Fata moşului

Moşu-mi spunea că dârele de pe cer erau de la îngeri căzuţi din rai. Ca răspuns la întrebarea: "Şi cum ajungeau pe pământ?" mi-a făcut semn cu mâna spre prunele prea coapte căzute şi zdrobite pe pământ.

Moşu-mi spunea că mă creşte ca pe un băiat fiindcă trebuie să mă apăr, că-s fată deşteaptă şi că n-o să aibă niciunu' răbdare să mă cunoască. De asta când moşu se-mbăta eu trebuia să mă ascund în lada de la patul din camera mare. Puneam mâncarea pe masă şi mă ascundeam în ladă. Aveam mână mică şi puteam să închid încuietoarea dinăuntru. N-a ştiut niciodată că mă ascundeam acolo. Credea că fugeam la tanti Coca.

Moşu avea trei cerinţe clare care dacă nu erau respectate la perfecţie când el venea ciupit acasă, era rău. Prima era ca mâncarea să fie caldă indiferent de ora la care ajungea el, a doua ca sarea şi piperul să fie puse pe partea stângă a farfuriei, iar a treia, şi cea mai greu de îndeplinit, să nu fie muşte-n casă. Odată ştiam că e prin apropiere pentru că auzeam câinii lătrând din stradă şi eu încă nu prinsesem ultima muscă. În ladă nu mai încăpeam, iar de fugit din casă era prea târziu, îi auzeam deja paşii şi fluieratul din curte.

În seara aia moşu m-a bătut cum n-a făcut-o niciodată. Nu pentru că nu prinsesem musca, ci fiindcă vorbeam "ca o muiere", -mult şi prost-, ca să acopăr bâzâitul muştei. Iar fiindcă tot creşteam şi eram din ce în ce mai femeie, moşu nu mă mai suporta. Îmbătrânise tare. Avea tot părul alb şi mâinile umflate, se mişca mult mai greu. Pe când eu, eram plină de viaţă. Bătăile nu mai erau atât de intense, câteva farfurii sparte, palme şi ţipete. Cu care, de altfel, eram mai mult decât obişnuită.

Moşu m-a bărbăţit. Viaţa cu dânsul necesita tărie şi răbdare, fără urmă de emoţie.

M-a lăsat să plâng până la fix 5 ani. De ziua mea, 14 iulie, moşu mi-a zis: "Trebuie să fii deşteaptă şi fără frică." Din acel moment asta am fost.
- Înainte să mor ştiu că ţi-am zis, Nano, că nu toată viaţa am fost Moşu. Fii deşteaptă, Nano, fără frică. Fata a crescut. N-aveam ce să fac, eram singur şi m-am procopsit cu o copilă de doi ani. Pe fii-mea a crescut-o mă-sa, eu am făcut treabă. Ea cu copila. Apoi femeia mea a murit, Dumnezeu s-o ierte de nebună. Fiică-mea a rămas borţoasă pe la 16 ani şi după a dispărut prin Italia. Mi-a lăsat copilul. Ce să fac eu cu o copilă? Primii doi ani i-am dat lapte cu orez. Dar după mi-am dat seama că trebuie şi înveţe să facă, dar să şi mănânce, ca să fie femeie. Mi-ar fi fost mai de folos un băietan, dar ce să fac? De lăsat singură nu puteam s-o las. Noroc de tanti Coca, care mai bodogănea cu ea probleme muiereşti că eu nu ştiam ce să-i zic. Tanti Coca era o femeie înfiptă şi deşteaptă, avea o înţelegere cu Dumnezeu ca, deşi văduvă, să nu-şi plângă de milă. Că toţi suntem datori c-o moarte. Era şi bolnavă, şi se vedea, dar nu zicea. O lua pe Nana şi-o învăţa să vorbească, că pe la început nu scotea o vorbă şi credeam că-i nebună. Asta-mi trebuia mie, bărbat bătrân procopsit cu o copilă nebună. -

Dar moşu era om bun. El doar aplica ce ştia.
Să fiu deşteaptă şi fără frică.
Să fiu. Fără frică.
Să fiu.