Frontiera dintre viaţă şi moarte - Refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară (1940 - 1945)

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Zoltán Tibori Szabó (n. 1957, la Alba Iulia) a făcut studii de inginerie, istorie şi artă la Cluj (1979-1984), orientîndu-se apoi spre jurnalism. Redactor-şef al cotidianului Szabadság (Cluj) între 1990 şi 1997, a urmat cursuri de specializare postuniversitară la Chico State University of California şi International Center for Journalists Washington-New York-Philadelphia (1995-1996), colaborînd cu o serie de cotidiene americane, printre care The New York Times, USA Today, Washington Post, The New Yorker. Din 1997 este publicist la cotidianul Szabadság (Cluj) şi corespondent permanent acreditat în România al cotidianului Népszabadság din Budapesta.

Editor al seriei "Minerva Könyvek" (Cluj), a îngrijit volume semnate de Teleki Éva, Lászlóffy Csaba, Gál Mária, Kincses Elõd, Löwi Maya, László Dezsõ şi Pomogáts Béla. Editează în prezent "Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ungaria" (coord. Randolph L. Braham), în cuprinsul căreia redactează articolele referitoare la judeţele Cluj, Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei.

A publicat în periodice de limbă maghiară şi în volum studii consacrate Revoluţiei maghiare din 1956 şi Holocaustului din România şi din Ungaria, precum şi traduceri ale unor texte pe aceste teme în ambele limbi. În afara cărţii de faţă, a publicat monografii ale unor pictori maghiari (Ferenczy Júlia, Asociaţia Culturală Minerva, Cluj, 2000; Balázs Péter, Komp-Press, Cluj, 2002) şi volumul "Transilvanismul lui Teleki Béla" (Editura NIS, Cluj, 1993).

Membru al Uniunii Ziariştilor Maghiari (Budapesta) şi al Asociaţiei Ziariştilor Maghiari din România, a primit distincţia comemorativă a Preşedinţiei Ungare "Imre Nagy" pentru păstrarea memoriei Revoluţiei maghiare din 1956 (1995), medalia Pro Libertate a Uniunii Mondiale a Luptătorilor pentru Libertate (Londra, 1995) şi Crucea de Cavaler a Republicii Ungare pentru activitate jurnalistică (1996). I s-au decernat Premiul Memorial Pulitzer pentru publicistică maghiară (Budapesta, 1997) şi Premiul pentru publicistică "Kacsó Sándor" al Societăţii Culturale Maghiare din Ardeal (Cluj, 2000).






- De unde vi se trage familia?
- Cunosc mai bine ramura tatălui meu. Ei s-au stabilit la Iclod. Au fost mari moşieri pînă la sfîrşitul secolului trecut, cînd au fost expropriate moşiile. Străbunicul meu a avut treisprezece copii, aşa încît am multe rubedenii. Mai tîrziu, bunicul meu a ajuns la Gherla, unde a întemeiat o fabrică de spirt. şi eu m-am născut la Gherla, la 28 august 1918. Nu mai ştiu în ce împrejurări, fabrica de spirt a încetat să funcţioneze. Fapt este că tatăl meu a adus familia la Cluj, unde a fost director de bancă pînă cînd a început criza economică, la sfîrşitul anilor '20. Criza a distrus şi banca, şi pe noi. Mai tîrziu, spre sfîrşitul anilor '30, tata a răscumpărat fabrica de spirt deteriorată de la Gherla şi a repus-o în funcţiune ca societate pe acţiuni. Mama, Irén Klärmann, se trage dintr-o familie de comercianţi din Cluj.

- Unde aţi făcut şcoala?
- Aici la Cluj, la şcoala evanghelică săsească, fiindcă pe atunci aceasta era şcoala familiilor burgheze. Am avut şi o guvernantă nemţoaică, deci am învăţat bine limba germană. Mai tîrziu, cînd necesitatea de a învăţa limba română părea inevitabilă, am ajuns la gimnaziul român «Regina Maria». Pentru mine, asta a însemnat un mare şoc, fiindcă părinţii mei au făcut greşeala de a mă înscrie de pe o zi pe alta la o şcoală unde nici măcar nu ştiam ce se întîmplă. Nu cunoşteam deloc limba, fapt care a avut un efect negativ asupra mea, aşa încît nici nu am mai încercat să învăţ. Nu am reuşit să trec mai departe de clasa a cincea şi atunci am declarat că vreau să învăţ o meserie. Aveam intenţia să mă ocup de designul vestimentar, deci am învăţat să cos şi să croiesc. Aş fi dorit mai tîrziu să deschid un salon, crezînd că am suficient bun gust pentru asta. Dar apoi au venit «evenimentele».

- Cum au început pentru dumneavoastră aceste «evenimente»?
- Tineri fiind, am avut o societate largă şi, fiindcă, în general, minorităţile se caută unele pe altele, în societatea noastră au fost mulţi băieţi maghiari. Fapt care pe vremea aceea era ciudat, fiindcă evreii trăiau deja un fel de viaţă de ghetou. Nu spun că am fost excluşi, dar relaţiile în afară erau puţine. Nu am făcut niciodată politică, nici de dreapta, nici de stînga, dar mulţi dintre prietenii noştri - în general, copii ai unor oameni foarte înstăriţi - au devenit comunişti. Asta s-a petrecut în perioada interbelică şi poate fi considerat un fel de stîngism romantic: i-au compătimit pe săraci şi cam atît. Era la modă. În acelaşi timp, a existat un alt grup al tinerilor, sioniştii. Cu aceştia am avut mai puţine relaţii.

- Cînd aţi început să lucraţi?
- Cam din 1935-1936. Am angajat o fată care cosea, iar eu croiam şi făceam probele. Lucrurile ar fi mers bine, dar, pe de o parte, eram foarte tînără şi, în consecinţă, prea preocupată de tinereţe, iar pe de altă parte, nu eram într-o situaţie nevoiaşă din punct de vedere material. În consecinţă, această perioadă a durat relativ puţin. Între timp, un unchi al meu care trăia în Anglia m-a invitat la el şi m-am dus. Atunci a încetat această activitate. Am fost tineri... Pe vremea aceea ne-am concentrat pe viaţa socială, pe distracţie, pe excursii, pe sport.

- Cînd a început să se schimbe această atmosferă?
- A fost o scurtă perioadă, la gimnaziu, pe vremea mişcărilor legionare, cînd am simţit că sîntem evrei. În clasa noastră, una dintre fete a declarat că nu stă de vorbă cu evrei. Asta a durat puţin, poate două-trei luni, apoi a trecut. După Arbitrajul de la Viena, societatea noastră a devenit foarte eterogenă. Sora mea mai mare era studentă, şi mulţi tineri români ne-au devenit prieteni. Odată cu Arbitrajul de la Viena, lucrurile s-au schimbat în alt fel. Pe atunci, personal, încă nu am simţit discriminare esenţială sau prigoană, dar au existat manifestări împotriva noastră. O situaţie asemănătoare cu aceea a fiicei mele. Avînd în vedere că soţul meu era român, colegele ei de clasă au considerat-o româncă. Dar cînd evreii erau insultaţi, ea intervenea totdeauna spunînd că şi ea este evreică. Răspunsul era: «Da, dar tu eşti altceva!» Cu alte cuvinte, alteritatea funcţiona şi atunci.

- Cînd aţi avut sentimentul că de-acum ar trebui să vă refugiaţi?
- De fapt, din '40 şi pînă în '44 - abstracţie făcînd de faptul că trebuia să privim în faţă consecinţele legilor antievreieşti -, sentimentul acesta ne-a cuprins destul de tîrziu. Pe unele magazine apăruse inscripţia «Prăvălie creştină maghiară» sau «Evrei nu servim». Am evitat, consternaţi, aceste magazine. De exemplu, bătrînul Leitersdorfer avea o drogherie unde pe vremuri făceam cumpărături sau magazinul de mătăsuri Gallia, la care, de asemenea, eram clienţi. Fireşte, în aceste magazine nu am mai intrat. Dar pînă în '44 ne-am mişcat relativ liber - mergeam la Budapesta, la teatru şi concerte, deci, din acest punct de vedere, nu au existat restricţii. Avusesem o colegă la şcoala de croitorie care s-a căsătorit cu un imrédyst şi o dată, cînd ne-am întîlnit pe stradă, nu m-a salutat. Faţă de asta, într-o zi, tata a venit acasă şi ne-a relatat cu entuziasm: «Imaginaţi-vă, l-am întîlnit pe Jenó Szentimrei, îmbrăcat în uniformă, dar s-a oprit şi mi-a strîns mîna.» Pe vremea aceea, asemenea întîmplări căpătau o importanţă deosebită. Jurnalistul Szentimrei era parcă pe atunci locotenent major, dar îl cunoscusem ca om foarte cumsecade. Am spus întotdeauna: dacă, în martie 1944, nemţii nu ar fi ocupat Ungaria, poate că totul s-ar fi petrecut altfel, poate că am fi scăpat.

- Aţi ştiut la începutul anilor '40 ce s-a întîmplat cu evreii din România?
- Da, despre pogromul de la Bucureşti am avut informaţii, dar nu am ştiut nimic despre grozăviile din Basarabia şi Transnistria. Despre acestea am aflat doar ulterior. Dar au fost şi unii pe care i-au ajutat autorităţile române. De exemplu, pe Sándor Farkas şi pe soţia sa, recent decedată la Paris, care, după Arbitrajul de la Viena, au venit de la Bucureşti la Budapesta. După ocupaţia germană, ei au primit paşaport românesc de la Ambasada română de la Budapesta şi astfel s-au putut întoarce la Bucureşti. Dar, înainte de 19 martie 1944, situaţia evreilor din România a fost mai precară decît a celor din Ungaria, deci refugiul acolo nu era oportun.

- Cînd şi cum aţi ajuns să luaţi importanta decizie de a trece graniţa în România?
- Îndată ce nemţii au intrat în Cluj, totul s-a schimbat. Oamenii s-au mai amăgit pînă şi atunci cînd nemţii erau deja la Budapesta. Se zvonise că ei nu intră în Transilvania, deci nici în Cluj. Dar omul simţea că un cerc invizibil se strînge în jurul lui. Era o impresie subiectivă, mizerabilă, dar în acelaşi timp, datorită instinctului vital, am sperat tot timpul că va fi bine, că vom scăpa într-un fel. Peste cîteva zile însă, nemţii au intrat şi în Cluj şi atunci ne-am dat seama că trebuie să ne refugiem undeva şi, pînă mai avem timp, să salvăm ce putem din locuinţă. Pe atunci locuiam într-una din vilele Péter-Pál [pe Strada Argeş de astăzi - Z.T.Sz.], în spatele bisericii cu două turnuri. După ce am reuşit să scoatem cîteva lucruri din casă tocmai îl aşteptam pe Raoul Şorban, îl trimisesem după o birjă, ca să mai salvăm şi alte obiecte. Sicherheitsdienst-ul, SD-iştii au venit direct la casa noastră. Poate că au ţintit-o dinainte sau asta li s-a oferit. Acolo locuiau numai evrei. Locul era cît se poate de potrivit pentru ei, în jurul vilelor alte case nu erau. Luam masa de prînz, cînd la fiecare apartament au sunat în acelaşi timp cîte doi ofiţeri şi au întrebat dacă sîntem evrei. Am spus că da. Ne-au ordonat să împachetăm lucruri necesare pentru două zile şi să părăsim locuinţa. Atunci încă nu exista ghetoul, eram în luna martie. Ne-au lăsat liberi şi ne-au spus să mergem la comunitatea evreiască, care este obligată să ne plaseze. Bineînţeles, de aşa ceva nu putea fi vorba, de vreme ce nu aveam nici o legătură cu comunitatea, dar chiar dacă am fi avut... La data respectivă, încă nu îi adunaseră pe evrei, prin urmare, fiecare s-a dus unde a putut. Pe cînd ieşeam din casă a sosit Raoul Şorban cu birja. În zilele următoare a apărut ideea că ar trebui să ne refugiem, să trecem frontiera în România. Era prezent Raoul Şorban, prieten apropiat al nostru şi logodnicul meu. După Arbitrajul de la Viena, el a plecat în România, apoi, la sfîrşitul anului 1940, s-a întors la Cluj. Mama lui provenea dintr-o familie de armeni maghiarizaţi, pe nume Bogdánffy. Dar familia mea îl cunoştea îndeaproape şi pe tatăl lui Raoul, care la Dej fusese profesorul de pian al mamei mele. Pe Raoul l-am cunoscut la Cluj, în iarna anului 1940, locuia în gazdă. Mai tîrziu, la Universitate, a fost asistentul profesorului Zoltán Felvinczi Takács şi a ţinut un atelier. Mergeam acolo, făceam schiţe, desene, pictam. Venea multă lume la acel atelier - Miklós Elekes, Korvin, Francisc Păcurariu, Vaszi (Vasile) Moldovan -, l-am întîlnit acolo şi pe Aurel Bernáth. Apoi Raoul a ajuns la Haţieganu, la Tribuna. Mai înainte fusese căsătorit cu Olga Kaba, care a devenit simpatizantă a Gărzii de Fier. Prin 1943, maghiarii l-au recrutat pe Şorban la muncă forţată, împreună cu Bubi Socol şi alţi trei avocaţi români. Pe aceştia i-au adunat împreună cu evreii, purtau banderole galbene cu punct negru, i-au internat şi voiau să-i ducă în lagăre de muncă. M-am dus şi eu după el, ca să-i ajut. Au fost duşi într-o cazarmă, dar în scurt timp românii au fost eliberaţi. M-au rugat să mă duc la Budapesta, la Ambasada română, şi m-am dus cu o scrisoare din partea lor. Am fost şi la avocatul Milea, ca să intervină. În scurt timp, Şorban a revenit la Cluj, a fost internat la psihiatrie, de unde s-a întors peste puţin timp acasă. Era firesc deci ca, în 1944, eu şi cu sora mea mai mare să mergem la atelierul lui Raoul Şorban din Strada Király [azi Strada Brătianu]. Locuia acolo şi mama lui Şorban, în aceeaşi casă, pe acelaşi coridor. Nemţii făceau scandal pe acolo toată ziua, pe stradă şi chiar pe coridorul nostru, iar noi citeam Soldatul Švejk şi rîdeam în hohote. Eram tineri... Părinţii noştri aveau o grădină la Tăietura Turcului şi o casă de vară cu două camere. Ei s-au dus acolo. În zilele următoare, am început şi eu să mă gîndesc serios că ar trebui să ne refugiem în România. Unul dintre fraţii Haţieganu a trecut pe la Şorban şi atunci s-a pus pentru prima dată în discuţie trecerea în România. Auzisem deja că mulţi au trecut cu succes frontiera. Dar nu am dat crezare zvonurilor. şi István Semlyén a trimis din lagărul de muncă o scrisoare în care ne-a avertizat despre ghetouri şi camerele de gazare. Scrisoarea a circulat în familie, dar nimeni nu i-a dat crezare. Toate acestea erau departe de noi - în Ucraina, în Polonia...

- În cercul de prieteni aţi auzit aceste ştiri?
- Printre evrei, aceste ştiri s-au răspîndit rapid. Le-am auzit şi de la poetul László Salamon, bun prieten al tatălui meu, dar, în general, din cercuri evreieşti. şi atunci - îmi aduc bine aminte - ne-am dus cu Şorban la Bubi Socol, dr Aurel Socol, el îşi avea biroul în Strada Kossuth Lajos [azi Bulevardul 21 Decembrie 1989], în apropiere de brutăria Katona. Eu m-am încredinţat lor, iar ei au discutat detaliile. Au spus că în Mănăştur este un ţăran pe nume Crişan - care mai tîrziu se pare că a fost recrutat de serviciul maghiar de contrainformaţii - şi acesta urma să ne treacă peste frontieră. Dar ne-a părăsit în pădure, pe întuneric, şi a dispărut. Nu numai pe noi ne-a părăsit, ci şi pe fugarii din grupul următor.

- Din cîte persoane a fost gîndit grupul cu care în cele din urmă şi dumneavoastră aţi trecut frontiera?
- Atunci a fost vorba numai despre mine. Părinţii încă nu se gîndiseră la asta şi parcă nici nu voiau să fugă peste graniţă. Mama era încă preocupată de probleme gospodăreşti, de conservele pentru iarnă şi altele de acest fel. şi sora mea mai mare a rămas la părinţi. Socol a spus că mai este o tînără, Eszter Salamon - care, de asemenea, avea un prieten român, pe Theodoru, cu care s-a şi căsătorit mai tîrziu -, deci vom fi două. Iniţial, Şorban a vrut să-l convingă pe pictorul Teodor Harşia să ne treacă el peste graniţă. S-a gîndit că, dacă s-ar întîmpla să fim prinşi, eu aş fi soţia lui Harşia. Şorban a procurat şi o legitimaţie, a unei ţărănci - o chema Veronica şi nu mai ştiu cum. Dar Harşia, deşi foarte cumsecade, era un om nehotărît şi m-a refuzat. M-a întrebat de ce nu mă însoţeşte Raoul. Şorban n-a avut însă curajul şi mi-a spus că, dacă nu reuşeşte trecerea, el va trece oficial graniţa şi îmi va veni în ajutor. I-am dat dreptate: în definitiv, de ce şi-ar risca libertatea şi viaţa din cauza mea? În ultima clipă, Harşia s-a răzgîndit. Deci trebuia căutat altcineva, şi aşa s-a întîmplat că Vaszi Moldovan, ziarist, mai tîrziu director de teatru şi diplomat în Ungaria, s-a angajat să vină cu mine. Am pornit în trei: Moldovan, Eszter Salamon şi eu. Pentru Moldovan, a fost o treabă periculoasă: dacă ar fi fost prins, ar fi fost luat drept dezertor. Moldovan s-a angajat însă că ne trece peste graniţă şi apoi se întoarce.

- Cînd s-au întîmplat toate acestea?
- Înainte de înfiinţarea ghetoului, cam pe la mijlocul lui aprilie, am fost la Socol, iar peste o zi-două am pornit. Ne-am dus cu taxiul pînă la Crişan, în Mănăştur - pînă acolo ne-a însoţit şi Şorban. Era după ce se lăsase întunericul. Am pornit, dar, în scurt timp, Crişan pur şi simplu a dispărut. În pădure am întîlnit însă un fel de ţigan şi, în cele din urmă, el ne-a călăuzit pînă în România. Dacă aş fi cunoscut pădurea Făget aşa cum o cunosc azi, aş fi putut trece şi singură. Trebuia să ajungem la o casă - aşa ne spusese Socol -, la casa unui ţăran pe nume Gligor, care ne-ar fi călăuzit pînă la Turda. Eu am avut încredere în deplina bună credinţă a lui Socol, dar, retrospectiv, trebuie să spun că refugiul a fost organizat superficial. Gligor s-a codit. A spus că nu poate să ne ducă mai departe, fiindcă i-au rechiziţionat calul şi nu are nici căruţă. Asta se întîmpla lîngă graniţa românească. Dar atunci ştiam deja pe unde trebuie să mergem şi nu am ezitat. Am şi sosit la Feleacu, în sat, pe teritoriu românesc. Eram obosită, îmi era teamă că vom fi legitimaţi pe drum şi atunci l-am trimis pe Vaszi Moldovan la Turda, pentru ca de acolo să vină cu o maşină după noi. Între timp, am comis o greşeală: împreună cu Eszter, am intrat într-o casă ţărănească. Pe vremea aceea vorbeam destul de rău româneşte, se vedea şi după îmbrăcăminte că nu eram o ţărăncuţă româncă. Curînd, ţăranul a plecat şi, după un timp, a venit cu grănicerul.

- V-au dus la pichet?
- Da, acolo am petrecut o noapte. Probabil că aşteptau dispoziţii. Moldovan s-a întors cu maşina, dar nu ne-a mai găsit. Românii ne-au dus la Turda, acolo ne-au ţinut o noapte la poliţie, ne-au interogat, au urlat la noi că ne internează la Jilava. Ne-am gîndit că e în regulă, numai să nu ne trimită înapoi. Poate că am fi scăpat cu internarea, dar între timp a sosit un alt grup, mult mai mare, din care făceau parte părinţii mei, sora mea, o mulţime de cunoscuţi şi buni prieteni. Să fi fost vreo patruzeci. şi pe aceştia i-au prins la Feleacu.

- Nu s-ar fi putut ocoli Feleacul, mergînd direct la Turda?
- Nouă nu ni s-ar fi întîmplat nimic, dacă nu am fi intrat la ţăran. Dar pe ei poate că îi aşteptau deja. S-ar putea să fi fost informaţi că soseşte grupul. Nu ştiu, vedeţi, acestea sînt lucruri esenţiale, pe care, de fapt, niciodată nu le-am clarificat, nu ştim unde şi cum au fost prinşi. La vremea aceea, am aflat în condiţii îngrozitoare că au ajuns pe mîna grănicerilor. Eram jos în celulă şi deodată am auzit glasul mamei şi al surorii mele. Nici măcar nu ştiam că au trecut frontiera. Mai tîrziu ne-am întîlnit la jandarmerie.

- La Cluj, înainte de plecare, nu se discutase despre posibilitatea ca şi ei să treacă frontiera?
- Ca eventualitate, da, dar încă nu se deciseseră.

- Şi drumul lor a fost organizat de Socol?
- Da, prin intermediul lui Şorban.

- Cît cerea Socol pentru o asemenea acţiune?
- Eu nu am plătit nimic, dar, fireşte, lui Crişan trebuia să i se plătească. Era normal să plăteşti, nimeni nu se aştepta să o facă gratis. Am auzit că existau înţelegeri, în sensul că trebuia trimis un bileţel la sosire şi numai atunci cei de aici achitau taxa, dar despre asta nu ştiu nimic precis.

- Ce s-a întîmplat la Turda?
- De la poliţie am ajuns la comandament, unde de cazul nostru s-a ocupat un ofiţer foarte cumsecade. Trebuie să menţionez că am fost total lipsită de experienţă şi stupidă. Cu excepţia acestui refugiu, nu am îndrăznit să iau nici o decizie în mod independent. Ofiţerul respectiv ne-a trimis la o casă unde să stăm pe timpul nopţii, urmînd ca dimineaţa să ne prezentăm din nou. De acolo ar fi trebuit să dispărem. Dar nu am avut la mine nici bani, nici nimic. Aşa am trecut frontiera.

- Dumneavoastră ştiaţi atunci de activitatea lui Ári Hirsch?
- Atunci nu ştiam nimic. Pe urmă a sosit Şorban, căci căzuserăm de acord că, dacă timp de două zile nu primeşte mesaj de la mine, vine el la Turda. El a venit oficial, cu paşaport, după două-trei zile. A luat legătura cu o cunoştinţă de-a lui de la primărie şi, poate, cu comunitatea evreiască; promisiunea era că ne vor trimite la Sibiu, iar acolo, tribunalul militar ne va condamna pentru trecerea ilegală a frontierei. Pînă atunci aceasta fusese uzanţa. Dar, între timp, ceva s-a schimbat. A existat, se pare, o dispoziţie a lui Antonescu în sensul că toţi cetăţeni străini care trec ilegal frontiera trebuie împuşcaţi sau expulzaţi.

- Deci, în dimineaţa următoare v-aţi întors la poliţie...
- Da, iar de acolo ne-au transferat la jandarmerie, unde ne-am întîlnit cu familia. Erau acolo Hugó Semlyén, cu soţia, sora mea, Judit Schleifer, Ernõ Fischer cu soţia, Edit Fischer - care mai tîrziu s-a căsătorit cu pictorul Zoltán Andrássy -, soţia lui Pista Semlyén, pe care o chema tot Éva Semlyén, tînărul avocat Bandi Klein, care fugise singur peste graniţă, şi Vera Simon. De aceştia îmi aduc aminte. Dintre toţi, numai Vera Simon trăieşte, în Israel.

- Ce au spus la jandarmerie?
- Nici azi nu ştiu cum de am îndrăznit să intru la colonelul Craioveanu. Dar am intrat ca să-l întreb ce se va întîmpla cu noi. I-am simţit dispreţul. Nu mi-a oferit un scaun, nu m-a privit în ochi şi a spus că ne trimit la Sibiu. Asta voiam să ştiu. Minţea, desigur, căci a doua zi în zori, la orele cinci, ne-au pus, împreună cu Eszter şi Bandi Klein, în maşina colonelului şi am pornit, cu un adjutant şi cu şoferul. Ironic, adjutantul a intrat în vorbă cu noi - ştia şi idiş, fiindcă era originar din Moldova, unde au fost mulţi evrei, şi a învăţat limba în copilărie. Eu nu am ştiut să vorbesc idiş cu el. Ne-a spus că ne duc în pădure, acolo coborîm şi mergem unde vrem. Ceea ce nu a fost adevărat. Ne-au dus în apropiere de satul Feleacu şi ne-au închis într-o sală de cazarmă, sub supravegherea unui paznic. Am petrecut acolo trei-patru ore într-o mare tensiune, căci nu ştiam ce se întîmplă cu noi. Bandi Klein s-a culcat, şi-a tras pălăria pe ochi şi a adormit. Am avut sentimentul că mă trădează, dar el, ca bărbaţii în general, s-a străduit să fie mai calm. După un timp, ne-au scos afară şi acolo ne-am întîlnit cu celălalt grup - familia mea -, adus cu camionul. Am fost preluaţi de SS. Aceasta a fost prima noastră întîlnire cu SS-ul. Urlete, aliniere. Asta se întîmpla lîngă Aiton, de-a lungul şoselei. A fost un moment în care am crezut că ne împuşcă, fiindcă au spus să scoatem totul din buzunare. şi-au îndreptat armele spre noi, dar nu au tras. Între timp, a sosit şi un alt camion din direcţia Clujului. L-au oprit şi, cînd au ridicat prelata, a coborît şi de acolo un grup de evrei cu stea galbenă, printre care era unul dintre verii mei, András Semlyén.

- Aceştia de unde veneau?
- şi ei voiau să se refugieze - cu un şofer german din Wehrmacht, care, după cîte ştiu, a fost executat de nemţi. Atunci drumurile erau deja supravegheate, sosiseră şi multe denunţuri. şi în acest grup au fost destul de mulţi, dar eu nu cunoşteam decît două persoane: pe vărul meu şi pe un bărbat pe nume Kro. Am urcat în camioane şi ne-au adus în pivniţa vilei Péter-Pál, la SD. Pe vremea aceea, încălzirea se făcea cu cărbuni, iar la subsol era un loc foarte mic, îngrădit, în care am fost închişi. Erau acolo o mulţime de oameni, nu aveam loc decît stînd în picioare, cîte unul se ridica, pentru ca altul să se aşeze, să se odihnească puţin. Soldaţii SS ne păzeau, înarmaţi cu mitraliere. Ne-au ţinut acolo cam o zi, pînă cînd SS-iştii au aranjat la repezeală pivniţa celeilalte vile, au pregătit priciuri şi ne-au mutat. Pe urmă, nemţii ne-au dus pe rînd la interogatoriu. Pe mine m-a interogat un plutonier primitiv. M-a întrebat de ce am trecut frontiera. I-am spus că aici nu am mai avut locuinţă şi în România trăieşte o mătuşă. El a afirmat că am vrut să fugim la sovietici. Peste front? l-am întrebat eu. Dar, oricum, el scria ce voia şi ei poate că ştiau ce ne aşteaptă. Am stat acolo două zile, după care ne-au dus în ghetou, care era deja «plin ochi».

- La Turda l-aţi văzut pe Şorban?
- Da, a venit în România şi m-a căutat la jandarmerie. A vorbit cu Craioveanu, care i-a spus ce mi-a spus şi mie, că ne trimit la Sibiu. Şorban mi-a spus că a luat legătura şi cu unii membri ai comunităţii evreieşti din Turda. Acolo a primit informaţia - pe care o primise şi de la Craioveanu - că ne transportă la Sibiu, unde, probabil, aveam să fim condamnaţi pentru trecerea ilegală a frontierei. Prin urmare, el a încercat să rezolve ceva. Cunoştea şi un funcţionar de la prefectura din Turda, care urma să ne ajute după refugiu şi pe care Moldovan l-a şi găsit. În anii care au precedat refugiul meu, Şorban s-a ocupat de pictură şi de istoria artelor, a organizat cîteva expoziţii; a fost apoi redactor la ziarul Tribuna Ardealului. După cîte ştiu, în perioada aceea nu a desfăşurat activităţi politice. Înainte de 1940, da, de vreme ce a lucrat alături de rezidentul regal Coriolan Tătaru, dar noi am făcut cunoştinţă după aceea.

- În prezent, mulţi afirmă că Şorban a participat la acţiuni de salvare...
- Eu pot să vorbesc concret numai despre grupul nostru. Dar cert este că, ulterior, această acţiune de salvare a fost mult exagerată şi conţine multe contradicţii. Spun asta ca persoană direct implicată, căci cineva din afară poate că nu înţelege nimic din toată povestea. Dumitale îţi spun, dar... Despre asta nu vreau să vorbesc. Despre această salvare nu am cunoştinţă.

- Dar fapt este că pe dumneavoastră a încercat să vă salveze?
- Da, aşa este. şi nu numai atît, e vorba şi de atitudinea lui în acele vremuri. Unii nu au făcut nimic, el a încercat să facă ceva. El umbla în public cu noi, care purtam steaua galbenă. Alţii ne-au evitat. şi profesorul Braham scria că, pe atunci, cel ce adăpostea evrei nu era incriminat, dar cei mai mulţi totuşi evitau să-i primească. şi, nu în ultimul rînd, Şorban a făcut legătura cu Socol.

- Dar că Şorban ar fi participat, împreună cu rabinul Weinberger, la acţiunile de salvare...?
- Despre asta eu nu ştiu nimic, despre asta nu mi-a vorbit niciodată. Mai tîrziu, cînd am discutat problema, mi-a răspuns că eu n-aveam cum să ştiu tot ce se întîmpla. Am fost întrebată şi de Yad Vashem, dar şi lor le-am spus doar că Raoul Şorban m-a ajutat să trec frontiera, că el a vorbit cu Socol şi el l-a rugat pe Vaszi Moldovan să mă însoţească.

- Putea el să aibă o astfel de activitate fără ca dumneavoastră să ştiţi?

- Dumneavoastră aţi văzut filmul respectiv la TV?
- Da.

- Şorban şi Weinberger au spus acolo că la Feleacu era o casă ţărănească, a tatălui lui Vaszi Moldovan, unde era organizat ajutorul pentru trecerea evreilor peste frontieră şi unde ei puteau şi să se odihnească. Ai auzit de asta? Atunci fiul respectivului Moldovan de ce a trebuit să mă însoţească, tremurînd de frică? Căci şi el tremura, ca şi mine. Iar pe noi ne-a dus la o casă străină, nu la tatăl lui...

- Niciodată nu a fost vorba ca pe dumneavoastră să vă însoţească Şorban personal la trecerea frontierei?
- Nu. Eu nici nu i-am pus problema asta. El s-a străduit să mă convingă că, dacă fuga peste graniţă nu reuşeşte, el trebuie să treacă oficial, ca să mă elibereze, şi eu l-am crezut. Nu a fost un erou. Sînt oameni care devin pur şi simplu în anumite situaţii eroi. Alţii, în schimb... Nu am spus nimic, fiindcă în unele împrejurări eram destul de rezervată şi timidă, dar am simţit o mare tristeţe, un fel de reproş, pe care nu l-am manifestat însă. Asta mai ales cînd m-a dus cu taxiul în Mănăştur, la Crişan, iar apoi s-a şi întors imediat.

- Aşadar, aţi ajuns în ghetoul din Cluj. Care era situaţia acolo?
- Eram sub cerul liber. În uscătoria fabricii de cărămidă am agăţat pături de nişte grinzi, dar am fost atît de mulţi, încît abia am reuşit să ne culcăm unii lîngă alţii. A existat în ghetou şi o conducere evreiască. Din cînd în cînd, autorităţile îi luau pe aceia de la care credeau că prin bătaie mai pot stoarce cîte ceva. La început am fost păziţi de poliţişti maghiari locali, dar în aceştia nu au avut încredere şi în scurt timp i-au schimbat cu jandarmi din ţara-mamă.

- Locuitorii din cartierul Iris au încercat să vă ajute?
- Eram complet încercuiţi. Dar au fost cazuri în care ne-au ajutat. Tatăl meu avusese o funcţionară, Emília Wertlen, Mici, bună prietenă a noastră, ea ne-a ajutat foarte mult şi ea a introdus pe furiş alimente în ghetou. şi mai tîrziu m-a ajutat mult.

- Acolo, în ghetou, ce aţi ştiut despre viitor?
- S-a răspîndit zvonul că ne duc la Kenyérmezõ, unde vom sta în lagărul din primul război mondial. Nici conducerea internă nu a fost sinceră. Dar eu m-am hotărît să evadez din ghetou. Nu se putea ieşi decît dacă anunţai că eşti bolnav, şi atunci grupul celor bolnavi era dus la spitalul evreiesc pentru consultaţii sau tratament. În conducerea ghetoului aveam o cunoştinţă, pe László Fenyõ, care a făcut parte din cercurile noastre, şi am crezut că pot fi sinceră cu el. L-am rugat să mă înscrie pe listă. Nu a făcut-o. ştiţi, spiritul dominant era teama fiecăruia pentru propria-i viaţă, propria-i poziţie şi, chiar dacă unii ştiau ce se va întîmpla, păstrau secretul. Cu siguranţă, li s-a promis că, dacă menţin ordinea, vor avea avantaje, şi ei nu vor fi deportaţi. Aşadar, au rămas la urmă şi s-au salvat cu grupul elveţian.

- În ghetou s-a vorbit despre posibilităţi de salvare?
- Nu, şi chiar chestiunea grupului elveţian a fost ţinută secret. Eu nici mai tîrziu nu am dezaprobat faptul că rabinul Weinberger şi-a salvat viaţa, ci povestea pe care au creat-o ulterior. Nu putem pretinde cuiva să fie erou, să-şi sacrifice viaţa, fiindcă degeaba ne-ar fi spus că vom ajunge la Auschwitz. Pentru mine, dacă aş fi ştiut dinainte, ar fi fost poate mai rău. Oricum, nu ar fi putut să evadeze toţi, fiindcă era imposibil. Ar fi inutil să-i acuzăm individual pe unii, fiindcă aici problema a fost regimul. De exemplu, Tibor Simon, fost funcţionar de bancă, a evadat din ghetou, a fugit apoi peste graniţă, dar nu cred că prin împrejurimile Clujului, ci undeva pe la Gilău. Eu am evadat înaintea lui, dar nu ştiu să se fi observat, fiindcă nu exista nici un fel de evidenţă.

- În ghetoul de la Cluj aţi auzit zvonuri că a trecut cineva sau că a încercat să treacă frontiera în România?
- Au fost treceri individuale, dar despre acestea am aflat doar ulterior - de exemplu, cazul familiei Júliei Szilágyi, care a făcut drumul pe jos. Am auzit despre Ernö Marton, pe care l-a dus la Turda în portbagaj şoferul consulului român. Pe urmă, Gauleiter-ul german din Turda a luat legătura cu nemţii de aici, ceea ce a complicat lucrurile.

- În ghetou aţi aflat despre grupul elveţian?
- Nu. N-am ştiut nimic. Între timp, ghetoul s-a golit tot mai mult. Am crezut că, dacă au fost duşi la Kenyérmezõ, ar fi putut găsi o modalitate de a ne comunica prin cineva. Sentimentul că ne aşteaptă o nenorocire pusese stăpînire pe noi. Vedeam doar că inşii aleşi pentru Elveţia se mută într-o baracă, dar, cum eu am evadat, am auzit doar ulterior că fostul meu cumnat, care avea un prieten foarte bun în acest grup, cînd l-au luat, s-a dus la acesta şi i-a tras o palmă. Nu au spus nimănui nimic, oamenii au observat doar că ascund ceva. Grupul elveţian a rămas în ghetou pînă la sfîrşit, cînd oamenii au fost duşi la Budapesta şi de acolo în Elveţia.

- Cum aţi reuşit să evadaţi din ghetou?
- Cum prietenul nu m-a ajutat nici pe mine, refuzînd să mă înscrie pe lista bolnavilor, cînd a pornit grupul spre spital, m-am alăturat pe neobservate şi am reuşit să ajung afară. Căci numărătoare sau apel nu exista. Ne-au dus la spitalul evreiesc, unde am întîlnit-o pe soţia lui Tudor Bugnariu, Kató, de asemenea evreică, dar, fiindcă avea soţ creştin, nu o luaseră. Ea mi-a spus să nu mă întorc şi, provizoriu, m-a dus la ei. Nu am cuvinte să exprim cît de cumsecade a fost Tudor. Am stat la ei trei zile. Între timp, suna mereu alarma aeriană şi eu nu puteam coborî în pivniţă. Tudor rămînea lîngă mine, ca să nu îmi fie frică singură. Kató a luat legătura cu cineva, căruia nici azi nu îi ştiu numele. ştiu doar că era preot reformat şi avea o grădină la Tăietura Turcului, iar în grădină, un şopron. Rugat de Kató, mi-a permis să stau acolo. Acesta a fost următorul meu popas. A fost groaznic, singură în şopron. Îmi era teamă să ies, tremuram tot timpul că vin după mine. Nu aveam ceasul la mine, deci niciodată nu ştiam ce oră este. Din două în două zile, Kató îmi aducea mîncare. De acolo am trecut de cealaltă parte a Tăieturii Turcului, unde locuia fosta noastră bucătăreasă, şi am stat şi la ea cîteva zile. Am simţit în permanenţă că toţi se tem, căci pe atunci ameninţările se ţineau lanţ. A fost groaznic să stai la cineva, ştiind că abia aşteaptă să scape de tine.

- Cum se numea bucătăreasa?
- Ilona Botár. Avea casa în partea dinspre Strada Donát a Tăieturii Turcului. Am stat acolo vreo două nopţi, apoi Mici, funcţionara tatălui meu, m-a dus la o prietenă a ei, care locuia în aceeaşi zonă. Numele ei era Rappaport - soţul ei, fiind evreu, fusese ridicat. Cînd venea acasă şi se uita la mine, plîngea, nenorocita. A fost penibil, citeam în ochii ei întrebarea: de ce nu-şi ascunsese soţul, în loc să mă ascundă pe mine? Acolo aş fi putut scăpa, căci am stat la ea aproape trei săptămîni. Eram deja în luna iunie. Ceea ce s-a întîmplat atunci ar fi greu de înţeles pentru un străin, atît de haotică era situaţia. Am avut o prietenă, Vera Simon, al cărei logodnic era ziaristul István Gábor. Se ascunseseră şi ei pe undeva. Mici se ducea şi la ei, şi la mine, aducîndu-ne alimente. Această pereche a avut ideea să-i scriem la Budapesta vărului meu László Devecseri, în viaţă şi azi, să-i cerem ajutorul, fiindcă el, ca arhitect, a lucrat mult pentru armata maghiară. Avea şi un prieten, ofiţer maghiar, cu ajutorul căruia o dusese pe soacra lui la Budapesta, chiar la început. Aşadar, să-l rugăm pe vărul meu să încerce să facă ceva, căci aici noi sîntem într-o situaţie disperată şi, dacă poate, să trimită pe cineva după noi. Au scris scrisoarea, pe care am semnat-o şi eu: «Éva». István Gábor i-a dat scrisoarea unui prieten de-al lui. Niciodată nu am aflat dacă acest individ a fost prins sau dacă nu cumva chiar el ne-a denunţat, fiindcă Pista Gábor a fost deportat şi nu s-a mai întors. A murit. Vera şi Pista au fost arestaţi şi descusuţi despre unde se află Éva. Despre mine, jandarmii nu ştiau nimic altceva, au tras concluzii doar din semnătura de pe scrisoare. Neştiind unde mă aflu, cei doi au dat numele şi adresa lui Mici. La ea s-a prezentat un jandarm în civil, spunînd că este şoferul lui Devecseri şi a venit ca să mă ducă pe mine la Budapesta. Fericită, Mici l-a adus la mine. Mi-a spus şi mie că el este şoferul care a venit să mă ducă la Budapesta, că Vera şi Pista sînt deja în maşină. În acelaşi timp, soţii Bugnariu încercau să-l găsească pe Şorban la Turda, ca să mă treacă din nou peste graniţă. Chiar în ziua respectivă, doamna Bugnariu îmi adusese, ascuns într-o oglindă dublă, răspunsul lui Şorban în care îmi spunea să aştept, fiindcă va veni după mine o ţărancă româncă şi mă va trece din nou în România. Aşadar, asta a coincis cu trucul jandarmului maghiar. Am început să-i spun deci că nu ştiu dacă e cazul să merg cu el, căci, dacă şi la Budapesta se întîmplă la fel ca aici, ar fi poate mai bine să merg în România. Mi-a răspuns să mă mai gîndesc şi să mă hotărăsc ce vreau să fac, fiindcă el peste o oră revine. La ieşire m-a întrebat în treacăt dacă mai am ceva valori. Nu mai aveam nimic, căci în ghetou mă jumuliseră de tot. A ieşit pe uşă şi îndată am auzit soneria. S-a lămurit totul: afară îl aştepta un coleg şi, în acel moment, au intrat amîndoi, cu revolvere. Mi-au comunicat că sînt arestată. Am avut sentimentul că totul s-a sfîrşit, că de aici nu mai e scăpare şi nu mai aveam nici o putere. M-au dus la jandarmeria din Mănăştur şi m-au închis în pivniţă. Am fost interogată de un colonel de jandarmi. În 50 de ani nu am avut deloc interes să aflu cum îl chema. A fost foarte amabil, mi-a oferit ţigări, mi-a făcut complimente, mi-a spus că el n-a mai văzut o evreică atît de frumoasă. Necazul este, a spus el, că evreii nu ştiu să lucreze, dar că Hitler îi va învăţa. Aşadar, cine are o meserie nu trebuie să se teamă, fiindcă o va putea continua acolo unde va fi dus. Nu ştiu dacă era idiot sau dacă mă credea pe mine idioată. Prietena mea şi logodnicul ei au fost duşi de-acolo separat. Pe mine m-au pus pe tren cu doi jandarmi înarmaţi şi m-au dus la Oradea, fiindcă acolo era ultimul ghetou din provincie care mai funcţiona. Am stat într-o şură, de unde, dacă îmi aduc aminte bine, la 4 iulie ne-au încărcat în vagoane şi am pornit... A fost unul dintre ultimele transporturi din această regiune. Erau acolo şi prietena mea cu logodnicul ei, dar eu am rămas absolut singură. În vagon era şi o tînără femeie foarte frumoasă, însărcinată, care auzise ceva. Ne-a relatat şi nouă, dar instinctul vital nu ne-a lăsat să acceptăm realitatea. şi eu am respins acele zvonuri. Mai mult, după ce am trecut prin toate examinările, am ajuns în lagăr şi am întrebat pentru prima dată unde sînt bătrînii şi copiii, iar cei vechi ne-au arătat hornul. Chiar şi atunci am crezut că oamenii s-au înrăit acolo din moment ce spuneau aşa ceva. A fost imposibil să acceptăm acea realitate...

- În vagon era şi prietena dumneavoastră?
- Da, dar era cu logodnicul ei, deci eu am rămas singură. Viaţa omului depindea în mod absolut de hazard, niciodată nu puteai calcula încotro trebuie să te îndrepţi, ce înseamnă un lucru sau altul. Tactica nemţilor voia ca oamenii cei mai slabi să piară cît mai repede. Cei mai puternici erau puşi la muncă mai uşoară, iar cei care păreau mai slabi, la muncile grele. Abstracţie făcînd de hazard, eu am avut avantajul că eram singură. În asemenea situaţii, omul îşi concentrează toată energia în vederea propriei supravieţuiri, nu o consumă îngrijorîndu-se pentru cei dragi. De altfel, acolo, toate resorturile afective ale omului au încetat să funcţioneze. Am avut şi eu întotdeauna camarazi de care uneori am fost despărţită, dar asta nu egalează tragedia despărţirii unei mame de copilul ei.

- Aţi fost dusă la Auschwitz?
- Da. Prima mea şansă a fost că, întîmplător, am ajuns în lagărul de muncă. În lagărul în care ar fi trebuit să rămîn, oamenii au fost adeseori selectaţi. Am ajuns în lagărul de muncă de la Birkenau, unde ni s-a făcut tatuajul - în 1980 am primit documentul din care rezultă că asta s-a petrecut la 8 iulie 1944. Era numărul A9661. Am crezut că este un semn bun, fiindcă sîntem totuşi ţinuţi în evidenţă. De acolo, la 1 noiembrie, cînd au început să evacueze Auschwitz-ul, ne-au dus mai departe, căci se apropia frontul. A fost a doua selecţie prin care am trecut. Pierdusem mult din greutate şi, cînd am defilat în pielea goală, ştiam ce înseamnă asta pentru mine. Eram total apatică... De acolo ne-au dus la Bergen-Belsen, un lagăr, de asemenea, faimos. Mi-am dat seama imediat că aici oamenii nu sînt gazaţi, ci ne aşteaptă moartea prin inaniţie. La Auschwitz am avut prietene care lucrau la bucătărie, uneori ne duceau să lucrăm pe cîmp şi acolo mai puteam scormoni după cîte ceva prin pămînt, nu conta că mîncam vegetalele aşa cum erau, crude... Dar la Bergen-Belsen nu primeam decît zeama de sfeclă putredă. Am simţit că nu voi rezista. Înainte de Crăciunul 1944, ne-au dus la Braunschweig, oraş total distrus de bombardamente. Trebuia să înlăturăm dărîmăturile. Am petrecut o lună acolo şi am avut o experienţă de neuitat... Era în ziua de Crăciun, lucram pe străzi, iar printre ruine stătea o femeie în vîrstă şi se uita la noi cu ochii în lacrimi. Ne-a arătat unde locuieşte, printre ruine. Casa îi fusese bombardată, doar o spălătorie le rămăsese. Ne-a spus să intrăm mai tîrziu la ei, dacă putem. Am întrebat-o dacă pot s-o aduc şi pe prietena mea, cu care am fost tot timpul împreună. A spus că da. Cînd ne-am dus la ea, ne-a oferit o masă de Crăciun. A fost ceva nemaipomenit să primeşti un prînz în condiţii omeneşti! De nedescris! Cîteva zile la rînd am trecut pe la ea şi i-am relatat ce s-a întîmplat cu noi. Era prezent şi soţul ei, căruia îi spunea: «Vezi că este adevărat?» Nici ei nu ştiau ce se întîmplă. Cînd i-am mulţumit pentru masa de Crăciun, ne-a spus că ea ne mulţumeşte că în ziua de Crăciun a putut să facă o faptă bună. Ei bine, şi aceştia tot nemţi erau! Dar paznicii s-au purtat oribil. Îi ocărau pe evrei, spunînd că noi sîntem cauza războiului, că totul e din pricina noastră. şi pentru că au fost trimişi pe front, s-au răzbunat pe noi, bătîndu-ne.

- Cît timp aţi fost la Braunschweig?
- Pînă cînd ne-am umplut de păduchi şi localnicii au început să protesteze. Locuiam într-un grajd îngrozitor, paiele au putrezit şi am avut un singur robinet de apă la 600 de oameni. Să te dezbraci era imposibil - era iarnă şi frig. De acolo ne-au dus într-un orăşel, Helmstedt, de la vechiul hotar dintre Germania estică şi cea vestică. Acolo a venit un om care ne-a controlat mîinile. A doua zi, ne-au dus într-o fabrică de piese pentru avioane, instalată într-o mină de sare subterană, cu muncitori aduşi din Lodz, Polonia. A fost obositor, nu ne-au coborît cu liftul, ci pe jos, în fiecare zi. Aerul era greu. A trebuit să facem şuruburi. Lucrau muncitoare poloneze, care ne-au avertizat: «Nicht arbeiten!» Se desfăşura deci acolo un fel de grevă mută. Nu lucrau, şi nici supraveghetorul german nu a intervenit. Nu munca a fost dificilă, problema era lipsa de hrană şi aerul greu. Eram epuizaţi. şi de acolo ne-au dus mai departe. Desigur, aflasem că sîntem încercuiţi şi nu ne pot duce nicăieri. Totuşi ne-au încărcat într-un tren. A fost un drum groaznic, de vreo zece zile. Nu am avut hrană, zile întregi nu am mîncat nimic, iar paznicii nu ştiau ce trebuie să facă cu noi. Mi-am asumat din nou un risc, care mi-a fost de folos. M-am dus în vagonul cu bolnavi, deşi se ştia că nu e bine să te declari bolnav. Dar în vagonul respectiv erau mai puţini decît în celelalte, în care au înghesuit şi cîte 120 de oameni - mulţi au murit pe drum. Se vedeau deja tancurile britanice sau americane, SS-iştii au început să plîngă, să sară din tren, dar, în cele din urmă, trenul a ieşit din această zonă şi am reuşit să ajungem la Oxenzoll, în apropiere de Hamburg, într-un alt lagăr. De acolo ne-au dus la Hamburg, tot în lagăr, şi am văzut oraşul bombardat. Era înainte de 1 mai. S-a dovedit că am ajuns în grupul cedat de Himmler Crucii Roşii suedeze. Ziua de 30 aprilie am petrecut-o încă în lagăr. Am crezut că vom fi din nou examinaţi şi îmi aduc aminte că ne-am înroşit obrajii cu sfeclă ca să părem sănătoşi. Dar nu s-a făcut control. Ne-au încărcat în vagoane, fără însoţitori SS, şi bătrînul soldat din Wehrmacht care era cu noi ne-a comunicat că acum mergem spre libertate. Nu l-am crezut, pentru că nu mai credeam nimic. Supremul nostru vis era ca într-o bună zi să ne preia Crucea Roşie. Căci la Auschwitz, văzînd coşul fumegînd, mi-am spus că de acolo nu vom ieşi vii, ca să nu rămînă martori. În acelaşi timp, instinctul vital îmi şoptea că voi supravieţui. Credeam tot timpul că trebuie să trăiesc... Am trecut graniţa la Padborg şi am sosit în Danemarca, unde am fost transbordaţi în vagoane Pullmann şi am fost preluaţi de Crucea Roşie suedeză. Ne-au dus în Suedia. Am sosit la Malmö, unde ne-au despăducheat de mai multe ori. Traversarea a fost hazlie: am călătorit cu un vapor de lux, noi eram în haine vărgate de prizonieri, nişte cadavre vii, dar în sufragerie am fost serviţi de chelneri îmbrăcaţi în smoking. În schimb, deportaţii, hămesiţi, erau interesaţi numai de ce ar putea mînca. Trebuie să fi fost un tablou ciudat... În Suedia am primit vestea că Transilvania de Nord nu-i mai aparţine Ungariei, ci din nou României, şi se spunea că România trebuie să se ocupe de noi.

- Cine s-a întors din familie?
- Tata, care avea un fizic firav şi nu suporta munca fizică. Mama şi sora mea, care era sportivă, au rămas acolo. Dar nu asta a fost decisiv. Am o fotografie a familiei mari, pe care am scris cine unde a ajuns. Nu s-au întors un unchi de-al meu, Károly Semlyén, şi unul dintre fiii lui, András, care de asemenea a murit în deportare. Celălalt fiu, care a fost într-un lagăr de muncă, a rămas în viaţă. Restul familiei a supravieţuit la Timişoara. Familia Devecseri de la Budapesta a ajuns în grupul elveţian. Pista Semlyén a fost la muncă forţată în Ucraina şi s-a întors, soţia lui a fost deportată, dar a supravieţuit şi s-a întors acasă.

- Cine a pierit din familie?
- Mama, cu care de fapt nu m-am mai întîlnit niciodată. Ea şi sora mea au rămas un timp în lagăr, am aflat mai tîrziu pe unde au fost de la cineva cu care au stat împreună cîteva timp. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu ele, dar ştiu cum mureau oamenii pe acolo: în mod violent sau de foame. Am trecut prin multe lagăre...

- Eszter Goró a afirmat că Şorban căuta cu multă rîvnă la Turda valorile familiei Semlyén, deja deportată, pe care le puseserăţi deja la adăpost în România mai înainte. Ce ştiţi despre asta?
- Cîteva bijuterii mai valoroase am trimis, într-adevăr, la Turda, dar nu îmi amintesc în ce mod. Acestea au fost ţinute în vremurile grele de Erzsébet Gergely, căsătorită Engel. Poate că despre acestea a aflat ceva Eszter Goró. În rest, nu am transferat nimic în România. Ceea ce aveam a rămas la Mici. Eu i-am dat lui Raoul un lanţ şi alte cîteva bijuterii, ca să aibă ce vinde în cazul în care va fi nevoie de bani. Dar asta a fost ceva personal şi normal, date fiind relaţiile dintre noi.

- De ce a eşuat căsătoria dintre dumneavoastră şi Şorban?
- Fiindcă Raoul nu m-a aşteptat.

- Cînd v-aţi întors dumneavoastră, el era deja căsătorit?
- Mi se pare că era căsătorit cu o femeie pe care mai apoi a părăsit-o. Eu am venit acasă în 1946, dar voiam să mă întorc în Occident. Mi s-a confiscat însă paşaportul. Mai tîrziu, în 1947, m-am căsătorit cu farmacistul Gabriel Pamfil şi am avut doi copii: pe Judit, în 1951, şi pe Gabriel, în 1959. Fiica mea este acum în Canada, la Toronto, iar fiul meu a stat şapte ani în Israel, dar anul trecut s-a întors din motive familiale.

- A fost un proces în 1945...
- Denunţul acela al lui Glück? Nu ştiu de ce erau supăraţi pe Şorban. Într-adevăr, au intenţionat să-i frîngă gîtul, dar ceea ce au afirmat era o absurditate. În anii '50, am fost şi eu chemată la Securitate şi întrebată cum am trecut frontiera. Nu cumva cred că Şorban ne-a dat pe mîna Gestapo-ului? L-am întrebat ce scop ar fi avut. Mi s-a răspuns: ca să scape de dumneata. I-am spus că nu a fost nevoie de asta, căci, dacă m-ar fi părăsit, ar fi scăpat de complicaţii. În afară de asta, relaţia noastră nu a fost de aşa natură încît să fie nevoit să scape de mine în acest fel. Dacă atunci Raoul mi-ar fi spus să terminăm, am fi terminat. Glück a afirmat că tatăl meu i-a spus asta la Kassa. E absurd. Dintr-un vagon de deportare, era imposibil ca un om să stea astfel de vorbă cu cineva din afara vagonului. Aşa ceva nu s-a întîmplat, iar tatăl meu a dezminţit o asemenea comunicare. M-am străduit întotdeauna să disociez lucrurile, fiindcă nu am fost niciodată animată de vreo dorinţă de răzbunare feminină. Am continuat să cred multă vreme că Raoul este un om onest şi un prieten sincer. Despre asta nu îmi place să vorbesc...

- Aşadar, acest proces din 1945 a fost nedrept?
- Dacă l-au acuzat de aşa ceva, da. Este neverosimil ca Laci Glück, ca medic trimis la muncă forţată, să fi putut vorbi în gara din Kassa cu deportaţii din vagoane. Glück a spus că noi am avut cu Raoul contract de căsătorie, ceea ce, de asemenea, este un neadevăr.

- Aţi avut vreo relaţie cu rabinul Weinberger? Aţi ştiut, dumneavoastră sau familia, ceva despre el, despre acţiunile lui de salvare împreună cu Şorban?
- Ulterior i-am amintit o dată lui Şorban că mie nu mi-a spus nimic în legătură cu Weinberger. Mi-a răspuns că eu nu ştiam totul.

- Dar aţi aflat că Weinberger salvează oameni?
- Nu. Noi nu eram evrei evlavioşi. L-am văzut o dată sau de două ori, dar nu am ştiut nimic despre aşa ceva. Ei spun că au salvat polonezi şi slovaci.

- Cunoaşteţi oameni încă în viaţă care ştiu ceva despre refugiul peste hotarul româno-maghiar?
- Nu.

- Cu Aurel Socol aţi vorbit mai tîrziu despre aceste lucruri?
- Nu. El a fost, cred, 14 ani la închisoare. Ne-am întîlnit, dar despre asta nu am vorbit niciodată. Au fost aici ani în care omul nu a vorbit prea mult... Aşa erau vremurile, s-au întîmplat o mulţime de lucruri care ne-au ţinut sub stres.

- Ce părere aveţi despre comemorările Holocaustului organizate în ultimii ani?
- Caracteristic pentru aceste comemorări a fost că, în afară de cîteva texte-şablon, altceva nu prea au conţinut. şi izul lor te făcea să simţi imediat că slujesc mai mult scopuri politice, iar cine nu a trăit Holocaustul habar nu are... Nu demult, fiul meu m-a dus în zona fabricii de cărămidă. Am revăzut pentru prima dată locul ghetoului... Totul e schimbat... După război, Strada Fabricii de azi s-a numit Calea Deportaţilor... Puteau să-i păstreze numele... Nu există placă comemorativă, nimic spre aducere-aminte... ştiţi, eu sînt un om foarte norocos! În deceniile care au trecut de atunci, noaptea, niciodată nu am visat lagărele...

(Cluj, Strada Argeş, nr. 20, Ap. 6 - 5 mai 1997)


Note:
1. Éva Semlyén a încetat din viaţă la Cluj, la 31 decembrie 2001, la un an după apariţia ediţiei în limba maghiară a acestei cărţi, la lansarea căreia - la Anticariatul Röser din Cluj - a participat.