Celebrul animal

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Cătălin Lazurca - născut în Timişoara, la 22 octombrie 1973. A debutat publicistic în 1995, în revista Orizont, iar editorial, în 1998, cu volumul de poezie Remix (Editura Marineasa). A publicat în diverse reviste, printre care: Orizont, Avancronica, Academia Caţavencu, A Treia Europă, Conexiuni, Ca şi cum, Revue d'etudes interculturelles etc. Numeroase traduceri din limbile franceză şi engleză, printre care: Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Editura Anastasia, 1996; Dicţionar de etnologie şi antropologie (în colab.), Editura Polirom, 1999; Lewis Carroll, Fantasmagoria, Editura Hartmann, 2004 etc. În 2005 publică volumul de proză scurtă Nu, zaeţ, pagadi! (Editura Hartmann). Este membru fondator al grupării Celebrul animal şi redactor al oficiosului grupării, revista literară Ca şi cum.









În dimineaţa unei duminici de august, un tînăr îmbrăcat în negru ieşea din curtea unei case situate pe strada Margaretelor, din aşa-zisul cartier al Funcţionarilor din Arad. Împingea o bicicletă, o bicicletă roşie, sport, cu şezutul ridicat la maximum.

Acel tînăr sînt eu, Adrian Viorescu, membru al grupării "Celebrul animal". Încep cu această calitate misterioasă, fiindcă trebuie să faceţi cunoştinţă încă de la început cu celălalt personaj principal al istoriei de faţă. Şi fiindcă vreau să mă pun într-o lumină bună. Continuarea descrierii nu-mi mai este la fel de favorabilă: am treizeci şi unu de ani, un început de chelie pe care încerc să-l ascund printr-o tunsoare zero, am burtă şi port ochelari rotunzi cu ramă neagră. Ochelarii, pe care nu i-am cumpărat decît de vreo două săptămîni, îmi provoacă o permanentă ridicare a sprîncenelor, aşa că umblu mai tot timpul cu fruntea încreţită, părînd mirat, îngîndurat. De fapt, acum nu mă gîndesc la nimic. Simt c-ar trebui s-o fac, că aş avea la ce, însă mai amîn o vreme.

Încalec pe bicicletă, încep să pedalez agale, fără chef. În fine, îmi trece ceva prin cap: mă gîndesc că aşa, cocoţat pe două roţi de mountain-bike roşu, nu pot părea prea nefericit. Nu c-aş fi fost, dar nici nu voiam să par. Eram doar abătut şi-mi era greaţă. Cred că arătam rău, dar, cum spuneam, un bărbat pe bicicletă nu poate arăta prea rău. Eventual un pic ridicol, aşa, îmbrăcat în negru, cu pantofii lui cei mai buni.

Încercam să fac însă ceva să mă simt bine. Pedalam deja cu putere, îmi simţeam inima zvîcnind greoi, împingînd sîngele ce mă clătea pe dinăuntru. Respiram adînc palele de aer răcoros şi nu prea curat, dar plămînii îi simţeam oricum mizerabili. Fumasem mult cu o seară înainte, cam peste puterile mele, ca să zic aşa. Dar ăsta sînt eu: fumător cu scrupule, primul care strîmbă din nas la hainele îmbîcsite şi tot primul care goleşte scrumiera, deschide geamul.

Spiritul ăsta igienist mă mînase şi pe mine afară din casă în acea dimineaţă de august. Mătuşa Clara, gazda mea de peste vară, se apucase pe la 9 să spele cele cîteva vase pe care le murdărise sărbătorindu-şi, de una singură, ziua de naştere. Iar eu, după ce făcusem o baie, am încercat s-o ajut prin bucătărie, dar, cum nu mai era mare lucru de făcut, am decis să ies cu bicicleta, să mă zvînt.

Străzi pustii şi prăfuite, nu plouase de mult în oraş. Era linişte, auzeam doar fîşîitul roţilor de la bicicletă şi un uşor scîrţîit al şeii, care ar fi trebuit strînsă mai bine şi unsă. M-am plimbat o vreme prin cartierul cochet în care locuia Clara. Ori, mai bine zis, pe cale să devină cochet, ajutat de invazia de oameni cu bani care îşi construiau vile acolo. Pînă atunci, cu casele lui cubice, cafenii, cu brîie de piatră şi terase ascunse în spate, şic în cartier fuseseră doar micile straturi cu flori dintre şosea şi trotuar, protejate uneori de gărduleţe de lemn colorate. Mirosea a fum, probabil că cineva dăduse foc gunoiului din curte, mirosea şi a mîncare, a carne prăjită, a şniţel şi chiftele. Oamenii care locuiau în acele case cubice îşi vădeau lipsa de imaginaţie şi prin stăruinţa cu care găteau, duminică de duminică, aceleaşi şniţele cu cartofi piure, alături de, cel mai probabil, o supă de găină şi un cremeş.

Am oprit o vreme în Piaţa Mică, un loc de joacă ruinat de lîngă un stadion muncitoresc, cu cîteva balansoare ruginite şi iarba uscată plină de rahaţi de cîine. Îngreţoşat, am ascultat o vreme toaca gospodinelor care băteau feliile de carne, am încercat să fumez, nu mi-au ieşit mai mult de două-trei fumuri. Încălecînd din nou, m-am hotărît să ajung la marginea oraşului.

Trebuia să fac un ocol destul de mare, fiindcă voiam să ajung la marginea mai îndepărtată, cea împădurită. Aveam de străbătut mai întîi străzile din centru, aşa că am declanşat un fel de clişeu emoţional: împlinirea sentimentului de singurătate şi nesiguranţă pe un itinerar postatomic. Ca să explic: noaptea de dinainte fusese ultima a festivalului berii. Acum, străzile pustii erau acoperite de cioburi, de bucăţi de plastic arse, de pete de vomă. De unde şi nevroza mea.

Exagerez. Adică mă truchez, ca de obicei. Fiindcă aveam toate motivele s-o iau razna. Le ţineam însă închise într-un balon plutind pe-un flux de senzaţii simple, epidermice. Bun, mi-era greaţă, dar la ce m-aş fi putut aştepta? Sila mea nu era, la drept vorbind, decît rezultatul unei intoxicări, al unui exces chimic. Un dezechilibru pe care mă gîndeam că l-aş putea atenua cu un suc de portocale. Aşa ceva nu băusem în noaptea de dinainte. Dar acum îmi intrase-n cap: suc de portocale, suc de portocale, gîlgîindu-mi pe gîtlejul înecat de flegmă groasă. Pedalam din nou. Aş fi vrut să scuip, aşa, la repezeală, peste umăr, din goana bicicletei. M-am abţinut însă: m-a inhibat viziunea mucilor mei pe asfalt.

La ce mă gîndeam şi eu! După întîmplarea aceea! Dar nu puteam mai mult, mă străduiam, nu-mi ieşea. Ar fi trebuit, era a doua zi după ce ratasem. Ratasem totul! Probabil că-l omorîsem pe "Celebrul animal", îmi murise un prieten. Am să vă povestesc despre ziua în care am ratat. O frază de început de roman. Am să vă povestesc. Dar ceva mai încolo.

Deocamdată, trebuie să găsesc un bar. Repede, mă aşteaptă cineva în celălalt capăt al oraşului. Dar nu capătul ales drept primă ţintă. O să văd eu cum o să fac, ajung şi acolo. Acum caut un local, sper să găsesc ceva deschis. La o cafenea, prima în drum, uşile închise, vitrinele întunecate. O inscripţie cu marker negru: ÎNCHIS - CAZ DE BOALĂ. Caz de necaz. Găsesc alt loc, scump ca naiba, plin totuşi de lume. Pînă să-mi stoarcă portocalele, cer o cafea, o înghit cam în silă, laolaltă cu prea mult fum. Mă străduiesc să recunosc pe cineva la mesele din jur, nimeni. Citesc apoi, cu sucul în faţă, zece minute de pliante publicitare, mi se confirmă bănuiala că genul ăsta de tipăritură e rezultatul unei conspiraţii a homosexualilor. B27 SERI. B27 seri - foaie de-agăţat puberi. 28 de pagini de rahat înmiresmat de poponar. Fiţe, scheme, figuri.

Decît ca ei, mai bine ca italianul de la masa de colo: mai burtos şi mai chel decît mine, cu celularul mai mic, iar, lîngă el, cu o gagică cu ţîţe mai grozave decît tot ce-am pipăit eu vreodată. B27 seri cu una ca aia! Ţîţele ei meritau toate pliantele publicitare din lume. Şi n-ar fi stricat şi nişte pliante cu instrucţiuni de folosire. Mie, cel puţin, nu mi-ar fi stricat.

Scriu golăneşte! Sulă bleagă, ţi-ar fi plăcut să te şi porţi aşa. Să te ridici în picioare, cu prohabul umflat de o erecţie zdravănă, să te îndrepţi spre tipă şi să-i spui vreo porcărie. La care ea n-ar răspunde în nici un fel, fiindcă nu-i decît o tîrfă, iar tu în dimineaţa asta nu arăţi prea prosper, cu tot cu pantofii tăi negri de înmormîntare. Dar poate că italianului i-ar sări ţandăra, iar mie, poate mai mult decît să i-o trag ăleia, mi-ar plăcea să i-o trag lui. O mamă de bătaie adică.

Nu era rea fantezia asta, mă gîndisem de multe ori să pocesc mutra unuia dintre italienii care ne invadaseră oraşul. Dar n-am făcut nimic, fiindcă nu-s deloc un tip spontan. Nici măcar cînd e vorba de violenţă. Dacă aş fi fost aşa, poate că nu ratam în noaptea precedentă. M-aş fi impus la timp, n-am fi luat-o razna. Dar nu. De obicei, dacă reuşesc să-mi arăt colţii, mă las dus de val, însă nu fac niciodată valuri. Aşa şi acum. Stau cuminte la masa mea, privind cu sfială la tîrfa italianului. Dar ţîţoasa nu-mi întoarce privirile.

Poate că asta m-ar fi ajutat să mă excit. Fiindcă adevărul e că nu eram. Şi tare mi-aş fi dorit să fiu. Să ies adică din admiraţia pur teoretică pentru decolteul (blondei, dacă ţin bine minte). Să înceapă să mă strîngă pantalonii, să fiu stingherit din pricina asta. Ca pe vremea cînd, adolescent şi întins la soare pe marginea bazinului municipal, mă întorceam pe burtă ca să ascund umflătura produsă slipului de trecerea vreunei voluptuoase. Dar care femeie nu-mi părea pe vremea aceea voluptuoasă? Iar acum nici măcar perspectiva aceea vag texană, cu decolteu generos şi fălci rupte, nu mă mai stîrnea, Doamne iartă-mă!

Doamne, iartă-mă, Doamne, ajută-mă! Scoate-mă din urîciunea asta vlăguită! Coboară-ţi privirea asupra mea! Şi uită-te şi la tîrfa de colo.
Fă-mă să simt măcar ceva-ceva, să răsuflu, să palpit, să se vadă! Dă-mi măcar o inimă mai mare, fiindcă de penisul meu n-are cum să-ţi pese.
Deşi, să ştii, Doamne, că de-ar fi să-mi recapăt zvîcnirea, ar fi ca şi cum mi-ai dărui o a doua inimă. Nu ştiu ce-aş putea face cu ea, cu inima asta nouă, o voi folosi mai încolo, ca să mă convertesc. Să mă căiesc.
Dar acum, Doamne, dă-mi, rogu-te, o sulă zdravănă, aş şti s-o folosesc de minune. Am toate datele: sînt un tip deştept, plin de bani şi încă arătos. Şi-i cam urăsc pe oameni. Pe femei le urăsc cel mai mult, pliciticoasele dracului! Aşa că îngăduie-mi, Doamne, măcar să le fut cum trebuie!
Coboară-ţi privirea asupra mea! Uită-te bine la tipa aia! Merită!

Cam aşa ceva îmi doream în clipa aceea, aşa m-aş fi rugat dacă aş fi fost înzestrat cu destulă neobrăzare. Nu să-I cer lui Dumnezeu asemenea lucruri, ci neobrăzarea să mă rog pur şi simplu. Fiindcă anii în care activasem în "Celebrul animal" fuseseră anii lepădării mele de Hristos şi totodată anii în care penisul meu abdicase de la plăcutele-i îndatoriri. Aşadar, nu-i de mirare că, de-aş fi avut neruşinarea să mă rog, i-aş fi cerut lui Dumnezeu favoruri erotice.

"Celebrul animal" mă pusese în faţa unei triste coincidenţe: a ateismului şi impotenţei. Pe lîngă jalea neputinţei, mă chinuia şi teama că aş putea aluneca într-un fel de satanism numai pe jumătate involuntar. Ca să-mi regăsesc vlaga, experimentam prea mult. Îndrăzneam aproape orice şi-n acelaşi timp mă căcam pe mine de frică. Fiindcă, dacă de Dumnezeu nu prea îmi mai păsa, de diavol mă temeam ca de dracu'.

Nu ştiu unde, în istoria ateismului, mă plasează o asemenea practică sufletească. Mi se părea, în vremea "Celebrului animal", că undeva în vecinătatea demonismului. Care şi el, îmi dau seama acum, nu-i decît un simptom al impotenţei. Sîngele, halucinaţia, suferinţa, orgia sînt mizanscene savurate de neputincioşi. Ori măcar de onanişti.

Probabil că n-am dreptate, cine ştie? Însă un bărbat de 30 de ani, călare pe bicicletă, mahmur şi chinuit de teamă va fi mereu tentat să tragă concluzii. Şi chiar era vremea concluziilor. Ajuns la marginea oraşului, în pădure, am găsit un refugiu, m-am întins pe o bancă, transpirat şi cu ochii pe cer, ca într-un film rusesc. Totul se potrivea: liniştea, pădurea pustie, faptul că-mi petreceam vacanţa la o mătuşă, zbuciumul religios şi beţia din ajun. Frica, poate şi frica. Stăteam pe gînduri, începeam să mă dezmeticesc mai bine, răcorit de briza pădurii. Ascultam cîntecul păsărilor, foşnetul frunzelor, mă gîndeam la Leac. Leac e prietenul care mă aştepta în celălalt capăt al oraşului, ocolisem pînă aici aşteptînd un semn de la el. Verificam din cînd în cînd semnalul telefonului, asta nu mai era ca-n filmele ruseşti. Nu în cele pe care le văzusem eu. Eram îngrijorat, nu primeam nici o veste. Speram că Leac reuşise s-o aducă pe Andreea acasă. Acolo unde o convertise, o convinsese să ni se alăture în "Celebrul animal".



"Celebrul animal": cititorule, ai dat deja de vreo trei-patru ori peste cuvintele astea. Nădăjduiesc că încă eşti curios, interesat de amănunte. Dar nu ştiu cum să fac să mă ridic la înălţimea interesului tău. "Celebrul animal", "Celebrul animal", "Celebrul animal". Oricum l-aş rosti, cu sfială, cu tandreţe, cu pasiune nevrotică, numele ăsta şi-a pierdut pentru mine prospeţimea. Îmi sună a brand covîrşitor şi familiar, a produs pe care-l consum din obişnuinţă. Fără emoţie, fără fior. Îl gust, fără să mă bucur de el. În definitiv, au trecut anii. Aproape doi, numărînd înapoi dinspre această duminică velocipedă.

Voi fi scurt şi sec. Mi-e teamă că altfel n-o să-mi iasă. Voi încerca să mă abţin, să mă stăpînesc: cutremurul provocat de întîmplarea de aseară n-o să-mi vicieze expunerea. Fiindcă o astfel de emoţie nu ar avea nici o legătură cu începuturile noastre. Le-ar parazita. Ar stîlci bunăvoinţa, naivitatea controlată, entuziasmul care ne-au unit, ar încrîncena o revoltă altfel destul de pudică, începută ca literatură. Fiindcă "Celebrul animal" atîta a fost, la început: o simplă iniţiativă literară, născută din dorinţa unor prieteni de a produce şi expune artă altfel decît înghesuindu-se în volume, personale ori colective, ori agăţîndu-se pe simeze. Grupul şi-a luat avînt făcînd literatură, la un moment dat a încercat şi acţiunea politică.

Ajuns în acest punct, cred că e de folos cititorului o prezentare a membrilor grupului. O voi face pe scurt, aşa cum, cred, s-ar fi înfăţişat ei înşişi înainte de formarea grupului. Aşadar, în ordine alfabetică:
 CĂTĂLIN LAZURCA
- 33 de ani la data naşterii "Celebrului animal". De profesie librar, avînd şi ca autor o legătură destul de vagă cu literatura. Cititor moderat, din ce în ce mai. Dar scrupulos.
- Îi plăcea să creadă că el a fost iniţiatorul grupului. Într-o oarecare măsură, e adevărat. Tot într-o oarecare măsură, s-a opus deviaţiilor extreme ale mişcării. Nu prea convins, atîta vreme cît a susţinut încă de la început direcţia extraliterară a dezvoltării C.a.
- Statut social: mic întreprinzător - mic burghez. Totuşi, din cînd în cînd, opinii politice de extremă stînga.
- Convingeri religioase: indiferente, uneori anticlerical.
- Orientare sexuală: căsătorit, doi copii.
- Calităţi extreme: fără.
 VASILE LEAC
- 30 de ani la data naşterii "Celebrului animal" şi foarte nefericit. Îngrijitor al unui teren de paint-ball. Mare cunoscător de poezie. Autor modest, cu puseuri de genialitate. Două cărţi de poezie, luate în seamă.
- Membru fondator, sufletul "Celebrului animal". În mare măsură, lui i se datorează extremismul mişcării. Cu totul lipsit de suport ideologic, a impus revolta întemeindu-se doar pe bunul-simţ.
- Statut social: marginal, cu mari ambiţii - se visa director de editură.
- Convingeri religioase: necunoscute, îl bănuiam c-ar fi un intimist.
- Orientare sexuală: foarte performantă. Totuşi, discret.
- Calităţi extreme: foarte înalt, curajos, uneori violent.
- Ciudăţenii: nimeni nu-l văzuse vreodată mîncînd.
 FLORIN MĂDUŢA
- 33 de ani la data naşterii "Celebrului animal" şi deja plafonat. Sau doar resemnat? Oricum, cu mustrările de conştiinţă cuvenite (aferente?). A scris cîndva multă poezie şi ceva proză. Nici unul nu ne mai aminteam dacă bine sau rău. Proza parcă aducea a Salinger.
- Ataşat grupului nu din cine ştie ce convingere, ci din prietenie pentru Cătălin. Oricum, pe parcurs, convertit. Cu rezerve faţă de orice manifestare socialmente vizibilă a "Celebrului animal". Pleda tot timpul pentru programul iniţial, cel al anonimatului.
- Statut social: o mică afacere proprie, programare şi web design.
- Convingeri religioase: ateu militant, spre durerea mamei sale.
- Orientare sexuală: după părerea mamei sale, nu are.
- Calităţi extreme: nu-şi pierde niciodată capul, are mereu o soluţie.
 ANDREEA MELINTE
- 26 de ani la data naşterii "Celebrului animal". Realizatoarea unui scurtmetraj de mare succes.
- Intrată în grup după cîteva luni de la coagulare. Sedusă de extreme, paranoică la un moment dat.
- Statut social: eternă bursieră internaţională, pregătea un doctorat la Academia de film din Berlin.
- Convingeri religioase: budistă - credea că mîntuirea creştinilor exclude intimitatea.
- Orientare sexuală: lesbiană, o legătură stabilă cu o maseuză.
- Calităţi extreme: curaj şi imaginaţie, generozitate.
- Ciudăţenii: culoarea pielii.
 SORIN NEAMŢU
- 26 de ani la data naşterii "Celebrului animal". Pictor. Tensionat între experimentalism şi tradiţionalism. Nici o expoziţie personală. Literatura nu-i spunea mare lucru.
- Membru ulterior întemeierii, flatat de cererea fondatorilor de a se ocupa de imaginea "Celebrului animal". A susţinut ieşirea în lume, nu şi extremele. Dar s-a supus.
- Statut social: profita cu multă jenă de o rentă viageră mai mult decît decentă. "Celebrul animal" l-a ajutat în privinţa asta.
- Convingeri religioase: creştin ortodox practicant.
- Orientare sexuală: statornică, fără fantezii şi infidelităţi.
- Calităţi extreme: discreţia.
- Ciudăţenii: nu-i reuşea nimic din prima.
 ADRIAN VIORESCU
- 29 de ani la data naşterii "Celebrului animal". Instalat cît de cît în cultură ca traducător. Cu lecturi mereu la zi, cinefil.
- Membru fondator. Se laudă, la rîndul lui, că i-ar aparţine ideea grupului. Oricum, el l-a botezat. Şi l-a hrănit pe linie ideologică, mai cu seamă prin traduceri.
- Statut social: proprietar al unui bar. Cu destule venituri ca să susţină, la un moment dat de unul singur, finanţele grupului.
- Convingeri religioase: la început, se descria ca "un ateu cu frica lui Dumnezeu".
- Orientare sexuală: vezi mai sus.
- Calităţi extreme: nu are.

Ăştia am fost toţi. Bineînţeles că, în cei aproape doi ani cît am activat, şi alte nume au simpatizat, meteoric ori angajat, cu membrii de bază ai grupului. Între ele ar trebui pomenite mai întîi Cristina, soţia lui Cătălin, şi Laura, amanta Andreei. Amîndouă au contribuit nu doar prin susţinerea partenerului, ci au iniţiat şi au fost chiar obiectul unor experimente. Un alt nume ce trebuie amintit e cel al lui T.S. Caşiş, poet din Lipova care ne-a oferit cîteva texte de uz social. Sărăcia extremă şi o poveste de amor cu o prostituată l-au împiedicat să rămînă cu noi pînă la capăt. Ar mai fi apoi şi Adelin, cel care ne-a deschis uşa spre lumea politică şi interlopă. Şi, desigur, copiii străzii care, rămaşi anonimi, au făcut vizibil "Celebrul animal", lipind în tramvaie, pe străzi, în vitrine şi pe maşinile taximetriştilor autocolantele şi afişele noastre.

Această carte e povestea lor. Aşa cum am început s-o depăn într-o duminică de august, privind cerul printre ramurile efervescente ale copacilor. Apoi, cu ochii închişi, mahmur, odihnindu-mă.



"Celebrul animal" a avut mereu nevoie de bani. La început, cînd s-a născut, acum aproape doi ani, într-o seară de ianuarie a lui 2004, nu avea mari pretenţii. Ca un pui de rasă ignobilă, se descurca din te miri ce. Îi erau suficiente alcoolul şi ţigările cu care Joy's - barul pe care-l administram - îi trata pe membrii fondatori. Joy's (dacă sînteţi în trecere prin Arad, vizitaţi-l, păstraţi eventual un moment de reculegere) a fost locul în care s-a născut "Celebrul animal". A fost o naştere precipitată, moaşele avînd de fapt treabă în altă parte: Cătălin Lazurca, cel care convocase cinstita adunare, se grăbea acasă, la nevastă şi copii; eu, deşi am stat pînă la capăt, n-am fost tocmai prezent, ocupat fiind cu barul; Florin Măduţa avea de finalizat unul dintre proiectele sale informatice; T.S. Caşiş, deja beat la începutul întîlnirii, arţăgos şi frustrat, se grăbea să prindă o cursă de Lipova; numai Vasile Leac părea dispus la orice. Aşadar:

Ceea ce s-a întîmplat atunci pare, privind în urmă, de-a dreptul ruşinos.

Nu m-am mirat văzîndu-i cum intră în bar, veneau des pe-acolo. Mai întîi Leac, înalt şi drept ca un stîlp, rîzînd cu toţi dinţii şi privind în jur cu bunăvoinţă. Agăţat de poala fîşului lui negru, unul care habar n-aveam cine e, dar bănuiam: T.S. Caşiş, clătinîndu-se încruntat. Priviri tulburi, prea furios pentru un de-abia început de seară. Apoi Florin şi Cătălin, rimînd umăr la umăr, cam de aceeaşi înălţime şi aproape la fel de tunşi. În felul lor, impecabili: înălţime medie, feţe rotunde, curăţei. Leac alege o masă, undeva în fund, lîngă raftul cu cărţi, fiindcă, ţineţi-vă bine!, birtul meu e, de fapt, cafenea literară. Trec pe lîngă tejghea şi-mi întind mîinile pe deasupra, eu le întind o mînă umedă fiindcă tocmai spăl nişte pahare. Mă apucă însă de încheietură, cerşind fiecare cîte ceva de băut: Leac şi Caşiş, modeşti - cîte o bere -, Florin şi Cătălin, rimînd din nou, cîte-un coniac (aşa-zis - Alexandrion). Cînd le aduc băutura încerc să nu rămîn cu ei - alături e altă echipă de artişti, actori la Teatrul de Stat, voci puternice, declamînd gîjîit; unul dintre ei, cu barbă şi coadă de cal, ţinînd o carte în mînă - versuri din Trakl.
- Tracăl, măi Leac! Tracăl, poete!

Leac e un nume în literatura locală, aşa că, dacă e vorba de poezie, e paratrăsnet. Tracăl, deci. Iar Georg, rostit ungureşte: Gyorgy. E mare!, recunoaştem cu toţii. Eu recunosc primul şi cu cea mai mare putere, sperînd c-am să mă pot retrage. Sînt însă din nou apucat de încheietură şi aşezat la masă. Cu poeţii, cîţi or fi. Întorc privirea către mătuşa Clara, rămasă la bar, ridic sprîncenele a descurcă-te singură. Se descurcă, mă serveşte şi pe mine cu o bere. Închinăm, Caşiş pe jumătate absent, cu ochii proptiţi într-un volum de Burroughs. Oraşele nopţii purpurii, mi se pare, Paralela 45. Nici T.S. Caşiş nu e în stare de prea mult atunci cînd încearcă să-şi aclame autorul favorit. Graseiază şoptit:
- Burroughs, Burroughs, e mare, mare de tot! Cînd a apărut asta?

Nu-l luăm în seamă, nici unuia nu ne place. Burroughs, vreau să zic. Sau nu cine ştie ce. E prea homo, iar Leac prea coios. Florin nu l-a citit, Cătălin n-are nici un motiv. Eu sînt acrit. Aşa că, întrebat fiind:
- Ce-i cu tine, ce eşti aşa acru azi?

Ridic aceleaşi sprîncene a ce să-i faci, probleme, dar completez:
- Nu-mi place că beau la serviciu.

Nu rîde nimeni. Nici n-ar avea de ce, ştiu cu toţii că nu prea beau, aşa, în general. Mă deprimă. Oricum, o jumătate de bere îmi îngăduie să zîmbesc. Ospitalier:
- Voi? Ce-i cu voi?

Adică: ce v-aţi adunat aşa? Aveam o presimţire, ştiam de la Leac, ori poate de la Cătălin, că se pune ceva la cale. Era evident că se pregăteşte ceva, altfel cum s-ar fi explicat că se adunaseră toţi patru. De obicei umblau cîte doi, Florin cu Cătălin ori Cătălin cu Leac. Mai rar, toţi cei trei amintiţi mai devreme. Caşiş era nou, intrus. Deşi prieten cu Leac, trezea suspiciuni. Suspiciuni literare, vreau să spun.

Auzisem deja că-şi doreau o revistă. Îi spuneau Barca.

Deci: ce-i cu voi? Îşi dau coate. Caşiş, mai să pice de pe scaun. Se hlizeşte. Să spună Căăătă. Păăăii, să vezi... Nici noi nu ştim încă. Să vedem dacă iese ceva. Rămîi cu noi? Spune-i tu, Cătă. Cătă, abrupt:
- Mai ştii cînd te-ai întors de la Paris? Şi ne-ai povestit de poezia din metrou?

Mai ştiu, cum să nu mai ştiu. Le plăcuse ideea. Mici poeme tipărite pe autocolante şi lipite pe ferestrele metroului. Şi tot felul de zenisme. Cîte o vorbă de duh, un mot, o glumiţă. Prin grija municipalităţii. Cum că: eşti la Paris, luminează-te şi-n metrou. Călătorie plăcută! Caşiş zice c-a văzut aşa ceva şi-n Austria. Viena are metrou? Parcă. Nu-şi aduce aminte. Oricum, acolo stă prostituata care-l întreţine pe teribilul poet din Lipova. A vizitat-o, s-a întors de acolo şi mai îndrăgostit. Deci: şi-n Austria!
- Noi ne-am gîndit să facem aşa ceva şi aici, revine Cătălin.

Aradul nu are sigur metrou. Are tramvaie şi autobuze. Cu autobuzul nu circulă nici unul dintre noi. Doar Caşiş, spre Lipova. Nici acolo nu e metrou.

Eu nu mai cer alte lămuriri, îmi şi pare rău c-am făcut-o. Mă întreb însă de ce-au venit la mine. Nu credeam că-s eligibil pentru asemenea activităţi. Sînt un tip destul de rezervat, asta o ştiu amicii mei, nu-mi dau seama cum de le-a dat prin cap c-aş fi capabil de voluntariat. Să umblu eu să lipesc poezele prin tramvaie! Mă cutremuram la gîndul ăsta. Dar, pe de altă parte, eram şi uşor flatat fiindcă voiau să mă bage într-o acţiune culturală. Ah! suspina sufleţelul meu snob şi ars de dorul literelor. Of! zicea acelaşi sufleţel, meschin şi îndurerat de neputinţe.

Dar ei nu-mi cunoşteau secretul: pe mine, tocmai literatura mă omorîse. Impotenţa mea avea baze literare, eram sigur de asta. Mă pusese dracu' să scriu. La început scrisori de dragoste, mai apoi, de-a dreptul poeme de amor. Nu ştiu cine, eu sau ea, şi-a dat primul seama că scriam îngrozitor. Oricum, m-a lăsat vraişte. Acum, cu ce, Doamne iartă-mă, le-aş fi putut fi eu de folos? Contactul meu cu literatura fusese doar pasager. Mă exersasem doar ca traducător. De fapt, cei mai mulţi dintre ei nu erau îndreptăţiţi să-mi propună asemenea proiecte. Poate doar Florin. Dar ăsta măcar are o familiaritate aparte cu mijloacele de transport în comun. Stă în Micălaca, trebuie să schimbe două tramvaie ca să ajungă la Joy's. Asta-l califică.

În ce-l priveşte pe Cătălin... El a cam ratat aterizarea în literatură. A scris o carte - de poezii -, l-au băgat în seamă cît l-au băgat. Pe urmă...

Cătălin! Bietul de el, e îndurerat, are o librărie şi lumea nu mai citeşte. Aradul e un oraş de băscari. Şi de enciclopedişti. Cumpără în draci DEX-ul. Şi volumul de la O la Pîrţ din Enciclopedic. De preferinţă de la librăria concurentă, o autoservire de cărţi. Cu păpuşi Barbie şi papetărie. Piuneze, pixuri, acuarele. Hîrtie de împachetat cu Domnul Iisus nu aveţi? Asta s-a cerut azi în librăria lui Cătă. Îi împărtăşesc suferinţa: la rafturile din birtul meu vin mereu actoraşi ca să exclame: Tracăl! Şi: Coelio! Şi: Uau, Despre îngeri! Dar eu le dau şi de băut. Şi-mi iese cîte ceva de aici. Dar, oricum, sînt de acord: păcat că lumea nu citeşte. Chiar dacă miza e alta. Care o fi?
- Stupoare! zice Leac. Asta urmărim! STU-POA-REEE! silabiseşte el surîzînd mai puţin binevoitor.

Dacă nu l-am cunoaşte, ar trebui să plecăm privirile. Aşa e el, pare uneori gata să-ţi sară în gît. Dar, fiindcă nu înţelegem, îl privim în ochi. El vede altceva:
- Să se scarpine pe ceafă bizonul cînd dă cu ochii de poezie. Cum stă el agăţat de bară-n tramvai, hopa, citeşte din Mazilescu!
- Sau din Vasile Leac!

Unul dintre noi încearcă să fie rău, însă Leac nu-l bagă în seamă. Continuă:
- Sau din Cătă, din tine, din Florin, din Caşiş, din cine vrem noi.
- Caşiş are deja o carte, mai încerc eu o răutate. Nu mai are nevoie de acţiuni d-astea.

Într-adevăr, Caşiş stă cu o carte în mînă. A lui! De debut! I-o întinde lui Cătălin. Cătă o ştie, o dă mai departe. Ajunge la mine. Farmacia cuvintelor. Titlu slab, copertă urîtă, poet onorabil. Dar onorabil scrie şi Florin, scriu şi eu, ce să mai vorbim de Leac. Nu de onorabilitate avem noi nevoie. Scandal! Asta vrem! Mai precis:
- Lasă cartea, Caşiş! ne-o taie Cătă. Că de citit unii pe alţii sîntem sătui. N-o să ne apucăm acum să ne publicăm în tramvaie. Nu de publicat e vorba aici. Dacă vreţi, facem o chetă şi ieşim fiecare cu volum pînă la sfîrşitul anului. Nu de asta ne-am adunat noi acum.

Chiar aşa a zis. Şi chiar aşa, cu jenă, transcriu. Nu de asta ne-am adunat noi acum.
- Da' de ce? revine, nevinovat, Caşiş. Că eu tot nu-nţeleg.
- Ce, ce nu-nţelegi?
- La ce bun? continuă Caşiş. La ce-o să ne folosească? Adică ce? O să ne-apucăm noi acuma să facem educaţie literară?! Dă-i în mă-sa! Ce, o să fiu eu mai fericit că unul care dă ochii peste cap aflînd că şi în lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi o să-l citească-n tramvai pe T.S. Caşiş?
- Ori pe T.S. Eliot, sare Florin din colţul lui.

De fapt, nu sare, mîrîie. Ne-o fi prins cu ceva. Are el darul ăsta. E mereu pe fază, gata să lămurească lucrurile:
- Ce contează autorul? N-o să conteze. Textul o să fie important. Cu textele trebe să ne batem capul. Că le dăm oricum anonime. (Priveşte în jur, un pic nesigur de ipoteza avansată.) Nu-i aşa?

Într-adevăr, Florin a priceput mai multe. A venit pregătit. Cică: noi sîntem un grup, gherilă literară, cum îi spune el, artişti urbani care scriu şi selectează texte pe care le lipesc clandestin prin tramvaie, mă rog, autobuze, ce-or fi. Şi nu doar ca să le citească vreun sculer-matriţer ori vreo coafeză, ci ca să ne exersăm. Evitînd nuferii şi lacurile cu noroi pe fund şi toate oboselile cu fluviul rece şi delta fierbinte. Ne întîlnim o dată pe săptămînă, venim fiecare cu texte, ce-om fi scris, ce-om fi citit fiecare, le propunem, le selectăm, le listăm pe autocolante şi le lipim. Adică, important nu-i doar lipitul, important e că ne-ntîlnim şi că stăm de vorbă. Ca grup.
- Ăsta-i cenaclu, bă! sar şi eu. Nu-i bine, deloc nu-i bine!

Mă ridic de la masă, fiindcă mătuşa Clara mă chemase la bar: un poeţel, local şi băut, începuse să danseze în jurul mesei. Eu sînt ras în cap şi, chiar dacă familiar meschinei lumi literare arădene, considerat un ciudat, unul pus pe rele. Aşa că, precedat de asemenea reputaţie, mă îndrept spre fosta glorie a poeziei ca să-i opresc baletul. Mai apuc să-l aud pe Caşiş:
- De ce să nu ne luăm tuburi de vopsea, să facem graffiti? Că tot cam pe-acolo sîntem.

Caşiş avea din nou dreptate. Erau deja într-un impas: pudoarea şi în acelaşi timp orgoliul îi împiedicau să se mărginească la atît. Unii dintre ei erau prea pudici ca să se expună cu atît de puţin. Iar alţii prea mîndri, dacă nu de ceea ce scriau, măcar de ceea ce citiseră, ca să nu-şi dea seama că putem face mai mult.

Şi am făcut, într-adevăr. Mult mai mult. Dar tot plecînd de la amărîtele alea de poezele autocolante. De care rareori am fost mulţumiţi. Fiindcă se părea că, sfielnic, încă din seara aceea în sufletele noastre se trezise ideea de a nu face doar literatură. Şi că amărăciunea mea şi a lui Cătălin, aceea că lumea nu prea citeşte, nu va rămîne decît un ingredient marginal în bucătăria noastră. Ne era teamă să nu părem nici nişte scriitoraşi frustraţi şi nici educatori ai poporului. O vreme, de asta ne-a fost cel mai teamă.

Ne-am despărţit în seara aceea fără să reuşim s-o scoatem la capăt. Am rămas fiecare pe gînduri, seduşi de idee, chiar dacă măcinaţi de îndoieli. Repulsia noastră, probabil ridicolă, faţă de căile bătute ale literaturii, oroarea că vom ajunge şi noi să ne bucurăm că apărem într-o revistă, că cineva ne miluieşte cu o cronică, teama ruşinoasă că, vai!, va trebui să umblăm după sponsori ca să ne apară nepreţuitele volumaşe, toate se amestecau cu încrederea, poate la fel de ridicolă, că vom reuşi să ne impunem altfel. Cum, nu prea ştiam. Deocamdată n-aveam altă idee în afară de aceea a abţibildurilor. Destul de puţin. Chiar jalnic, dacă stau şi mă gîndesc la calitatea textelor propuse în seara aceea. Însă nemulţumirea asta strict livrescă ne-a ajutat să ieşim din literatură.

Totuşi, peste doar o săptămînă, ne-am adunat mult mai imaginativi. Venisem cu un nume cîştigător. "Celebrul animal" s-a impus în faţa Asociaţiei autobiografice, o titulatură furată de Cătă din Muriel Spark, eliminînd în prealabil pe G.N.P, nişte iniţiale propuse de Vasile Leac a căror semnificaţie am uitat-o. Eram tot în Joy's şi tot pe banii mei. Aceiaşi. Caşiş pentru ultima oară. Dar el nu ştia asta. Venise treaz şi combătea puternic:
- Chestia cu autocolantele poate fi ceva bun. Dar nu-i destul. Cît o s-o putem susţine? Vreau să zic: fără să ne plictisim.

Îşi plimba degetul arătător pe masă, urmărindu-i cu privirea itinerarul ocolit. Caşiş e un sfios. Aşa cred.
- Ar trebui ca asta să fie numai una dintre acţiuni. Trebuie să ne mai gîndim şi la altceva. Adică, mi se pare frumos ce-mi închipui: BLA-BLA-BLA, POEZIE, BLA-BLA-BLA. semnat CELEBRUL ANIMAL. Sună bine, o vreme sună bine. Da' ne trebuie mai mult.

Bun, Caşiş! Deci ai o idee. Dar eşti sfios. Îţi mai plimbi o vreme degetul pe tăblia mesei. Oricum, exemplul tău e bun. Aşteptăm.
- De pildă: să ne publicăm, mă scuzaţi, vreau să spun să trimitem texte la "Anunţuri gratuite". Luăm Vînd şi cumpăr, completăm talonul, semnăm tot "Celebrul animal" şi vedem ce iese. Poate ne sună careva.

Careva: pe care dintre noi? Cine pune la bătaie un număr de telefon? Se oferă Leac. Lui, cică, nu-i e ruşine. Nici n-ar avea de ce, îl asigură Cătă. Fiindcă, zice el, trebuie să trimitem ceva aparent inteligibil, oarecum adecvat.

Cătă are dreptate. Îl ajut şi eu:
- Şi nici prea liric să nu fie. Nu ne putem permite. Totuşi, suficient de confuz.

Rămînem toţi pe gînduri. Poate prea multă vreme. Avem fiecare ideile noastre şi aşteptăm momentul să le, of!, împărtăşim colegilor. Trebuie însă ca mai întîi să găsim tonul:
- Confuzie! Confuzie revoluţionară! Asta dac-am putea obţine!

Cătălin ţipă. I se pare grozav ce i-a ieşit din gură. E prima oară cînd se rosteşte cuvîntul revoluţionar în grupul nostru. Ne place cum sună. Deocamdată numai atît. Dar profităm fiecare de entuziasmul celorlalţi. Ne repezim unii asupra altora, propunem fiecare cîte ceva, exaltaţi, unii furioşi. Vorbim deodată, ne contrazicem, ne răzgîndim, întoarcem pe toate feţele, ne dăm cu părerea, unii încep deja să scrie cîte ceva pe un petec de hîrtie. Florin scoate o foaie întreagă şi ne aduce cu picioarele pe pămînt. Acum, aducîndu-mi-l aminte, uşor încruntat şi învăluit în fum de ţigară, îmi vine să-i ridic mînecile şi să-i aşez un creion bont după ureche.
- Hai să vedem de ce-avem nevoie!

Cînd mă gîndesc cum au evoluat lucrurile, cît de departe am ajuns, cît de mult a crescut "Celebrul animal" în cei aproape doi ani cît l-am îngrijit, cum am reuşit la un moment dat să ne transformăm în revoluţionari milionari, nu mă pot abţine să nu zîmbesc. Dar modestia începutului are farmecul şi dramatismul ei. Aşa că, daţi-mi voie să vă prezint:
lista de necesităţi:
1.un loc de întîlnire (îmi ofer eu birtul, Leac - garsoniera);
2.o imprimantă (Florin are una, dar muribundă) - cel puţin 3 milioane;
3.coli autocolante - cel puţin 1 milion pe săptămînă;
4.hîrtie de scris - suportabil;
5.taloane Vînd şi cumpăr - cel puţin 1 milion pe săptămînă;
6.tipar digital afişe, fluturaşi - 3-4 milioane lunar.
TOTAL LUNAR: vreo 10-12 milioane.

Mult. Mult de tot. Greu de suportat. Caşiş scoate pe masă 100 de euro. De la iubita lui din Austria. Ăsta ar fi începutul. Dar mai departe ce era de făcut? De stabilit o cotizaţie lunară. Se putea face şi aşa ceva. Cum ar veni: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după talent. Mînca-mi-ar! Eu mă calific la posibilităţi...

Deşi, dacă e să fiu sincer, ambiţiile mele erau măsurabile cu ale celorlalţi. Voiam şi eu să scriu! Tare mai voiam! N-o mai făcusem de mult, cel puţin nu mai arătasem nimic nimănui. De altfel, în ultimul an fusesem victima mai multor iniţiative ratate, nu doar pe plan literar, ci cam pe toate planurile. Joy's, deschis deja de şapte-opt luni, nu mergea bine: consumaţie la limita supravieţuirii, beţivăneală cu votcă ieftină ori lăbăreală cu o Cola în faţă, chelneri hoţi, animaţie culturală cînd şi cînd, şi aia numai cu artişti şi scriitori cu ifose, de-abia cîţiva decenţi. Nu era un dezastru, dar pierdusem startul şi publicul fin. În plus, eram deja plictisit. Lăsasem cam toate grijile în seama Clarei, pentru ca eu să nu fac mai nimic. Noroc că încă nu-mi plăcea să beau, iar Clara se descurca destul de bine. Îmi raporta încasările seara tîrziu, cînd ajungea acasă frîntă şi mă găsea poticnit la televizor. Cam asta făceam toată ziua: mă uitam la filme, pe HBO, pe video, din cînd în cînd pe Arte. Ajunsesem mare specialist în producţii cinematografice de ultimă oră. Înghiţeam aproape orice şi-mi formasem o cultură vizuală destul de exotică pentru unul cu pretenţiile mele. Chiar mă apucasem de scris un dicţionar de actori contemporani, mă ajutau filmele văzute cu ghiotura şi fişele furate fără scrupule de pe Internet. Dar nu mi-a ieşit nici asta, m-am oprit la litera C, la Ben Chaplin, mi se pare.

Din cînd în cînd, mai scriam poezii, de fapt una şi aceeaşi poezie cu o femeie crudă pe care o suspectam de vrăjitorie. Femeia asta mă părăsise hodoronc-tronc, dar probabil că pe bună dreptate, după cum am spus deja. Rămăsesem cu poezia, dar n-aveam ce-i face, resortul era acolo. Fusesem al naibii de îndrăgostit, acum eram teribil de nefericit. Atîrnam. Oftam. De fapt, nici măcar nu pot spune că scriam. Bolboroseam în minte tot felul de presupuneri. Din cînd în cînd mi se părea că pot trage o concluzie, de fapt ajungeam la capătul puterilor. Mă cutremuram încă, deşi eram stors de vlagă. Fiindcă vrăjitoarea mă lăsase pradă unei ruşini furibunde care a degenerat curînd în impotenţă. Continuam să fantazez cu ea în rolul principal, erau însă nişte fantezii excesiv de lirice, reverii adolescentine, de puber prea citit. Şi de aici mi se trăgea, de la reverie: nu eram în stare de cocoşeli, de răzvrătiri trupeşti, căzut cum eram în fascinaţia pentru acea femeie. Mă iubise năvalnic o jumătate de an, ca să mă părăsească, vezi Doamne: fiinţă pasională!, într-o singură zi. Fusesem un amor dulceag, de consolare? Habar n-aveam ce se întîmplase. De aceea am şi rămas multă vreme buimac, incapabil să mi-o doresc înapoi, incapabil de dorinţă în general. Nu înţelesesem nimic. Nici nu ştiam dacă era cazul să sufăr, dar eram totuşi al naibii de suferind. Sufeream consecinţele, cum ar veni. Nu mai puteam să fut, nu mai puteam să scriu, eram nasol! Chelisem, mă îngrăşasem vreo cincisprezece kilograme, locuiam cu mătuşa! Eram nasol!

Dar, cum spuneam: voiam şi eu să scriu. Tare mai voiam! Acum aveam ocazia. Iată de ce, luat de val şi copleşit de emoţie, am fost singurul care a răspuns provocării lansate de Cătă într-una dintre primele seri. Spunea el că, dacă e să ne dovedim scriitori serioşi şi nu doar nişte inspiraţi cu puseuri, ar trebui să ne supunem permanent unor teste de creativitate. De pildă:
- Ce-ar fi dacă, pentru data viitoare, am scrie fiecare povestea naşterii clubului nostru.

Eram deci un club. Pe jumătate diversionist, pe jumătate, iată, academic. Atîta cît putea s-o propună Cătălin, în definitiv, cel mai academic dintre noi. De fapt, doar mai aşezat. Cu picioarele pe pămînt, ca mic burghez ce era. Ca librar, gata să-şi bage picioarele în literatură. Însă numai la modul consistent. S-o facem lată, cum ar veni, dar să fim bine fundamentaţi. Să dovedim mai întîi că sîntem îndreptăţiţi s-o facem. Hai să zicem că unii dintre noi se calificau prin operă. Leac, de pildă. El făcuse oarece vîlvă în lumea literară. Dar cît de mult mai contează standardele unei lumi pe care vrei s-o dărîmi? Iar părerile noastre despre ceea ce scria Leac nu erau unanime. Rămînea să ne calificăm din nou, unii în ochii celorlalţi. Scriind ceea ce le-ar fi plăcut celorlalţi să citească. Cum ar fi: povestea naşterii "Celebrului animal". Eu m-am conformat, rezultatul l-aţi văzut mai sus. Am spus c-am fost singurul care a răspuns solicitării lui Cătă. Nu-i chiar aşa. A mai fost şi Leac cel harnic, cu un poem, evident, care însă şi-a pierdut cu timpul limpezimea evocatoare. Totuşi, îl transcriu parţial, pentru posteritate:
dacă am putea măcar să ne amintim - aşa cum zicea el -
întîmplările petrecute cu puţin timp în urmă - seara -
sau mai bine spus în a doua jumătate a zilei, cînd trebuia
să parcurgem un drum scurt cu foarte multe opriri la gura paharelor.
şi tot povestind despre literatură, şi despre diverse grupări şi ziare.
pînă cînd - aşa cum spuneam - ajunseserăm cu toţii undeva sus
la etajul trei plin cu ziare şi cărţi împrăştiate aiurea, şi noi
cu genţile negre la şold (G.N.P.), admirăm balamucul şi salcîmul
care de-a lungul anilor se înălţase - hăt - pînă în dreptul geamului,
unde, mai tîrziu, aveam să aruncăm cu ziare ş...ţ

Deci, aşa. Nu mi-e prea clar ce impresie am făcut asupra colegilor. Lui Leac ştiu că i-a plăcut ce-am scris, mie mi-a plăcut ce scrisese Leac. Dar asta se întîmpla de obicei. El avea o nestrămutată încredere în proza pe care o scriam, deşi nu citise decît o singură povestioară, e drept că impecabilă. Mie îmi plăcea ce scria în ultima vreme. Evoluase mult. Citise enorm, era la zi, scria ca atare. Mă îndruma şi pe mine printre utilitarişti, fracturişti şi alte chestii de ultimă oră. Eu îi împrumutam din clasicii de la Joy's. Dacă ne-am fi născut cu un secol mai devreme, am fi închegat o frumoasă prietenie literară. Aşa însă, clubul ăsta era suficient de stînjenitor.

Ce ne lega? O oarecare sinceritate. Ne spuneam unul celuilalt ce aveam de spus. Ne făceam confesiuni. Literare. Nu era mare lucru, în definitiv, beam destul de mult de fiecare dată cînd ne întîlneam. Mi-aduc aminte de o seară de la început, cînd încă puneam la cale, căutam argumente, teoretizam. Leac voia să impună un cod, un decalog. A reuşit să-i stîrnească pe unii dintre noi. Am pus cîteva chestii cap la cap, Florin le-a trecut pe toate pe hîrtie, cînd le-a citit cu voce tare ni s-a făcut tuturor ruşine. Nu eram noi acolo, era Literatura. Şi atunci Cătă, încheind seara:
- Să descriem cele mai stînjenitoare momente ale relaţiei noastre cu literatura! Pentru data viitoare.

Aşadar, primele mărturisiri. Ne pregăteam pentru o treabă ruşinoasă, era cazul să scăpăm mai înainte de toate amintirile penibile care ne legau de literatură. Să intrăm proaspeţi, curăţei, gata de orice porcărie. A ieşit mult mai bine. Cu Leac şi Cătălin protagonişti. Merită fiecare, dacă nu o transcriere, măcar o repovestire. Mai întîi Cătă:

Stă şi fumează în faţa librăriei. Priveşte în gol, oarecum spre vitrina cu manechine a croitoriei de vizavi. Crede că era după-amiază, primăvară şi că aştepta marfă de la Humanitas. Probabil obosit, excedat de clienţii care întrebau de piuneze, agende, foi de xerox şi alte miracole ale papetăriei. (Cătălin a rezistat pînă în ultima clipă: pixuri şi dosare n-a băgat în librărie. Ar fi fost ca şi cum le-aş fi băgat în literatură, spunea el. Totuşi, o spun eu, a trebuit să cedeze în faţa dicţionarelor, a ghidurilor de conversaţie şi a întrebărilor şi răspunsurilor pentru şcoala de şoferi. Mai multe întrebări, mai puţine răspunderi, va clama el de pe un autocolant al "Celebrului animal"). Dar să revin: Cătă aşteaptă, marfa nu vine, îşi mai aprinde o ţigară, oricum nu dau clienţii năvală. Strada îngustă e acum blocată de un autobuz, Icarus cu burduf, prea mare ca să se strecoare printre maşinile care încalecă degeaba jumătate de trotuar. În spatele autobuzului, şoferi nervoşi. Claxoane, fum gros, Cătă aruncă ţigara. Rămîne însă în pragul librăriei, aşteptînd altceva. Puhoiul de maşini se scurge încet, de-abia destupat. Un Cielo, parcă bleumarin, trage pe dreapta, cu chiu cu vai, claxonat. Coboară din el trei bărbaţi, între două vîrste şi-n costume de culoare închisă. Rămîn o vreme adunaţi în jurul maşinii, privind în lungul străzii. Nu ca să prindă un moment potrivit traversării, fiindcă privirile li se înalţă pînă la primele balcoane, spre etajul întîi al clădirilor vechi de pe stradă. Poate admirativi, strada e frumuşică. În fine, pornesc la pas, cei trei alegînd trotuarul care trece prin faţa librăriei. Sînt deja destul de aproape ca, recunoscîndu-i, să nu-i vină să creadă. De fapt, doar pe doi dintre ei îi recunoaşte şi doar unul îl uimeşte. Nicolae Manolescu! El e uimitorul. Iar recunoscutul e Cornel Ungureanu. Necunoscutul e încă necunoscut, dar se apropie. Cătălin face un pas în faţă. Aşteaptă să fie recunoscut. Şi el, ca noi toţi. De Cornel Ungureanu, care i-a şi scris pe coperta a patra la volum, i-a şi dat un premiu. Îi e teamă că s-ar putea să nu se întîmple aşa, că n-o să fie recunoscut: îi vine să intre înăuntru, să închidă uşa librăriei, să-i lase să treacă. Dar îşi dă seama c-a fost deja zărit, aşa că aşteaptă, mai aprinde o ţigară. Cei trei sînt la doar zece metri, în şir indian: Ungureanul-Manolescul-Necunoscutul. Ungureanu conduce căci, timişorean fiind, e şi un pic arădean. Totuşi, ajuns lîngă Cătă, după ce-i zîmbeşte, Ungureanu salută, întreabă:
- Unde e ProTV-ul? Pe-aici pe-aproape, nu-i aşa?

Cătălin e fericit că ştie unde e ProTV-ul local. Le zice şi lor.

Ce face? E bine, păzeşte intrarea. Turceşte. Cu ţigara în mînă. Dar ei? Domnul Manolescu, faceţi cunoştinţă, are de filmat emisiunea, o face aici, cu Konrad Gyorgy, faceţi cunoştinţă. Cătă e la pămînt, tremură de emoţie. Întinde o dreaptă moale, probabil instantaneu năduşită. Face abuz de bruma lui de maghiară şi, strîngîndu-i mîna şi privindu-l în ochi pe Konrad Gyorgy, zice Szivesen. Adică: Cu plăcere. Şi asta nu e tot. Fiindcă îşi dă seama ce tîmpenii spune, Cătă simte că se sfîrşeşte pe picioare. Pe frunte i se adună broboane de sudoare, simte că în stomac i se zbate un bolovan. E normal, îşi spune, nu mănînc nimic, beau Pepsi şi fumez. Bolovanul se umflă, îi umple pîntecele. Cătă simte că explodează. Şi chiar o face. Trage un pîrţ răsunător, de se opreşte pendula-n perete. Ori, mai degrabă, orologiul catedralei catolice. Dar mai bine pendula, ca să fie ca-n Svejk. Fiindcă lui Ungureanu îi place Ha½ek. Iar Cătă speră că, imposibil de ignorat, beşina lui a avut şi forţă evocatoare. Forţă consolatoare şi pur livrescă. Poate că de aia au rîs, toţi deodată şi îndelung. Altfel, oameni de lume, s-ar fi putut abţine.

Asta e povestea celui mai jenant moment al relaţiei lui Cătălin cu literatura. Am rîs şi noi, unii neîncrezători. Florin s-a pus însă chezaş, aşa că, rîzînd în continuare, am început să-l compătimim pe bietul librar. Dacă s-a mai întîlnit cu Ungureanu de atunci? Da, n-a avut ce face, cum evita. I-a citit însă cu teamă cărţile autobiografice apărute după: Ungureanu păstrase discreţia. Deşi despre alţi prieteni scrisese. Cinste lor! Cinste lui! Dar pîrţul are copyrightul lui Cătă.

Nu mai prejos ca al lui Leac. Din nou la înălţime, intimidîndu-ne. Probabil, ne spunem fiecare, e cel mai bun dintre noi. Deşi:

Leac e băiat de la ţară. E un mister pentru toţi cum de l-a apucat literatura, arta în general. Pentru taică-său era bun numai de trimis cu oile. Moromete? Nici măcar. Pe Vasile l-a zvîntat în bătaie cînd l-a prins cioplind un lemn. Ce faci, bă? Sculptez! Leac se pregătea cică să meargă la Arte, la Cluj. El e de undeva din Bistriţa. N-a ajuns la Cluj, a mîncat bătaie, de sculptat a sculptat ceva-ceva în exil, aici în Arad. Nici cu cărţile nu stătea mai bine. I le arunca taică-său pe foc. Cărţi de la biblioteca şcolii săteşti! A plîns Vasile, a plîns.

Avea însă pe cineva cu care putea discuta literatură. Asta e, Leac a avut întotdeauna pe cineva cu care să discute literatură. Un văr mai mare, licean la Năsăud. Ăla avea o vîrstă, citea Decameronul. Şi i-l povestea lui Leac, care aproape că avea şi el o vîrstă şi saliva. Stăteau amîndoi pe cîmp, cu pălării de pai pe cap, fumau pozderii, cînepă rulată în ziar. Iar vărul din Năsăud povestea. Din Decameron, din Rebreanu - scena violului, din Patul lui Procust, în fine, mizeriile adolescenţei, de-abia după - marea literatură. La care Leac n-a avut acces vreme de doi ani. Pedepsit fiindcă omorîse un berbec, mîndria familiei. Dăduse un bolovan la vale, să-l vadă cum se rostogoleşte. Ca în Creangă, deşi ai crede că astfel de curiozităţi n-au decît băieţii de la oraş. Bolovanul s-a rostogolit într-adevăr foarte frumos, doar că în vale era berbecul familiei, iar bolovanul l-a pocnit fix în creştet. Ţeasta animalului a crăpat spectaculos, iar crima asta a plătit-o Leac cu doi ani de abstinenţă literară. Nici o carte în tot acest timp. Bătut cu biciul pentru fapta asta, Leac nu îndrăznea să mai aducă vreo carte în casă.

Dar Leac avea deja o anume vîrstă, iar vărul terminase liceul, făcuse armata şi se mutase la oraş. Nu mai venea prin sat să-i povestească. Doar de vreo două ori mai trecuse prin sat, ieşiseră tot la fumat pozderii, iar vărul îi povestise din filmele porno văzute în alte permisii. Era vremea primelor videocasetofoane şi a vizionărilor la comun. În minte cu poveştile vărului, Leac simţea chinul unei duble abstinenţe. Aşa că, însetat de literatură şi sex, Leac a început să scrie.

Să-şi scrie. Literatură erotică. Mai curajoasă decît istoriile din Decameronul vărului. De-a dreptul pornografică. Limpezime cinematografică, asta urmărea, asta-şi doreau trupul căznit şi spiritul lui îndrăzneţ. Scria în caietele de şcoală, era într-a opta şi maculatorul îşi merita numele. Scria mult, neobosit, întins cu burta pe iarbă, înconjurat de blînde şi nevinovate rumegătoare. În fiecare după-amiază, zile întregi în vacanţe, Leac imagina scene de sex în care domniţele, hangiţele şi cumetrele Decameronului făceau lucruri pe Boccaccio nu îndrăznise să le descrie. Cu ţărăncuţele lui Rebreanu îi venea cel mai uşor să-şi facă de cap, erau din zonă, din Năsăudul unde va face şi el liceul. Însă furia erotică îl îndemna să exagereze, supunîndu-le pe bietele fete de la ţară la cazne la care numai contesa Bathory, de care Leac habar n-avea, le supusese. Cu damele fine din Camil nu-i reuşeau prea bine scenele, sexul urban îi rămăsese necunoscut. Dar scria şi despre ele, scria zile în şir la o povestire, apoi o lăsa deoparte, să dospească, să uite un pic de ea. Începea alta, o termina şi pe asta şi, întorcîndu-se la prima, o lua cu el seara în pat. Pentru ca, la lumina unei lanterne ruseşti, să se delecteze de unul singur, citind pe nerăsuflate din mai vechile-i istorii sălbatice. Iar după ce trupul îşi trăia scurta euforie, sufletul începea să se bucure: ceea ce scria el era nemaiîntîlnit, nimeni nu mersese în literatură atît de departe, el era cel care spunea pentru prima dată lucrurilor pe nume. Creator izolat, îşi închipuia că inventase un gen literar. Credea că, oferindu-şi mai întîi sieşi astfel de delicii, va încînta mai apoi generaţii întregi de puberi chinuiţi. Va oferi o supapă vacuumului erotic în care erau condamnaţi să trăiască pînă la postadolescenţă.

Desigur, cunoştea obiceiurile erotice ale prietenilor de aceeaşi vîrstă. Nu era nici pe departe vorba ca ei să nu fi descoperit deja felurite moduri de a se autosatisface. Jocurile lor alunecau adesea în homosexualitate, chestie care, încă de la vîrsta aceea, îi repugna lui Leac. Îşi dispreţuia prietenii care, îmbăloşaţi şi hliziţi, povestindu-şi despre cîte o pulpă ori o jumătate de ţîţă zărite întîmplător, se adunau şi-şi trăiau în grup spasmul. Leac bănuia că se întîmpla aşa doar pentru că nu aveau la îndemînă - bine zis! - prea multe obiecte ale dorinţei. Imaginarul era foarte sărac şi numai din pricina asta se puteau petrece orgiile exclusiv masculine din porumbişte. Că lucrurile puteau să stea mult mai bine, mai decent, a spus el apoi, i s-a dovedit în momentul în care a început să-şi pună în circulaţia opera. Maculatoarele lui treceau din mînă în mînă, erau citite chiar şi de cei mai tembeli băieţi din sat, apreciate cum se cuvine, pasate mai departe, aşteptate cu înfrigurare. Leac scrisese mult, era în continuare fecund, dar făcea cu greu faţă cererii. Se străduia însă, deja îmbătat de o altă emoţie decît cea a trupului. În Leac învinsese deja literatura, sufletul îi era intoxicat, bîntuit de un alt demon decît cel al hormonilor. Rareori mai avea nevoie să schimbe bateriile lanternei lui ruseşti, rareori se mai îngrijea să-şi aducă în aşternut un ştergar. Nu mai scria pentru sine, pana lui aparţinea deja celor mulţi. Mulţi şi nesăţioşi, aproape venerîndu-l pe Leac. Care de-abia mai reuşea să-şi onoreze publicul. Pornografia e un drog, a înţeles el încă de la 13 ani. Şi, înţelegînd asta, s-a gîndit că ar putea profita. A început să-şi vîndă poveştile, 25 de bani foaia, 5 lei caietul. Cam atîta costau şi BPT-urile cărora le dusese atît de mult dorul într-o vreme. Bani mulţi pentru nişte copii de ţăran, însă Leac nu şi-a pierdut cititorii. Ba, pervers însetat de glorie şi bani, a căutat să-şi facă oferta şi mai atractivă: a început să scrie istorii pornografice în care personajele erau propriii lui prieteni. Personalizate, povestirile lui au avut şi mai mare trecere. Băieţii, care renunţaseră o vreme la adunările în grup, preferînd tihna lecturii solitare, au început să se adune din nou în porumbişte. De data asta ca să-şi povestească unii altora aventurile galante. Aveau loc, s-a jurat Leac, chiar lecturi în public.

De la asta i s-a tras pînă la urmă. Unul mai mare, la vreo 16-17 ani, îi ceruse o poveste. Ceea ce nu ştia flăcăul atunci cînd plătise avansul era că, între timp, Leac ajunsese scriitor adevărat. Personajele contau deja mai mult pentru el decît fiinţele reale şi efemere de la care împrumutaseră un nume. Dacă fiinţelor din carne şi oase le putea doar provoca orgasme, cu personajele putea face tot ce dorea. Aşa s-a întîmplat şi cu flăcăul. Nu l-a trimis la oraş ca să trăiască dramele inadaptabilului - Leac nu putea renunţa totuşi la genul pe care credea că-l descoperise, ci l-a trimis în porumbişte să reguleze o capră. Şi Stan-Bolovan ăsta, sigur pe el, chiar s-a dus în porumbişte să le citească tovarăşilor cum i-o trage el fetei primarului din Năsăud. Fiindcă, o dată cu banii, deşteptul avansase şi o schiţă de scenariu care să-i împlinească cea mai arzătoare fantezie erotică. Aşa că n-a citit nimic în prealabil şi, bizuindu-se pe pana lui Leac, s-a dus direct să se făloşească. S-a făcut de rîs. Dobitocul citea înainte, poate pentru că-i era greu să-şi audă vocea şi să şi înţeleagă ceva, poate fiindcă spera că e doar o scenă mai aiurea, că pînă la urmă tot între coapsele fetei primarului o să se ostenească el. Totuşi, încheindu-şi lectura şi privind buimac feţele roşii de hohot ale tovarăşilor, a înţeles. S-a ruşinat, s-a necăjit şi, peste cîteva ceasuri, s-a înfuriat de-a binelea. A adunat încă doi gealaţi şi l-a pîndit pe Leac. Ăsta se întorcea cu oile de la păşune. L-au băgat în cînepă, ăia doi îl ţineau de grumaz. Futu-ţi soarele tău, mă batjocoreşti tu pe mine!? Cu capra, mă, cu capra!? Apoi, stai tu capră, futu-te să te fut!

Leac zice că n-a reuşit. Vînjos, s-a zbătut şi a reuşit să scape. S-a ferit o vreme de flăcău, nu putea şti dacă data viitoare n-o să-i reuşească. Dar ăluia i-a trecut destul de repede supărarea. Şi-a găsit o fată, avea cu ce se lăuda de-acuma. Şi apoi, cît ar fi putut să rîdă băieţii de el? În definitiv, în sat nu se întîmplau rar lucrurile pe care el le făcuse în proză. S-a însurat, şi-a lăsat nevasta gravidă, tovarăşii din porumbişte au făcut cam la fel, lumea a uitat. Leac era deja plecat din sat, la Năsăud. Licean, l-a prins revoluţia, au apărut Prostituţia, Ţîţe, Infractoarea, a văzut că de fapt descoperirea lui nu făcea doi bani. Asta l-a umilit la fel de mult ca întîmplarea din cînepişte, întîmplare care-l determinase să renunţe la pornografie. Scria deja poezii, groaznice - spunea el -, nu mă bucurau nici pe departe cît mă bucuraseră porcăriile scrise în sat.

Cînd a descoperit că porcăriile astea îşi aveau maeştrii lor, cînd a citit Sade ori Apollinaire, dezamăgirea i-a fost şi mai cruntă. I se părea că, oricît de bine cotaţi, maeştrii ăştia nu făceau totuşi prea multe parale ca literatură. Nu mai putea fi sigur de ceea ce scrisese, maculatoarele lui se pierduseră, însă dincolo de improbabila lor calitate stilistică rămînea experimentul pe care-l făcuse în sat. Aşa ceva chiar nu mai făcuse nimeni. Asta îl consola, îi mai diminua jena.