Pretutindeni e nevoie de cartiere şi case noi, de modernizări şi de planuri urbanistice adaptate unei populaţii în creştere. Oraşele lumii, mai cu seamă în ţările puternic dezvoltate, se iau la întrecere în a reconstrui ori reconfigura centrele istorice, în a ridica, fiecare, clădiri gigantice ca semne ale bogăţiei, gen Burj Khalifa din Dubai, ori ale prosperităţii sociale, traduse printr-o serie de imobile multifuncţionale destinate spaţiilor culturale precum bibliotecile publice, muzeele, teatrele ori operele naţionale.
În puţine locuri, mai cu seamă în Europa, mai găseşti ca-n centrul Bucureştiului clădiri devastate, într-o stare avansată de degradare, cu arbori care cresc prin ferestrele fără geamuri şi care stau să se prăbuşească. Pe ici pe colo, trecătorul e avertizat cu diverse buline şi pancarte alarmiste precum "Atenţie! Cade tencuiala!", "Ocoliţi! Pericol de accidente!" ori paradoxale de tipul "Şantier în lucru", unde e mai linişte ca-n creierii munţilor, pentru că nimeni nu face nimic de ani şi ani de zile.
O astfel de situaţie de încremenire a proiectelor, exasperantă atât pentru locuitorii capitalei noastre dâmboviţene cât şi pentru rechinii imobiliari, la pândă după obţinerea autorizaţiilor de demolare şi construcţie care întârzie de vreo trei decenii, trece demult în alte ţări mai rapide drept o nostalgie de secol trecut, cu parfum dulce-amar de tencuială calcio-vecchio şi pardoseală de lemn mucegăit. În era contemporană a demolărilor şi a construcţiilor, care au devenit vecinele fiecărui cetăţean, mirosul e unul uniform şi dens, o combinaţie de praf, vopsea lavabilă şi sudoare de muncitor constructor.
Din punctul acesta de vedere, nu face excepţie nici Ţara Sfântă. Dimpotrivă! Mi-ar fi plăcut să scriu despre plimbările mele din urmă cu doi-trei ani prin Ierusalim, despre cartiere precum Rehavia ori Talpyot din Vest, sau despre Sheikh Jarrah ori Beit Hanina din Est, despre străzi istorice şi clădiri minunate, despre Oraşul Vechi, de unde pleacă şi se întâlnesc în fapt cele două oraşe care alătură cele două popoare, sortite să con-locuiască pe acest pământ.
Aş fi avut ce povesti şi aş fi invitat turistul la o lungă promenadă cu lista mea de locuri favorite şi de must-uri. Printre care, selectiv doar: furnicarul plin de culoare al celebrei pieţe Mehane Yehuda, centrul cultural al primei gări din Ierusalim, frumoasa zonă din jurul mall-ului în aer liber Mamilla, promenada Haas de unde poţi admira grandoarea oraşului, strada King David unde se află cel mai faimos şi exclusivist hotel din Israel, străzile Jaffa şi Azza, casele vechi evreieşti din cartierele Nahalat şi Mea Shearim, strada arabă Salah Eddin din Ierusalimul de Est şi American Colony, acum un hotel istoric, în trecut prima colonie creştină utopică fondată de americani şi suedezi în Ierusalim, splendida zonă de la poalele Muntelui Măslinilor, cu grădina Ghetsimani, Biserica Mormântului Maicii Domnului şi Catedrala Naţiunilor, cartierul elegant al Coloniei Germane, înfiinţat în secolul XIX, şi bulevardul Emek Refaim, înţesat de mici magazine şi cafenele, grădinile arheologice şi kibbutzul de la Ramat Rachel, cartierele arabe Beit Safafa în Vest ori Shuafat din Est...
Şi câte şi mai câte dintr-un oraş inepuizabil!
Numai că toate cele de mai sus au devenit în ultimul an un soi de ficţiune în ficţiune.
Nu numai că turistul în sine a devenit doar un substantiv comun în dicţionar, Israelul închizându-şi ţara, din motive de pandemie, de luni bune de zile încoace pentru toţi cei care veneau cu milioanele în timpuri normale, dar şi frumoasele locuri "de poveste", după o expresie la modă, sunt de nerecunoscut, fiind, la rândul lor, mai degrabă legende în ghidurile de călătorii decât destinaţii de vizitat la pas.
Pentru că la pas, oriunde te-ai duce, pe orice stradă ori bulevard, dai de o maşină care excavează, sapă, sparge, bubuie, repară, construieşte ori dărâmă ce au clădit alţii.
Ierusalimul este, la această oră, un imens şantier deschis pe toate fronturile.
Se ridică blocuri şi cartiere întregi noi, se lărgesc drumuri, se fac lucrări complicate la canalizări şi se demolează structuri şi case ca să se înalţe altele pe locul lor. La fiecare colţ de stradă dai peste o maşină cu nume de felină uriaşă, un soi de pisică sălbatică, care îţi arată colţii la propriu: Bobcat! Un excavator care bagă groaza nu numai în blănoasele surate de pe străzile Ierusalimului ci şi în populaţia umană resemnată. E limpede pentru toată lumea că, atunci când el apare în peisaj, urmează luni de zile de săpături, praf şi zgomot infernal!
Din zece în zece metri, în orice punct cardinal te-ai îndrepta, în Ierusalim se formează cozi interminabile de maşini în traficul perturbat grav de sute de semne rutiere care indică un ocol, de gropile îngrădite cu panouri care strâmtează drumuri şi aşa foarte înguste, de lucrători vigilenţi care au luat locul agenţilor de circulaţie. Printre maşini îşi fac loc şi pietonii, nevoiţi să coboare de pe ce a mai rămas din trotuare în mijlocul străzilor, unde şi acolo e nevoie de pregătire de schior antrenat pentru probele de slalom uriaş.
E greu, dacă nu chiar imposibil, să mai admiri vreun obiectiv turistic, vreo clădire istorică ori să te plimbi alene prin oraş, întrucât te împiedici fie de-o macara ori de-o stivuitoare care îţi blochează calea, fie de-un rotopercutor care găureşte perseverent rocile pe care se află oraşul în vârf de munte şi care te face să îi invidiezi, sincer şi inutil, pe surzi.
De-a lungul existenţei sale trimilenare, Ierusalimul a fost trecut de sute de ori prin foc şi sabie, iar Templul însuşi a fost ridicat şi dărâmat de câte două ori, o tragedie definitorie comemorată de evrei cu sfinţenie şi tristeţe, prin post, în fiecare an într-o zi anume, cea de-a noua zi a lunii Av (Tisha B'Av).
De-atunci şi până astăzi, oraşul stă sub semnul demolărilor şi al construcţiilor.
Este posibil să existe o logică în această furie care schimbă, lărgeşte şi înalţă oraşul şi, totodată, tone de speranţă că rezultatele preconizate de primăria Ierusalimului vor fi pe măsura eforturilor şi a nervilor întinşi la maxim ai unei populaţii foarte ascultătoare, docile şi răbdătoare, care strânge din dinţi şi aşteaptă, săptămână după săptămână, Şabatul salvator, singura zi în care tace până şi picamerul.
Experienţa personală, trăită în ultimii patru ani de zile, în care am schimbat trei domicilii, e doar o mică picătură într-un ocean... de beton şi moloz.
La doar două luni după ce am ajuns în frumosul Ierusalim, în faţa blocului nostru, la zece metri distanţă, ne-am trezit într-o dimineaţă cu o armată de muncitori şi excavatoare defilând triumfător şi înfigând primele burghie în pământul stâncos a ceea ce am crezut, în completă eroare, că e o oază de verdeaţă şi care s-a dovedit că este terenul pe care urmau să se ridice trei imobile de zece etaje. Ne-am mutat pe când se refăceau, în sunet ascuţit şi continuu de şlefuitoare electrică, de către muncitori mai pricepuţi toate ferestrele, greşite în urmă cu şase luni de alţii nătângi.
La cea de-a doua locuinţă, am ajuns într-o casă pe trei etaje, pe o stradă liniştită, cu clădiri elegante şi cu sens unic, situată în vârf de munte şi înconjurată de pini mediteraneeni.
A fost cu adevărat bine vreo trei-patru luni până au venit buldozerele patru case mai la vale şi s-au pornit să sape în piatră. Temeinic şi tenace, timp de un an de zile fără întrerupere, de la şapte dimineaţa până la cinci după-amiaza. Un vecin, locuitor al unui bloc de lângă terenul unde şi acum încă se lucrează la fundaţie, mi-a spus urlând, pentru că a surzit, că nu se mai înţeleg el şi cu soţia în casă, cu geamurile ferecate, din cauza lucrărilor de pe stradă.
Nu ne-am fi mutat şi a treia oară într-un timp aşa de scurt, convinşi şi împăcaţi cu realitatea că peste tot se repetă povestea şi că, oriunde ne-am duce în Ierusalim, după puţină vreme va fi demarat sub ferestrele noastre un nou şantier, dacă proprietarul nu ar fi vândut casa în care stăm cu chirie. O casă frumoasă, construită cu eforturi de-o viaţă de om şi cheltuieli pe măsură, acum 25 de ani. O casă nouă! Nu şi pentru noul proprietar care a cumpărat-o fix pentru teren. A anunţat că, de îndată ce va obţine autorizaţia de la primărie, va demola vechitura cu celeritate şi va construi în loc un alt imobil. Tot din piatră. Altul mai trainic şi mai frumos!
La un moment dat, cândva în viitor, Ierusalimul va arăta cu totul altfel.
Vor fi mai multe bulevarde largi străjuite de zgârie-nori ridicaţi în stilul arhitecturii High-Tech. Vor fi date în folosinţă cartiere noi de locuinţe moderne şi funcţionale, care vor face să pălească frumoasele case vechi îmbrăcate toate în calcar şi dolomit, aşa cum a impus o lege din 1920, din timpul Mandatului Britanic pentru Palestina. Oraşul va avea tuneluri noi, poduri suspendate şi o reţea de drumuri şi autostrăzi care vor uşura un trafic infernal.
Turiştii vor descoperi nu numai eternul Oraş Vechi ci şi un Oraş Nou, deasupra nenumăratelor straturi arheologice ale trecutului, de unde răsar mereu fascinantele urme ale civilizaţiilor apuse.
Ierusalimul s-a construit de-a lungul istoriei sale zbuciumate din propriile pietre, extrase din carierele subterane. Un semn al bogăţiei solului şi o resursă inepuizabilă folosită şi astăzi de cei care dărâmă şi înalţă.
La despărţirea de acest oraş, ştiu sigur ce nu voi uita să iau şi să duc cu mine pe alte meridiane: o pietricică din pământul atât de răscolit al Ierusalimului, ca simbol etern al durabilităţii şi ca amintire a petrecerii şi a trecerii mele prin acest meleag.
