Timi 2021 - O piesă în trei acte (Actul III. Judeţul Timiş)

Prima parte a acestui text, Actul I. Rovinieta, se poate citi aici.
A doua parte a acestui text, Actul II. Herculane, se poate citi aici.

La bisericile din lemn din Banat, monumente istorice vechi de trei secole, în cimitir poţi admira cavouri mari, din marmură şi ciment, alături de coroniţe şi flori stridente, din plastic. Butoaie şi materiale de construcţie acoperite cu folii, o devălmăşie de buruieni, pomi fructiferi sfrijiţi (mai ales pruni şi nuci), buturugi, reflectoare răsturnate, buşteni prăbuşiţi şi scobiţi de vreme, cu cuiburi de bărzăuni înăuntru... Şi nelipsiţii stâlpi: de curent, de cablu, de telefonie sau pentru agăţat drapele enorme. Bârnele bisericuţelor, unele, poartă încă etichete ciudate, criptice, ca nişte mici abţibilduri, rămase probabil de la restaurare, care fură din farmecul imersării şi îţi dau senzaţia prozaică de autopsie, de reconstituire în pripă a unui trup bătrân şi mumificat, de care nu-i mai pasă, prea tare, nimănui...

La un Centru de informare turistică, unde cerem politicos o broşură, o ghidă dinamică şi volubilă ne oferă o sumedenie de detalii. Se pare că cel mai mult succes are iniţiativa lor de a atrage turişti oferindu-le un brunch ademenitor la o stână din localitate, cu produse exclusiv tradiţionale, din gospodăriile din zonă. Îmi lasă gura apă când văd pozele. Turiştii sunt plimbaţi cu căruţele vara, cu săniile iarna, ba chiar li se pun la dispoziţie şi biciclete. Au, în comună, şi un Muzeu al Satului, a cărui cheie se găseşte la domnul învăţător. Nu ştiu de ce mi se pare fermecător detaliul acesta. Încurajată de întrebările noastre, ghida caută acum prin dulapuri şi sertare după flyere, ţinea minte că parcă mai aveau, dar nu se mai ştie exact unde sunt puse, pentru că acum Primăria e în renovare şi îşi împart sediul înghesuit cu colegii de acolo, motiv pentru care un birou la care şade o doamnă destul de severă a fost proptit chiar în uşă. Aflăm, de asemenea, că responsabilii din Ministerul Cultelor au tocmit mai întâi meşteri moldoveni pentru restaurările din această zonă, iar biata biserică bănăţeană a ieşit, iniţial, greşit, căci tehnicile aici erau altele. Abia apoi au fost implicaţi profesionişti locali. Ba chiar ne înmânează o hartă a zonei despre care ne spune din primul moment că e greşită. O localitate a fost trecută de două ori, în două locuri diferite. Doar unul din ele e corect. Mă întreb iar, în minte, de ce n-au trimis produsul defectuos înapoi, de ce n-au solicitat corectarea, dar doamna nu pare prea afectată, oamenii pe aici sunt binevoitori şi iertători cu greşelile, se vede treaba că sunt obişnuiţi cu ele. Schwamm drüber...

Pe de altă parte, unde altundeva pe continent mai găseşti liniştea din asemenea comune ascunse, ferite de vuietul strident al unei şosele intens circulate? O angajată a Primăriei coboară din maşina personală şi intră în sediu cărând o lubeniţă mare într-o pungă. Se aşază la un birou, nu departe de uşă, îşi decupează o felie şi începe, neprotocolar şi în văzul tuturor, să mănânce. E prânzul, e cald... Firescul uman aici nu se ascunde. O bătrână adusă de spate şi îmbrăcată toată în negru, cu batic şi fustă cum le ţin minte eu de la maica, străbunica mea, de acum patru decenii, traversează strada încet, sprijinindu-se într-un băţ. Casele au încă porţi mari, chiar dacă nu mai are nimeni car... În faţa porţilor se văd uneori maşini cu numere de Germania. Alţi localnici reveniţi de la muncă, într-un scurt concediu.

Mai sus, printre fâneţe şi păduri, totul devine încă şi mai ancestral. Amiaza aproape că a potolit orice mişcare. Vreo doi bătrâni mai învârt fânul, cu mişcări domoale. Nişte copii aleargă pe uliţă de la o casă la alta, dar sunt adunaţi în bătătură de tatăl lor, care ne priveşte curios, cu suspiciune parcă. Ne indică drumul spre biserica de lemn de pe deal şi apoi poarta se închide în urma lor. Unde mai găseşti tu în altă parte tihna asta de început de lume? Unde mai dai peste asemenea ritmuri de lentoare caldă, de concizie taciturnă, de nepăsare aproape meditativă? Unde te mai înconjoară părăsirea asta fertilă, unde mai poţi trăi senzaţia asta de abandon în faţa rândunicilor şi a prunelor care îţi cad în cap în livadă, rostogolindu-se pe iarba pârjolită, din care sar cosaşi? Unde mai domnesc tăcerile astea apăsătoare, pacea asta, ramolită, dar blândă şi plină de un farmec numai al ei? Cât de sărac ar fi sufletul omului fără ea, îmi zic. La umbră e chiar plăcut. M-am întins pe jachetă sub un pom şi recitesc Patul lui Procust... Bietul Ladima...

Mă las prinsă de poezia limbii române, sufletul îmi vibrează. Din sat se aud, din timp în timp, atenuat, cocoşi, talanga îndepărtată a unei vaci.

Şi totuşi, cu toate problemele ei cronice, de ce îţi dă România - în munţii ei sălbatici, în satele ei sărăcăcioase şi pe jumătate părăsite, acolo unde amprenta antropică este minimală - senzaţia asta că nu ai nevoie de nimic mai mult decât de solul ei, de soare, de braţele încrucişate sub cap şi de un suflet? Că nu există filosofii mai aplicate şi mai profunde decât a-ţi creşte singur mâncarea, cu trudă zilnică la câmp, a-ţi hrăni animalele, a-ţi tăia singur găina din supă, a urca răbdător pe drumuri pietroase, a iubi, a face copii, a cârpi la casă, a-ţi creşte nepoţii? Ce instinct atavic trezeşte în om ţara asta, de te face să o iubeşti atât, încât să îţi fie totuşi, chiar şi după atâţia ani, dor de ea? Ce nevoi fundamentale împlineşte? O poţi uita, dar când o redescoperi nu te lasă niciodată rece. Cu ce taină te leagă şi te leagănă, deopotrivă, între agonie şi extaz?

Pe coasta asta de deal inundată de soare, de unde văd crucile vechi ale unui cimitir şi spinările împădurite ale unor munţi prea puţin cunoscuţi, prea puţin însemnaţi, şi unde, de sete, adun prune de pe creangă sau direct de pe jos, le frec scurt de pantalon şi muşc cu poftă în carnea lor zemoasă, am încetat să mai regret sudul Franţei. E un autentic aici care se refuză pliantelor turistice şi chiar exprimării înseşi. O irezistibilă seducţie, o împăcare în a-i ceda, care te hrăneşte. Simţi că ai revenit în sânul de la care te-ai rupt şi că devii iar întreg. Mi-e inexplicabil. Poate că-i vorba de echilibrul acela, de faptul că toate aceste locuri au rămas suspendate în timp la momentul unei relative egalităţi de forţe între om şi alte tipuri de viaţă. Aici, supravieţuirea se smulge în continuare greu, cu efort şi cu smerenie, viaţa e deopotrivă exigentă şi darnică, iar omul nu este zeul tehnologic arogant, dar slab de înger, al marilor oraşe. Viaţa aici este despre caracter, anduranţă, loialitate şi realism, sensibilităţi interiorizate şi profunde, îmi spun. Trăiesc senzaţia că am alunecat înapoi către momentul acela dinaintea violului, către clipa anterioară dinamitării misterelor şi instalării unei hegemonii a capriciului individualist, când, în faţa omului, natura sălbatică nu capitulase încă deplin...

Sau poate e doar comoditatea. Faptul că aici nu te împiedică nimic, dar absolut nimic, să aluneci înapoi în inconştienţă, în imaturitate, în dulceaţa mediocrităţii. Meritocraţia e un concept încă neaplicat. Încordarea aceea lipseşte. Nu ai presiunea concursului, a autodepăşirii. Regulile, responsabilităţile sunt mult mai vagi, facultative, lasă loc de învârteală. Sunt posibile oricând rezolvări multiple. Totul e aşa cum e - improvizat, aproximativ, ca o perpetuă prăbuşire ingenios proptită - şi nimeni nu pare să aibă o problemă cu asta. Într-o primă fază, te enervezi. Apoi, protejându-te, te resemnezi. Cu timpul, te adaptezi, te relaxezi, redescoperi instincte, reflexe şi apucături străvechi, de care atât te-ai strofocat să te lepezi în Occident, excizându-le şi dezinfectându-le ca pe nişte furuncule imense. Acum cresc în voie. Te imersezi în mediu ca peştele în apă şi te duce valul. Adio cizelare, înregimentare. Spontanul din tine îşi lăţeşte şi el, burta la soare. Asta trebuie să fie. E şi în lehamite o uşurare, plăcerea unei capitulări. Laşi viaţa să treacă prin şi peste tine. Ce-o fi o fi... Căldură mare, monşer...

La intrarea înapoi în Timişoara, în aceeaşi suburbie (cea mai bogată din ţară), panglica de asfalt a dispărut, între timp, cu totul de pe câteva porţiuni. E praf ca la tornadă, dar noi ne bucurăm. Se lucrează, deci, totuşi. Colac peste pupăză, prin lateralul îngust se revarsă către carosabil o turmă uriaşă de oi, cu tot cu ciobanul. Reuşeşte totuşi, să ocolească, disciplinată, maşinile. Încep să înţeleg de ce presa străină geme mereu de aceste imagini ale subdezvoltării noastre. Mă fascinează şi pe mine. Şi iată, încep să vorbesc din nou despre România la persoana întâi plural: noi. A noastră.