane.

Pata umană (2000) urmăreşte destinul lui Silk Coleman, profesor de limbi clasice, acuzat de a fi făcut afirmaţii rasiste la adresa studenţilor săi. Decît să facă public secretul care l-ar putea dezvinovăţi, Coleman preferă să demisioneze. În timp ce afacerea Lewinski ţine primele pagini ale ziarelor, scriitorul Nathan Zuckerman, prieten al lui Coleman, descoperă în spatele vieţii aşezate a acestuia din urmă un trecut misterios şi un prezent nu mai puţin tulburător: asumarea unei false identităţi evreieşti şi relaţia cu senzuala Faunia, femeie de serviciu cu treizeci de ani mai tînără decît el.

Din opera lui Philip Roth, în colecţia "Biblioteca Polirom", a mai apărut M-am măritat cu un comunist.


Despre cărţile care ne-au plăcut foarte mult sau despre autorii pe care-i iubim ar trebui să ne abţinem, o vreme, să scriem. Când afectivitatea interferă în demersul critic, lucrurile pot ieşi oricum altfel, mai puţin obiective. Asta nu vrea să însemne că există obiectivitate pură, dar există, să recunoaştem, exerciţii reuşite de obiectivitate. De ce îmi place Philip Roth? Pentru că am găsit la el câteva ingrediente care îmi plac, pe care le admir, care, împreună, fac ca lucrurile să iasă bine sau foarte bine. În cazul lui Roth, ele ar fi: o foarte bună capacitate de observare nu doar a lucrurilor, ci mai ales a relaţiilor dintre ele, extrăgând partea care nu se lasă direct văzută, ci, mai degrabă, care emană din intersecţia conjuncturilor. Vorbesc despre ceea ce se dovedeşte a fi esenţial, ceea ce rămâne, în urma evenimentelor, ca distilat pur. Comicul şi umorul sunt alte ingrediente care, folosite cu talentul lui Roth - talent despre care se spune că nu poate fi analizat, fiind un dat - imprimă scrisului său una din notele lui specifice. Ar mai fi de enumerat aici modalitatea în care Roth spune lucrurilor pe nume, în care instrumentează eroticul, lăsându-i nealterată partea delicată.

Acum câţiva ani, într-un articol din The New Yorker, Roth spunea că arta scrisului nu poate atinge un nivel foarte înalt dacă respectivul scriitor nu este un om liber. Vehement contestată, se pare că s-a pierdut din vedere celălalt sens al spuselor lui Roth. Nu doar despre libertatea exterioară vorbea, – aici nici eu nu aş fi de acord cu el – ci şi despre cea interioară, care înseamnă acordul cu tine însuţi. Or, a fi în acord cu tine însuţi este a te cunoaşte şi a te accepta aşa cum eşti. De-abia de-aici încolo poţi face ceva cu/din tine. se pare că Roth trece cu brio şi de această ipostază.

Pata umană este cartea care încheie trilogia sa, după Pastorala americană şi M-am măritat cu un comunist. La prima vedere, Pata umană pare a fi o carte despre puritanismul american al anilor '90, care reia toate temele favorite ale lui Roth. Distinsul profesor de literatură clasică şi decan la universitate de elită din estul Statelor Unite, Coleman Silk (ecranizarea l-a avut în rol principal pe Anthony Hopkins), este acuzat de rasism în urma unei replici făcută în timpul unei ore, în care cuvântul folosit este perceput cu sensul său "subversiv" şi nu cu cel cu care fosese folosit. Profesorul Silk îşi întreabă elevii, în timp ce face prezenţa la curs, dacă cei care nu prea dau pe la şcoală nu sunt cumva strigoi (spook înseamnă fantomă dar este, în acelaşi timp, şi o aluzie la culoare). Acuzat de rasism, Coleman Silk se vede nevoit să-şi susţină nevinovăţia în faţa unei comisii de disciplină. La capătul puterilor, într-o criză de nervi datorată imensităţii acuzei aberaţiei, Silk demisionează, veste la care soţia sa, Iris, face un atac de cord şi moare, însă moare fără să intre în posesia teribilului secret al soţului său. De fapt, pata umană nu este altceva decât cel mai intim secret al fiecăruia dintre ei, pe care nu-l putem împărtăşi nimănui datorită dimensiunilor rezonanţei pe care le-ar stârni în noi. Este ascunsul din fiecare, este zona pe care refuzăm să o supunem analizei chiar şi numai în faţa noastră, este partea întunecată a conştiinţei pe care o târâm în noi până în mormânt şi la care încercă să împiedicăm chiar şi propriul acces. Este, de fapt, ceea ce am vrea să ştergem pentru totdeauna din trecutul nostru, este partea de istorie personală pe care nu suntem în stare să ne-o asumăm. Secretul lui Coleman este şi el teribil, într-o Americă încă puritană: este negru, reuşind să treacă, toată viaţa, drept un evreu alb, lucru ce-i asigură un alt fel de destin. Din căsnicia cu Iris se nasc patru copii. Coleman îşi petrece 40 de ani de viaţă ca profesor universitar integru, onest, corect, ducând o viaţă, deci, cât se poate de serioasă, ocupându-se, desigur, numai de lucruri serioase. Însă toată această existenţă este clădită pe o bază fragilă: minciuna. Destinul se preschimbă odată cu ţâşnirea adevărului la suprafaţa, în conştiinţă. Propria istorie îl ajunge pe personaj din urmă şi îl năruie. Pata umană este acea minciună care nu poate fi ascunsă în faţa conştiinţei. Coleman şi-a minţit soţia, copiii, colegii. Toată existenţa lui este minciună. Sub povara copleşitoare a acesteia, eroul decide să-şi înfrunte soarta, să şi-o ia în mâini, cu speranţa că răul poate fi extirpat. Lucru acesta se produce atunci când se hotărăşte să-şi încredinţeze secretul, după moartea soţiei, unui scriitor al cărui secret este frica de critica literară şi care, după un succesul unui roman, se retrage undeva, la munte. Cu această carte, Roth acuză din nou America de laşitate şi ipocrizie faţă de rasă, sex, clasă. O carte care cucereşte prin forţa scrisului, făcându-ne empatici cu condiţia personajului principal, atrăgându-ne atenţia nu doar asupra unei lumi a cărei fălnicie se înalţă, uneori, pe ipocrizie, ci şi asupra lucrurilor importante pe care le avem de asumat în viaţă.