Timi 2021 - O piesă în trei acte (Actul II. Herculane)

Prima partea a acstui text, Actul I. Rovinieta, se poate citi aici.

Mergem spre Herculane. Drumul e OK. Dacă fac abstracţie de animalele călcate de maşini (câini evisceraţi, pisici umflate şi ţepene, în rigor mortis) şi de inevitabilele PET-uri pe care nu le curăţă nimeni de lângă drum, nu mă pot plânge, şoseaua e refăcută şi lărgită pe alocuri, şi oricum în stare mai bună decât o ştiam eu. Atâta doar că e plină de TIR-uri şi vine la pachet cu aceleaşi depăşiri in extremis care mă îmbolnăvesc de anxietate.

Mergem deci, spre Herculane. Sper să merite riscul. De fapt, nu de staţiunea în sine mi-e dor mie, în ciuda apelor ei nepreţuite. Oraşul Herculane mi se pare în continuare (încă de la părăginita-i gară) o rană pe obrazul muntelui, pe obrazul României până la urmă, pansată doar pe alocuri. Dar mi-e dor de mor de Valea Cernei, de Parcul Naţional Domogled, de pinii ăia negri de Banat agăţaţi de creste, mi-e dor de lac, de chei, de cătunele uitate de lume, de cascade, creste şi fâneţe... E drept că sunt aici şi în "interes de serviciu": scriu, împreună cu o prietenă, un ghid turistic cu locuri (mai mult sau) mai puţin cunoscute din Timişoara şi Banat pentru momentul 2023 şi vreau să văd cu ochii mei cum stau lucrurile la faţa locului.

După mai multe zile petrecute într-o suburbie a Timişoarei (nu spun care, cea cu pădure şi lac), unde am fost hrană pentru ţânţari şi am sfârâit ca pe frigare la 38 de grade Celsius (înregistrate la umbră), sunt ruptă de oboseală. Ţineţi cont că noi venim de la 19 grade şi ploaie aproape continuă... Căldura mi se pare sufocantă, mă înnebunesc mâncărimile. A trebuit să trec pe antialergice sub formă de picături administrate oral - asta pe lângă unguentele de uz extern cu care îmi oblojesc blândele de pe membre - ca să nu mă mai scarpin. Din casă se poate ieşi până pe la 10-11 dimineaţa şi apoi din nou după vreo 6 seara. În rest, e topenie. Majoritatea prietenilor mei mi-au dat întâlnire în Piaţa Unirii de pe la orele 20 încolo, abia atunci se poate cât de cât respira la terase. Drept urmare, mă culc mereu după miezul nopţii, dorm prost pentru că e sufocant de cald, geamul îl ţinem deschis şi auzim toţi câinii din cartier, ba şi alarmele caselor şi maşinilor celor plecaţi în vacanţă, care ţiuie uneori cu orele, de la orice pisică...

La cât de fleşcăită mă simt, am rezervat o pensiune cu multe stele, ca să mă asigur că voi avea condiţii cât de cât decente. Mă simt aşa... snoabă şi piţipoancă pentru că am făcut asta, eu, care pe vremuri umblam doar cu cortul în spate, dar nu mă mai văd în stare să mă piş în pădure şi să dorm pe sponci. Copiii însă ţin morţiş la cort, au amintiri frumoase de aici, cu incantaţii în jurul focului, acum cinci ani, când erau mai mici. Iar soţul meu le face hatârul. Ei vor campa lângă râu, eu la o pensiune cu spa şi piscină.

Mă debarcă în parcare. Îmi trântesc masca pe figură şi intru. Dintr-o dată, mă simt ca un extraterestru. Pereţii sunt plini de afişe cum că masca ar fi obligatorie, dar ţipenie n-o poartă, nici personalul, nici ceilalţi clienţi de pe coridoare. E drept că rar dai nas în nas cu cineva într-un spaţiu îngust şi că se găseşte dezinfectant la recepţie, la piscina indoor şi la saună. În rest, totul se desfăşoară ca şi cum pandemia ar fi fost o iluzie de care ne-am despărţit miraculos la graniţă. Am pierdut şirul reglementărilor şi modificărilor aduse acestora, aşa încât mă pliez şi eu pe cutuma locală (chestie care mă va costa, ulterior, o răceală zdravănă întinsă pe parcursul unei săptămâni întregi, cu sinuzită şi două teste negative de Covid, dar asta e altă poveste...)

Da, mă simt puţin snoabă că am ales să mă cazez aici, însă în curând descopăr că nu sunt singura plecată dincolo care a ales astfel. E plin de diasporeni aici: din Franţa, din Spania... Sunt şi oameni de afaceri din sudul ţării sau din Ardeal (îi identific după vorbă). Oameni de bun simţ, de altfel. Mă frapează însă că mulţi dintre ei, mulţi dintre bărbaţii aceştia altminteri siguri pe sine şi prosperi, nu ştiu să înoate. Cel puţin, nu corect. Copiii, majoritatea plinuţi, sunt cu colac sau aripioare, la vârste la care în Germania aşa ceva e de neconceput. Acolo, la 6 ani, adică înainte de a începe clasa I, trebuie să ai un curs de înot absolvit, Căluţul de mare, aşa îi spune, pentru că la şcoală, la sport, cam un semestru pe an se merge la bazin. Mă duce gândul la Olimpiadă şi la situaţia sportului românesc...

Camera e frumoasă, spaţioasă, o baie minunată, aer condiţionat, curat şi tot confortul. Piscina în aer liber e mai mică decât mi-o imaginam, dar e tare binevenită, deşi puţin aglomerată. Peisajul, în sus, superb. Doar în jos, către râu, e puţin mai trist. Eternele PET-uri şi mizerii în apă... Se construieşte în disperare în staţiunea asta, dar într-un mod pestriţ şi haotic cum n-am mai văzut. În timp ce marile hoteluri vechi arată, la exterior cel puţin, fie neschimbat, fie jalnic, pensiunile noi s-au înmulţit ca ciupercile şi se îngrămădesc gard în gard fără vreo grijă pentru planul urbanistic. Nu seamănă una cu alta, şi aproape niciuna nu se potriveşte cu arhitectura tradiţională a locului sau cu cadrul natural din jur.

Fac greşeala să ies la o plimbare până la Hotel Afrodita, în căldura neiertătoare a după-amiezii. Nu doar că drumul e îngust şi nu are trotuare, dar e plin de praf, bălării şi gunoaie pe margine, maşinile abundă, sunt parcate pe unde se nimereşte. Totul e inestetic. Parcul din faţa marilor hoteluri comuniste nu mai există, a fost excavat, e o mare de praf acolo, am impresia că se face ceva inutil, gen havuzuri placate cu mozaic albastru (deşi hotelurile însele sunt din cărămidă aparentă roşie, iar crestele sunt verzi cu iţiri calcaroase...). Îmi vine greu să înţeleg febra acestor remodelări cu excavatorul. Îmi vine greu să înţeleg nesaţul înlocuirii lucrurilor vii cu lucruri moarte... Ce ar avea omul nevoie aici e umbră, aer curat şi ionizat, arbori. Frumosul peren lăsat de Dumnezeu.

Pe marginile îngrămădite ale şoselei, un bazar kitschos, oriental, expune colaci şi saltele de plajă, prosoape stridente cu gagici goale, tricouri şi rochii ce flutură întinse pe garduri pe lângă suveniruri aşa-zis tradiţionale gen ii făcute la maşină, fluiere, magneţi de frigider, pitici de grădină, flamingi roz, isuşi şi fecioare (aparent, tot ornamente de grădină!), plus chinezăriile de rigoare. Hotelul Afrodita are întins pe el un tricolor de zece etaje care, în condiţiile astea sau poate în orice condiţii, mi se pare de un prost-gust imens. După cum sadice mi se par şi panourile indicatoare cu "Ansamblu arhitectural", când respectiva arhitectură imperială zace, de decenii, într-o paragină sinistră, suficientă pentru a arunca vizitatorul în cea mai neagră depresie... Oare chiar nu se găseşte o soluţie pentru a declara această staţiune balneară obiectiv strategic şi a o restaura ca la carte printr-un efort concertat la nivel naţional? Potenţialul turistic şi de tratament este fabulos.

Momentan, ca să fiu perfect sinceră, sunt oripilată. Canicula mă loveşte în moalele capului, e o gălăgie şi un haos de nedescris, învălmăşeală, murdărie, gropi, iar unii îşi mai lasă şi motoarele pornite ca să le meargă aerul condiţionat în maşină până îşi fac cumpărăturile. În restul Europei se vorbeşte de Green Deal, de emisii, de eficientizare... până aici ideile astea nu par să fi ajuns. Sau nu le ia nimeni în serios, cum nu par a lua în serios nicio regulă... Mă întorc la pensiune, fac un duş şi apoi înot până seara, simt nevoia să spăl de pe mine imaginile alea, dar îmi rămân în creier, nu reuşesc.

De cum se face dimineaţă, renunţ la visele de masaj şi la planul cu tratamentul cosmetic şi mă milogesc de ai mei să vină să mă ia cu ei pe munte. Trecem de Hotel Roman şi urcăm pe vale, iar mie începe să îmi vină inima la loc. Mă aştept şi aici la dezastru, mă aştept deja la ce e mai rău, am decis că asta este atitudinea cu care e sănătos să circuli prin România, dar drumul mă bucură. E mai puţin gunoi pe marginea lui, mai puţine corturi puse ilegal (e drept că nu e weekend încă), traseele sunt frumos marcate, e doldora de semne cu Respectaţi natura şi Camparea interzisă şi Păstraţi curăţenia, ba chiar dăm şi peste poliţie la 7 Izvoare. E aglomerat, dar pare mai decent ca în alţi ani, demult. Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei dă impresia că există, că e gestionat. Copiii mei sunt campaţi pe un teren privat, curat, cu vetre de foc amenajate cu pietre, doar toaletele ecologice lipsesc. Tot codrul frate cu românul, săracu'...

Sunt unii cu campere. Pe malul apei, o familie mănâncă liniştit, se îmbăiază, filmează căţelul disperat în apa rece a Cernei. Normalitate. Deci, se poate. Majoritatea acestor oameni coboară însă de pe vale joi seara, vineri cel târziu, când cică ar urca puhoiul de cheflii de weekend, cu grătare şi muzici. Nici noi nu avem chef să-i întâlnim. Ne prostim puţin cu barca gonflabilă pe Cerna, admirăm câteva căpiţe, sărim în apă, respirăm la umbră, ne notăm numerele de telefon ale glamping camp-urilor Arjana şi Dobraia (o chestie nouă, aflăm de la nişte englezi). Eu mă întorc la pensiune, copiii se întorc la cort, se zgâiesc la stele, prind Perseidele, sunt uluiţi. Se mănâncă la foc, se doarme buştean.

A doua zi coborâm în Mehedinţi. Vreau să văd Dunărea. Îmi lipseşte marea şi caut o apă mare, un fluviu, caut mirosul de peşte, briza, zările largi. Le găsesc pe toate în Orşova. E incredibil câte şalupe, pe toată lungimea falezei. Oamenii caută să agaţe clienţi, pendulându-se de colo-colo pe trotinetele lor electrice. Ieşim o tură scurtă în larg, curentul e puternic, ne fâlfâie pletele, malul pare pârjolit, copiii sunt în extaz, după ce mai întâi le-a fost frică de viteza aceea pe valuri. Oferta turistică a sporit şi aici, strada e refăcută, dar lumea se plânge că e sărăcie, că nu se dezvoltă nimic altceva şi că sezonul turistic, de altfel, e scurt. De aceea preţurile sunt pipărate bine, mai ales pentru salariile româneşti. De fapt, mă uimeşte asta pretutindeni. Continui să compar cu sudul Franţei şi să descopăr că aici, în România, e, nu arareori, mai scump.

Pe drumul de întoarcere, din cauza lucrărilor la un pod cu o singură bandă de mers pe sens (şi asta pe un drum european!) nimerim într-un ambuteiaj lung de cel puţin 7 km. Neanunţat, nesemnalizat. Sensul nostru este complet blocat. Oricum alternativă n-avem, altă şosea nu-i. Din spate, nerăbdătoare, câteva maşini bengoase vin lansate, cu intenţia de a depăşi în trombă coloana, fără să ţină cont de faptul că, din contrasens, de după o curbă, se apropie totuşi alte vehicule. Furgoneta din faţa noastră se pune de-a curmezişul ca să-i descurajeze şi să împiedice o tragedie... Mă luminez şi devin brusc conştientă de semnificaţia acelor crucifixe groteşti, din beton, dizgraţios de mari şi de butucănoase, ce se înalţă uneori pe lângă drumurile patriei, cu un Iisus întinzând braţele mai degrabă a neputinţă. Probabil sunt ridicate pe ideea că, de vreme ce în România ai şanse foarte bune să mori pe şosea, barem să-l ai pe Dumnezeu alături...