Moda pălăriilor elegante, fie ele purtate de femei, fie de bărbaţi, a trecut. Nu mai e în trendul actual, nu mai corespunde cu standardele şi vitezele vieţii contemporane.
Se mai poartă poate vara câte o pălărie de pai cu boruri mari, la malul mării, care le protejează de ravagiile arşiţei solare pe unele tinere cochete şi precaute. Bărbaţii rămân fideli şepcilor, puse şi ele, în general, invers, ca să le dea un aer şmecher, sportiv şi juvenil. Iarna, doar glugile de la pufoaice mai sunt acceptate, când te ia vântul pe sus. Trebuie să te cerţi mult şi bine, zilnic şi constant, cu fiica adolescentă, invocând toate bolile, sinuzitele, gripele şi chiar Covid 19, pentru a o determina să mai poarte vreodată o căciulă. Inutil! Şi pe gerul Bobotezei, fetele tinere umblă cu pletele în vânt, refuzând orice bonetă ori, ferească Cel de sus, căciulă de blană.
- Să arăt ca mama-mare?! Să râdă de mine toată lumea?! Odată cu capul! - se răţoiesc copilele la mamele grijulii, care oftează şi cumpără Paracetamol şi Nurofen.
Paradă de pălării mai văd românii doar la doamnele invitate la tradiţionalele Garden Party cu ocazia Zilei Regalităţii de la Palatul Elisabeta, unde, într-o imitaţie aproximativă cu modelele de la curtea reginei Angliei, defilează pene, boruri, panglici şi culori fistichii.
La ţară ce mai vezi basmale şi fesuri la bătrâni, ajunse mărci definitorii pentru o condiţie precară, o sănătate deficitară şi o inadecvare cu epoca actuală.
Nu mică mi-a fost mirarea să întâlnesc la Ierusalim, în special, dar şi în alte oraşe israeliene şi palestiniene, o colecţie de accesorii menite toate să acopere părul femeilor religioase, fie ele israeliene ultra-ortodoxe, fie palestiniene islamice, în numele codurilor modestiei, la care aderă în masă şi cu extremă stricteţe comunităţile respective. Mergi pe stradă vară-iarnă şi, dintr-odată, te vezi înconjurat de pălării, căciuli de blană, bonete croşetate ori de lână, fulare, voaluri meşteşugit construite, eşarfe, kippe şi peruci.
Spectacolul acestei diversităţi este unul imposibil de ignorat şi, de multe ori, copleşit de amploare şi varietate, ca european venit din culturi atât de diferite, te simţi şi tu dintr-odată diferit, prin port şi înfăţişare.
La o simplă ochire, în orice spaţiu public, magazin, incintă, instituţie, cei avizaţi, nu şi turiştii însă, ştiu imediat, doar după ce şi cum anume poartă sau nu pe creştet, din ce etnie ori grupare religioasă face parte persoana.
Cei mai mulţi bărbaţi evrei poartă kippa, care diferă la rândul ei în funcţie de gradul de practicare a religiei, şi reprezintă un semn de cinstire a prezenţei divine, întotdeauna deasupra capului. Comunităţile largi de haredim poartă continuu şi pălării negre de fetru, nici acestea la fel. Se pare că există nu mai puţin de 34 de tipuri de pălării negre destinate bărbaţilor, iar fiecare oferă informaţii despre posesorul lor.
Imaginea iconică probabil cea mai răspândită este cea a unei uniforme de costume negre şi cămăşi albe, de sub care atârnă ciucuri albi, un alt element religios obligatoriu în vestimentaţie.
Dacă bărbaţii poartă toci înalte impunătoare din blană de vulpe ori vizon, ciorapi trei sferturi albi şi caftane lucioase negre, nu este cazul să-i întrebi cât e ceasul sau cum să ajungi la o adresă.
Hasidicii nu răspund femeilor necunoscute şi nici nu au voie să se uite la reprezentantele sexului feminin. Nu de puţine ori, mame ori taţi vigilenţi acoperă ochii adolescenţilor pe stradă atunci când le trece prin faţă câte-o jună seculară, dezinhibată şi sumar îmbrăcată.
Soţiile ultra-religioşilor, unele complet rase pe cap, sunt înveşmântate în negru din cap până în picioare şi poartă, după căsătorie, fie eşarfe meşteşugit şi amplu prinse, fie, cele mai multe, peruci care acoperă propriul păr. Cele mai multe peruci sunt din păr natural şi identice, uniformizând femeile îmbrăcate şi ele cam la fel, cu scopul de a nu atrage atenţia, în conformitate cu regulile stricte ale codului modestiei şi ale pudorii vestimentare, menite încurajării interiorizării fiecărei acţiuni.
Purtatul acestor peruci, recognoscibile de la o poştă, transmite celor din jur un mesaj clar, cel al intimităţii rezervate doar în interiorul unei căsnicii. Ceea ce oferă spre vizionare o femeie religioasă publicului larg e doar o aparenţă la vedere, esenţa fiind ascunsă, păstrată ca un spaţiu privat, intim.
Toate regulile acestea sunt respectate şi valabile în interiorul acestor comunităţi închise, care trăiesc în cartierele lor, unde nu e loc de străini şi de noutăţi. Numai că modernitatea şi progresul bat la uşă peste tot, iar provocările lumii secolului 21, internetul, transportul în comun, afluxul de turişti, atmosfera mixtă de la locurile de muncă şi multe altele fac, pe de-o parte, tot mai greu de păstrat puritatea tuturor restricţiilor, iar pe de alta, prilejuiesc întâlnirea cu neavizaţii, pentru care o femeie frumoasă rămâne atrăgătoare şi cu perucă şi fără perucă. Mai cu seamă că unele peruci le fac pe purtătoarele lor să arate mult mai bine decât dacă şi-ar etala propria podoabă capilară. Comerţul acestor peruci e incredibil de dezvoltat iar preţurile sunt năucitoare: mii de dolari pentru o perucă dantelată din păr natural, castaniu, negru, blond, roşcat, cu bucle, şuviţe, extensii, etcetera, etcetera.
Amica mea religioasă, Ester, m-a invitat la o vizionare de peruci, organizată de patronul unei astfel de afaceri de succes, şi să admir colecţia de câteva sute de accesorii puse la dispoziţia celor interesate, cu mari reduceri de preţuri. Am avut parte cu adevărat de un spectacol şi nu ascund că m-am simţit de fapt ca la teatru, dar nu ca pe scenă, ci ca în culise, în cabina de machiaj.
Perucile erau aşezate straturi-straturi pe mese.
Pe mijloc se aflau oglinzi şi, de-o parte şi de alta, câteva zeci de femei de toate vârstele probau şi se admirau cu diverse nuanţe şi lungimi de păr. Unele râdeau şi se prosteau încercând culori îndrăzneţe, altele erau încruntate şi negociau dur cu vânzătorul specialist, singurul bărbat admis în încăpere. Femei înstărite alegeau şi cumpărau mai multe modele, peruci de toată ziua şi peruci de Şabat şi ocazii. O fată tânără a început să plângă, sub privirea consolatoare dar fermă a maică-sii.
- Se mărită săptămâna viitoare! - mi-a spus Ester. Nu-i uşor să renunţi la părul tău şi să porţi toată viaţa peruci... - a continuat ea, mărturisindu-mi că din toate restricţiile total asumate de o religioasă, codul modestiei e cea mai grea încercare.
Printre peruci şi femei, în confuzia generală, m-a abordat şi pe mine vânzătorul, cu cuvinte de apreciere pentru părul meu cel negru.
- Dacă vrei, te tunzi şi-ţi fac perucă din părul tău! O să-ţi stea bine! Sută la sută natural!
Noroc cu Ester care, râzând, i-a explicat că nu e cazul şi aşa am scăpat netunsă.
Dacă treci strada în Ierusalimul de Est ori check-point-ul în Palestina, dai de aceeaşi filosofie şi la credincioasele musulmane care se acoperă cu voal în orice spaţiu public şi în prezenţa oricărui bărbat din afara familiei imediate, în conformitate cu standardele modestiei predicate de Coran.
În lumea arabă, întâlneşti rochii, pardesiuri lungi şi o colecţie de hijab-uri, diferite nu numai denominativ, precum baticul shayla, eşarfa khimar, voalul lung chador, niqab-ul care acoperă toată faţa, ori burka neagră, care acoperă capul până în vârful picioarelor, lăsând deschisă doar o plasă mică în faţa ochiului, ci şi ca mesaj pe care îl transmite purtătoarea lor musulmană.
- Când am venit noi în Palestina, nu erau atâtea îmbrobodite! - constată Angela, o româncă din cele multe căsătorite cu palestinienii veniţi la studii în România, în anii '80, şi care s-au întors acasă cu neveste blonde şi frumoase.
Angela a rezistat mediului şi şi-a păstrat aspectul occidental, însă tendinţa societăţii a mers către islamizare pronunţată, cu toate că există libertate religioasă.
O vizită la Universitatea din Birzeit, probabil cea mai bună din Palestina, a fost pentru mine precum hârtia de turnesol care îţi arată clar cum stau lucrurile. Fetele sunt majoritare: ambiţioase, studioase, determinate. Urmează cursuri de farmacie, drept, business şi management, ştiinţe, arte, specializări de ultimă generaţie, dar dintr-o mulţime de câteva sute de tinere studente aflate în pauză în curtea facultăţii, poate doar zece nu purtau voal.
- E şi religia dar, mai ales, presiunea familiei, a mediului, care le obligă. Să fie în rândul lumii! - mi-a explicat Angela.
O lume pestriţă şi diversă, cu reguli, coduri şi obiceiuri şi mai variate, o lume a aparenţelor şi a convingerilor afişate, care dă, la rândul ei, farmecul special al Orientului Mijlociu.
Dacă n-aş comite, fie şi din admiraţie, un sacrilegiu, aş spune cu tărie: Jos pălăria!